luni, 28 februarie 2011

A apărut un nou număr al revistei "Faleze de piatră"


A apărut un nou număr al revistei Faleze de piatră, numărul 14 pe luna februarie 2011, revista proiectului Cititor de proză - Republica Artelor.
Revista o puteţi citi aici: http://falezedepiatra.net/

La sectiunile PROZA si PROZA SCURTA semneaza autorii:
Gabriel Bota, Bianca Dobrescu, Melania Cuc, Mihai Ganea, Mihai Victus, Ion Toma Ionescu, Lacramioara Andrei, Sorin Tunaru, Groza Claudia, Nicolae Cornescian, Eliza Roha, Ioana B. Carp, Constantin P. Popescu, Miruna Feher, Culita Usurelu, Gheorghe Mocanu, Maria Postu, Nick Sava, Cristian Lisandru, Ionel Mony Constantin, Alina Dora Toma, Marinela Trifan, Viorel Ploesteanu, Stanica Budeanu, Boris Marian, Catia Maxim, Maria Sava, Viorel Tautan, Anni-Lorei Mainka, Eliza Roha


La POEZIE:
Cristi Iordache, Alina Dora Toma, Ionel Mony Constantin, Ioan Gelu Crisan, Negulescu Nicolae, Rodian Dragoi, Liviu-Ioan Muresan, Adrian Grauenfels, Iuri Iulian Iorincz, Ionescu Ion, Alexandru Petria, Dorina Neculce, Ella Mann, Maria Postu, Melania Cuc, Mihai Ganea, Boris Marian, Dorina Sisu, Macaveiu Valentin Sorin, Val Val, Deac Suzana, Anisoara Iordache, Bianca Dan, Llelu Nicolae Valareanu, Elisabeta Iosif, Irina Lucia Mihalca, Dan Iordache, Bot Eugen Iulian, Reli Voicu, Vasilica Ilie, Stefan Doru Dancus, Doina Craciun, Viorel Tautan, Valentina Becart, Maria Oprea, Camelia Constantin, Malina Romita Constantin, Petru Fagaras, Mihai Batog-Bujenita, Bianca Marcovici, Bianca Dobrescu


La sectiunea TINERI semneaza Diana Frumosu


De asemena se pot citi si rubricile:
Studii, Traduceri, Teatru, Pentru copii, Jurnalism, Articole, Arte


Personal, multumesc redactie pentru publicare!

Va doresc o lectura placuta!

vineri, 25 februarie 2011

căutând un loc unde s-ascund fericirea


alergam în secunde
rănit şi izbit de un înger
căutând cu tălpile sparte
un loc unde s-ascund fericirea

din mine se scurge-n ruină
o stea fără carne
şi las urma de sânge şi piatră
pe un drum ce-nghite o altă lume-n lume

tot ce mai am
e acest aer murdar care mă respiră
prin nările unui păianjen
în rest
organele le-am lăsat deja pe fişa de donaţii
dacă ai noroc vei primi ce-ţi lipseşte

n-aş fi vrut niciodată să am uimirea
că am făcut pe cineva fericit

ah,
şi de mâine, vreau să-ţi tai irisul în două
şi să mă vezi mai fericit

joi, 24 februarie 2011

Metehne de filosof


Întotdeauna mi-am pus întrebarea „cum erau filosofii aşa, în pielea lor?”, dincolo de aerul dramatic al gândirii, pur şi simplu aşa în simplul lor omenesc.
(semi-exagerările de rigoare se subînţeleg!)
Aceste „metehne” ale filosofilor au un aspect de bârfă, însă, măcar azi, să ne permitem să şi bârfim puţin... că oricum suntem prea serioşi...

Poate cea mai celebră meteahnă e cea a lui Socrate! Meteahna lui Socrate se numea simplu: Xantippa, nevastă-sa! De fapt, omenirea îi datorează mult acestei femei care obişnuia să-i facă zile negre lui Socrate, care îi arunca hainele în stradă, care făcea scandal... Lucru care l-a împins pe Socrate spre agora... e frumos gândul că Socrate sporovăia prin agora doar ca să scape de acasă..

