joi, 29 decembrie 2011

pe străzi arhanghelii aprind lumini grenadine












ziua dă să moară
în geamul înnegrit
arhangheli cu greu îmblânziţi
aprind lumini grenadine pe străzile încă
neninse

în cameră
artaud rimbaud nancy doar câteva cărţi
mâzgălite pe biroul împânzit de foi
unde ţi-ai uitat de vreun an lângă lampă
o agrafă

nimic nou
toate-au rămas neschimbate
poate doar un vis absurd în care
luăm cina în pat,
dovleci cruzi de-un verde anis
şi hesperide zemoase,
mai bântuie încăperea

în rest
am mâinile strânse-n nanchin
şi sufletul blocat într-o uşoară psihoză

altfel
mi-ar fi plăcut să priveşti
cum ziua dă să moară
în geamul înnegrit
unde încă mai stau atârnate
tăceri
şi câteva crengi de scorţişoară

luni, 26 decembrie 2011

toate-s la locul lor












toate-s la locul lor
şi tu
ce bine dormi
şi ce uşor îţi cade noaptea
în stropi imenşi pe şold
ca şi când n-aş fi trecut
niciodată pe-acolo
şi doar buzele-ţi tresar
din când în când
de parcă un înger sau doi
ar încerca să râdă
întâia oară

toate-s la locul lor
aşa ca nici nu mai întreb
de ce m-ascunzi prin vis

joi, 15 decembrie 2011

to do list












aminteşte-mi azi
să iau pâine şi pastă de dinţi
să mănânc pe la prânz
să nu iubesc prea mult
să nu încerc să mă descopăr
să zâmbesc
să fac pe cineva să zâmbească
şi spre seară
poate-mi aduci aminte
că suntem singuri
într-o lume ce nu cunoaşte
singurătatea


mai bine
hai să lăsăm tot
da de ne trăiesc alţii
din întâmplare
să lăsăm tot
şi hai
hai
să-l aşteptăm pe godot

duminică, 11 decembrie 2011

colind












te du de m-aşteaptă în seri de colind
când casa miroase a lapte şi-a măr
când ninge cuminte şi-albastru prin lume
şi nici nu contează dacă eşti, dacă sunt

şi-ţi pune sub pleoape un vis oarecare
şi-ţi pune pe umeri doar şalul greoi
brodat pe la mijloc cu vise din mine
de sfinţi aiuriţi cu degete moi

iar noaptea... să-nchidă lumina în tine
când toate-au tăcut prin lumea albastră
te du de m-aşteaptă în seri de colind
chiar dacă eşti, chiar de nu sunt

miercuri, 7 decembrie 2011

de ce mă iubesc oamenii












în mine sisif e fericit asta vociferam ca un dement prin bucătărie în timp ce-mi prăjeam trei felii de pâine de altfel cam toţi care trăiesc prin mine sunt fericiţi doar eu nu ştiu ce dracu am de nu mă suport şi mă încăpăţânez să cred că n-am nevoie de nimic altceva decât de logică chiar dacă logica nu ne scoate din căcat dar uite aşa îmi creez lumi care toate pot exista pentru că în absolutul meu totul e relativ şi-n fiecare seară mă gândesc ce-mi lipseşte şi cred că cel mai mult îmi lipsesc lucrurile simple dar nu ştiu ce înseamnă simplu şi-atunci n-are cum să-mi lipsească ceva ce n-am trăit şi uite aşa o iau iar de la capăt şi mă complac cu ideea că lumea e absurdă fiindcă în fiecare moment ne întrebăm ce suntem cum suntem de ce suntem pe când ar trebui doar să trăim fără ca să ştim de fapt că trăim şi dintre toţi am impresia că eu mă întreb cel mai mult de-asta şi cred că dumnezeu nu-mi seamănă şi nici nu-i datorez nimic şi da am răspunsul la întrebarea de ce mă iubesc oamenii: pentru că nu mă doare-n cot niciodată dar numai tu ştii că nu e bine să fiu lăsat singur cu mine pentru că aş putea crede prea mult aş putea visa prea mult aş putea iubi prea mult

duminică, 4 decembrie 2011

îmbăiere












i-am dat drumul la apă în cadă
m-am dezbrăcat de hainele reci
şi-am intrat sub apa fierbinte
cu toată viaţa avută până acum
şi toate vocile din cap mi-au tăcut
şi le-am tăcut şi eu
iar sub ochii închişi
altcineva mă exista
şi parcă nicicând
pielea nu ţi-a mirosit aşa
ca de măr verde

