Metehne de filosof

Întotdeauna mi-am pus întrebarea „cum erau filosofii aşa, în pielea lor?”, dincolo de aerul dramatic al gândirii, pur şi simplu aşa în simplul lor omenesc.
(semi-exagerările de rigoare se subînţeleg!)
Aceste „metehne” ale filosofilor au un aspect de bârfă, însă, măcar azi, să ne permitem să şi bârfim puţin... că oricum suntem prea serioşi...

Poate cea mai celebră meteahnă e cea a lui Socrate! Meteahna lui Socrate se numea simplu: Xantippa, nevastă-sa! De fapt, omenirea îi datorează mult acestei femei care obişnuia să-i facă zile negre lui Socrate, care îi arunca hainele în stradă, care făcea scandal... Lucru care l-a împins pe Socrate spre agora... e frumos gândul că Socrate sporovăia prin agora doar ca să scape de acasă..

Aristotel iubea atât de mult gândirea conştientă încât obişnuia să-şi scurteze somnul printr-o metodă ciudată. Se spune că Stagiritul obişnuia să adoarmă cu o bilă de bronz în mână sub care era aşezat un castron. În momentul în care dormea profund, palma i se deschidea şi el era trezit din somn... cum altfel să fii putut gândi această lume în totalitatea ei? Uite cum a avut timp...

Toma d’Aquino era numit „boul taciturn”, din cauza staturii sale impozante. De multe ori, Toma se pierdea in şirul gândurilor şi obişnuia să nu mai spună nimic. O întâmplare spune că la un moment dat Toma este invitat la masa regelui francez Ludovic cel Sfânt. La masă el nu spune nimic şi dintr-odată dă tare cu pumnul în masă şi strigă: „aşa trebuie să se argumenteze împotriva ereziei maniheiste!”. Oare la ce s-o fi gândit?!

Lui Spinoza i s-a spus în cele mai multe feluri: „scrib dubios”, „monstru îngrozitor”, „nebun de legat”, "biet nebun ameţit”, „creatura suferinda”... explicaţia poate fi aceea că Spinoza obişnuia să lucreze noaptea şi de aici şi sintagma că operele lui Spinoza sunt „opere ale întunericului”... s-a înţeles nuh? :))

Voltaire a spus „trebuie să minţi ca un diavol”......

Schopenhauer despre Hegel: „e un şarlatan plat, lipsit de spirit, dezgustător şi respingător, neştiutor, care cu o obrăznicie fără pereche a mâzgălit absurdităţi şi nonsensuri... care au avut drept efect coruperea intelectuală a unei întregi generaţii educate!”... hmm, dah, ce să mai zicem... eu acum mă opresc doar la sintagma „lipsit de spirit”! Cum poţi spune asta despre cineva care a scris tocmai „fenomenologia spiritului”?!

Pe de altă parte Schopenhauer nu era un mare iubitor de oameni. Chiar el se autonumea „mizantrop”!

Kierkegaard iubea o fată de numai 15 ani... Oare de-asta a scris „Tratatul despre disperare”?

Cât despre filosofii români contemporani... vă las pe voi să comentaţi...