Aristotel iubea atât de mult gândirea conştientă încât obişnuia să-şi scurteze somnul printr-o metodă ciudată. Se spune că Stagiritul obişnuia să adoarmă cu o bilă de bronz în mână sub care era aşezat un castron. În momentul în care dormea profund, palma i se deschidea şi el era trezit din somn... cum altfel să fii putut gândi această lume în totalitatea ei? Uite cum a avut timp...

Toma d’Aquino era numit „boul taciturn”, din cauza staturii sale impozante. De multe ori, Toma se pierdea in şirul gândurilor şi obişnuia să nu mai spună nimic. O întâmplare spune că la un moment dat Toma este invitat la masa regelui francez Ludovic cel Sfânt. La masă el nu spune nimic şi dintr-odată dă tare cu pumnul în masă şi strigă: „aşa trebuie să se argumenteze împotriva ereziei maniheiste!”. Oare la ce s-o fi gândit?!

Lui Spinoza i s-a spus în cele mai multe feluri: „scrib dubios”, „monstru îngrozitor”, „nebun de legat”, "biet nebun ameţit”, „creatura suferinda”... explicaţia poate fi aceea că Spinoza obişnuia să lucreze noaptea şi de aici şi sintagma că operele lui Spinoza sunt „opere ale întunericului”... s-a înţeles nuh? :))

Voltaire a spus „trebuie să minţi ca un diavol”......

Schopenhauer despre Hegel: „e un şarlatan plat, lipsit de spirit, dezgustător şi respingător, neştiutor, care cu o obrăznicie fără pereche a mâzgălit absurdităţi şi nonsensuri... care au avut drept efect coruperea intelectuală a unei întregi generaţii educate!”... hmm, dah, ce să mai zicem... eu acum mă opresc doar la sintagma „lipsit de spirit”! Cum poţi spune asta despre cineva care a scris tocmai „fenomenologia spiritului”?!

Pe de altă parte Schopenhauer nu era un mare iubitor de oameni. Chiar el se autonumea „mizantrop”!

Kierkegaard iubea o fată de numai 15 ani... Oare de-asta a scris „Tratatul despre disperare”?

Cât despre filosofii români contemporani... vă las pe voi să comentaţi...

marți, 22 februarie 2011

acord dat de cord


am o inimă plecată din mine
şi aşa, cu sânge de mâl,
a bătut inconştientă
pentru alte mii de artere





de această bucată de muşchi fraged
nu am nevoie
mai bine rămâne la tine
şi de acolo, de după stern
să-ţi schimbe culoarea
în cameleon perfect
aşa nici nu vei mai fi palidă
şi vei avea şi o piele irigată

de tine eu mă rog
bate-mi tu prin inimă
răscoleşte-mi şi prin sânge
ah, şi iubeşte tu şi pentru mine
eu mi-am dat deja acordul
de a nu-mi mai primi inima înapoi

de aceea nu ai voie să lipseşti
acum când am stop cardiac
trebuie ca tu, cu inima mea,
să scrii pe electrocardiogramă
acest puls modificat – genetic –

chinul meu va fi şi chinul tău
dar nu şi invers
pentru că, vezi tu,
eu nu am inimă

sâmbătă, 19 februarie 2011

judecăţi secrete


Zilele acestea m-am gândit mult la Kierkegaard şi la modul lui de a gândi existenţa. Niciodată nu mi-a plăcut Kierkegaard. Dar, mi-am adus aminte cum, acum mulţi ani, într-o zi de februarie, eram în sala de lectură de la BCU şi citeam Tratatul despre disperare.

Existenţa asta a noastră mizerabilă se potriveşte aşa de bine cu ce gândea Kierkegaard de parcă îmi este şi ciudă. Şi da, existenţa are ca elemente esenţiale angoasa şi disperarea.