m-aş duce
aşa m-aş duce undeva
de unde să pot revendica iluzii ce nu-mi aparţin
unde ziua miroase a nucă spartă
şi noapte-a opiu dulceag

m-aş duce în cel mai frumos vis
pe care să nu mai pot să ţi-l visez

marți, 22 noiembrie 2011

im-perfectul timpului prezent












nu o să mă credeţi dar vă spun noi existăm pentru că alţii ne există şi orice imperfecţiune poate fi perfectă şi uite că aşa s-a mai dus o zi şi zilele ni se duc împreună şi noi suferim de atacuri de cord de panică de identitate de mijlocul oricărei vârste de viaţă de vulturi ce ne trec prin viaţă de îngeri ce ne-atacă cu nesimţire ne-simţirea de închipuiri de orice realităţi închipuite sau nu de raţiuni contradictorii care ne fac dificilă orice alegere pentru că orice am face alegem să ne fie mai uşor pe calea cea mai grea pe când noi ar trebui să iubim până la dracu şi înapoi de mult şi de neoprit şi mâinile doar ar trebui să ne fie îngheţate de la vreun frig al vreunei ierni şi inima nu niciodată inima ar trebui să ştie sângele celor pe care-i iubim şi-ar trebui să fie încinsă ca o lavă ce mocneşte într-un vulcan ce tocmai vrea să erupă şi-aşa cu inima al naibii de încinsă ar trebui să vrem să trăim lumi pe care ştim că n-avem cum să le trăim şi să nu ne săturăm niciodată de gustul pe care-l au buzele să nu ne săturăm de vise ori de iluzii oricât de iluzoriu ar fi tot şi asta pentru simplul motiv că orice am face noi existăm pentru că alţii ne există şi orice imperfecţiune poate fi perfectă şi nu o să mă credeţi dar cred c-ar trebui să iubim mai mult chiar dacă nu ne reuşeşte nicicum

duminică, 20 noiembrie 2011

poveste dintr-o iarnă în care urşii polari nu erau pe cale de dispariţie












era tot iarnă pe-atunci încă n-apucase să ningă-n oraş era doar al naibii de frig şi noi priveam lumea de la geamul bucătăriei şi credeam că lumea ne stă la picioare iar în picioare purtam şosete pluşate cu dungi galbene în rest eram goi şi miroseam la fel în fiecare dimineaţă şi pe sub sânii tăi obişnuiam să adorm oricând să mă trezesc oricum şi să trăiesc în neştire şi era tot iarnă şi-n fiecare iarnă ne răceam unul de la altul şi împărţeam aceeaşi folie de paracetamol şi ceaiul de chimen ne făcea bine şi portocalele începeau să fie dulci şi mai credeam în poveşti încă mai credeam în poveşti pentru că nu ştiam că poveştile nu există pentru că doar iarna se pot spune poveşti ce nu există pentru că pe-atunci urşii polari nu erau pe cale de dispariţie iar pe pachetele de ţigări încă nu scria fumatul ucide iar eu fumam mult fumam cu poftă ţigări din petunii şi inimi de sfinţi şi da era tot iarnă şi citeam mai multe cărţi deodată şi chiar credeam că ştiu mai bine decât heidegger de ce fiinţa este iar ochii tăi îmi erau de-ajuns pentru că nu uitau nimic... şi era tot iarnă pe-atunci ca şi acum o iarnă ce-mi ascultă bătaia aspră din venă şi cuvântul din acest vers e o iarnă de-aia grea absurd de grea numa bună de spus poveşti ce nu există

duminică, 13 noiembrie 2011

înserare












s-a înserat ca dracu de tare şi nici n-ai observat că lumina din noi s-a scurtat de ceva vreme că mie mi-au crescut aripi rigide de frunze-ngheţate în umeri dar încă ştiu să iubesc cu gura cu ochii cu orice inimă mai bine decât dumnezeu că-n spatele dinţilor încă mai am mii de metafore pe care ţi le-aş pune direct în lobul urechii şi într-o secundă porii pielii ţi-ar exploda că eu încă sunt eu şi toamna nu pleacă din mine şi eu trăiesc doar toamna şi mă preling în şi după răni metafizice şi înţeleg tot ce e de neînţeles în rest nu înţeleg nimic şi chiar şi aşa ţi-aş mai adormi doar o dată sub încheietura mâinilor în arome fine de lămâie de unde să nu mai cred în sfârşit în infinit în totul sau nimic şi te-aş lăsa să-mi visezi şi nu te-aş opri... dar uite că iarna a venit şi iarna asta tu-mi spui că nu mai ştiu să zâmbesc dar de ce-aş mai zâmbi oricum s-a înserat ca dracu de tare astăzi ieri de ceva vreme în orice zi trăită netrăită...