Nici mie nu îmi place şi aş prefera să nu accept asta însă ascultaţi argumentele:

- angoasa: starea fundamentală a unei fiinţe care se ştie condamnată la a alege şi care nu ştie decât să aleagă. Aşadar, angoasa reprezintă incapacitatea noastră de a găsi aici în această lume mizerabilă (aşa mult îmi place sintagma asta!) răspunsuri umane la întrebările pe care le născoceşte propria noastră conştiinţă! Urăsc conştiinţa! Mai ales cea de sine! :)
- disperarea: AICI E ŞI MAI BINE PENTRU NOI ŞI CONŞTIINTA NOASTRĂ. Disperarea e imposibilitatea de a fi sine însuşi.... aşa, dublată de imposibilitatea de a nu fi sine însuşi....FUCK IT. Astfel, exist pentru că între sine şi sine există o distanţă inevitabilă care se numeşte disperare...

Mă simt mult mai bine acum! Existenţa noastră e formată din angoasă şi disperare! Ah, şi mai am şi gândirea care se gândeşte pe sine şi modul în care înţeleg subînţelesuri, plus nevăzutul nevăzutului, plus că uneori subînţeleg fără ca să înţeleg, plus de-la-sine înţelesul care de mult ori e mai mult propriu...

Frumoasă lume... frumoase salturi în gol.... frumos mod de mă distra cu non-sensul vieţii...
Asta a fost judecata mea secretă de azi...

Lume mizerabilă! mai vroiam să spun asta încă o dată!


Oare nu mai bine rămâneam eu în Pescarul în ziua aceea şi nu mergeam la BCU?!

Îl urăsc pe Kierkegaard. Ăsta e gândul meu secret!

marți, 8 februarie 2011

eu sunt tu!


doar atunci
când vorbele mele reci şi absurde
ca din gura altcuiva
desprind litera de literă
doar atunci aud, aproape mut,
că tu mă vorbeşti




eu nu mai am nevoie de mine
vom face schimb de artere
ne vom curge şi ne vom mărturisi
prin urmare nu mai avem
ce ne ascunde
decât că acum
trebuie ca tu să-mi spui
ce mai fac

înainte însă
probează-mi ţesutul şi pielea
la cabina de probă
şi vezi dacă-ţi vin bine în coate
s-ar putea să-ţi fiu puţin lat în umeri
în rest
nu sunt scămoşat
iar după defecte nu căuta
doar oasele-mi sunt cusute cam strâmb

vezi şi dacă
ochi-mi poţi să-i foloseşti
pe post de lentile
de obicei sunt mai întunecaţi
mai vezi şi în ce parte din inimă
îmi ascund ura
şi scoate-mi şi nicotina din plămâni
poate o foloseşti pe post de ruj
cu siguranţă are nuanţa fuxia

nu sunt deloc perfect
dar prin urechile mele
poţi să auzi apa fierbinte
din norii de furtuna
aşa nu te vei mai întreba
dacă mâine va ploua

dacă m-ai vrut
acum mă şi ai
preţul meu
ai fost chiar tu

duminică, 6 februarie 2011

Truehard, sau cavalerul din spatele sophiei


Despre Truehard se spune că ar cunoaşte adevărul pur dar şi pe cel relativ. El este întâiul născut în familia Hard-zilor, primul cu semn pastoral pe ceafă, primul şi singurul care a gustat lapte de la sânul măsii care era încă prea tânără şi l-a alăptat doar o zi, de fapt doar o dată că după aceea a regretat că l-a născut, primul care a ştiut încă de la naştere că va avea un destin trium-fător.

Istoria lui este la fel de pură şi relativă ca şi adevărul. A fost crescut de o guvernantă bună şi palpabilă şi încă din copilărie îi fugea mintea spre geometriile rotunde, unde ştia că adevărul stă ascuns sub o cămaşă cu fodorei şi ciucuri numa buni de jucat cu ei. A fost întotdeauna obsedat de cercuri, cu cât mai mari cu atât mai bine! Formele perfecte nu au cusur, prin urmare poartă în ele esenţa adevărului.

Lui Truehard întotdeauna i-a plăcut să descopere adevărul de la spate, adică pe ocolite. El a fost întotdeauna în spatele cuiva. Dar precum adevărul, adică întotdeauna necunoscut, a trecut prin istorie fără ca să fie consemnat prin analele ei.

De exemplu, el a fost cel de-al cincilea muschetar despre care Dumas nu a mai apucat să scrie, el a fost adevăratul Ivanhoe, a fost şi trubarur la un moment dat şi i-a cântat Genovevei la coapse în timp ce o plimba cu toate căruţele posibile printre dealuri şi poteci, uneori mai negre alteori mai deschise la culoare. El a fost şi cel care a scris pe creanga de aur cele 31 de reguli ale dragostei, dar nu fiindcă iubea ci pentru că se iubea şi vroia să scape de ştreang...

Ah, a fost martorul din umbra în seara cand a fost ucis Rasputin. El a fost cel care l-a învăţat pe Răsputin hipnoza şi el în fapt trebuia să moară. Dar adevărul a fost de partea lui şi nu l-a lăsat conştiinţa să-l spună. La ce mai e bun un adevăr ştiut? În seara când Răsputin muşca din prăjitura plină de cianură, Truehard a muşcat şi el. Dar prăjitura era prea dulce şi cum lui nu ii place dulcele a scuipat-o repede afară. Apoi a pus mâna repede pe pahar, şi ca să nu-l pună pe Rasputin într-o situaţie penibilă a ciocnit cu acesta obligându-l să bea din vodka impregnată şi ea cu cianură. Dar nu, Truehard şi de data asta a scăpat fiindcă lui îi plăcea să bea numai din butelcuţa lui pe care însuşi Epicur i-a dăruit-o. Şi, de fapt, împărăteasa Alexandrina pe el iubea. Dar el nu a ştiut niciodată.

Dacă v-aţi întrebat, Truehard are 99 vieţi. Pe ultima încă şi-o consumă...

Tot prin mama rusie, pe unde şi acum se întreabă cum a ajuns, i-a cunoscut şi pe fraţii Kamarazov. Lui Ivan i-a spus că lumea asta, aşa cum e, nu poate să fi fost creată de Dumnezeu (avea şi o esenţă de depresie indusă în el – că doar cunoştea adevărul pur dar şi pe cel relativ), pe Dmitri l-a dus la curve şi lui Aleoşa nu a avut ce-i spune fiindcă era deja o cauză pierdută. Tot pe atunci, într-o noapte, poposind într-un han din Caucaz l-a întâlnit pe Bulgacov care era mort de beat şi care avea scris pe o hartie murdară cu seu de ren „maestrul şi margareta”. Doar atât. Truehard l-a întrebat: „şi, maestrul ăsta, îi golan?” iar Bulgacov a înţeles „Woland”... şi ştim cu toţii ce s-a întâmplat apoi...

Acum, Truehard ştie că lumea e pierdută. Şi se ascunde de ea. Fiindcă el este chiar adevărul pur dar şi cel relativ. Şi nu vrea să fie descoperit. Pentru că ştie că adevărul doare. Mai ales cel de la spate. Aşa că ziua citeşte ziare de scandal, îşi face cafea la ibric pe aragaz şi bea numai zaţul, mănâncă broccoli fiert, ascultă vremea la radio şi râde de statisticieni şi prognozişti fiindcă au toleranţe prea mari la date, poartă părul chică şi perciuni bucălaţi... şi da, încă îi mai place să privească de la spate...

De curând însă, a fost invitat de onoare la o conferinţă despre pace şi stabilitate. A spus doar atât audienţei, de altfel numeroase: „adevărul există doar în faţa voastră, cu cât te apropi mai mult de el, cu atât el se îndepărtează mai mult. Nu-l mai căutaţi fiindcă în curând o să moară. Iar mie, oricum mi-a plăcut întotdeauna să stau în spate...”.

Adevărul nu există. Şi nici nu merită căutat...