luni, 7 noiembrie 2011

a şti şi a crede












eu m-am oprit ce lume se destramă în jurul meu mereu nu întreb şi nici nu-mi pasă doar m-am oprit neclintit în acest oriunde niciunde de unde cad într-o iluzie sau două şi-mi vine să cred c-afară poate ninge că-n alţii poate plouă şi că doar mă joc cu psihoze crunte mărunte cu boli amare vulgare că sufăr de hipo şi hiper de toate şi ştiu că drumul spre mine ţi-e tatuat pe spate de altfel voi fi bine chiar dacă eu m-am oprit neclintit iar tu într-un niciunde oriunde mergi alergi voi fi bine chiar dacă-ntr-un fel deformat aromat ştiu c-au să mi se aşeze încet discret zăpezile cele mai tăcute prin inimi iar nopţile alea adânci netrăite le voi aduna oricum acum în stropi inegali pe care ţi-i voi picura pe sub gene alene cândva altcumva pentru ca visele să ţi se pară posibile credibile...

da...
am o mie de realităţi absente recente
din care pot să aleg
pentru că ştiu ce nu există încă
ce nu există încă ştiu că oricum va fi
dar nah decât să ştiu aş vrea totuşi să cred

miercuri, 2 noiembrie 2011

despre aşteptare şi aşteptări










am aşteptat mult azi mai mult decât oricând fără ca să ştiu ce şi de ce aştept dar aşa m-am trezit cu această senzaţie că trebuie să aştept şi-am aşteptat în timp ce-mi beam cafeaua vreun sfârşit de lume vreo apocalipsă neanunţată sau măcar vreo iarnă bizară în care nimeni nu ştie cum e să ningă şi încă beau cafea şi încă aştept şi mă strecor în oameni pe care nu-i cunosc şi le imaginez vieţile pe care niciodată nu le voi putea trăi şi le trăiesc vieţile pe care întotdeauna şi le-au imaginat şi le sunt distanţa dintre ei şi ei pentru că e mai uşor pentru că e mai imposibil pentru că refuz să trăiesc în mine pentru că nu ştiu ce sânge îmi bate în inimă acum pentru că şi între mine şi mine e ceva poate tu poate orice poate oricine şi poate că de-asta aştept aştept să-mi spui de nu ştii cumva cu mine ce-o mai fi dar aştept degeaba şi aştept demult şi nici cafea nu mai am şi e deja seara şi mă întreb ce dracu aş putea să aştept dacă nu ştiu ce mă aşteaptă...

miercuri, 26 octombrie 2011

acum ori niciodată şi niciodată întotdeauna












am chef de poveşti am chef de poveştile alea în care trăim acum ori niciodată şi niciodată întotdeauna când nu ştiu că sunt când nu ştii că eşti când sunt cum niciodată n-ai crezut că pot fi când absolutul este pur şi simplu şi eu cred în dumnezeu cred în orice şi nimic şi totul e perfect când totu-i frumos şi nici măcar nu ştim că e aşa când foile-mi sunt albe şi cuvintele-mi adorm prin inimă iar inima mi-o bate sângele tău când urechile-mi aud cum respiră oameni de zăpadă închipuiţi când noaptea te sperii fiindcă oamenii de zăpadă respiră şi eu îţi visez poveşti albastre cu flori de maci ce răsar de sub zăpadă şi tu îmi taci tăcerea de pe buze şi adormi şi eu rămân într-o poveste neterminată şi mi-aş dori ca zăpada să fie măcar anul ăsta albastră dar ştiu că nu va fi nimic nu va fi decât o poveste pentru că aşa sunt poveştile prin urmare nu-mi opri cuvântul înţeleg mai bine decât crezi ce înseamnă niciodată

sâmbătă, 22 octombrie 2011

despre alterităţi (sau un alt motiv de insomnie)












iar m-am trezit din somn din realităţi ori poate din cineva care tocmai mă visa şi mi-e gura uscată şi sunt uşor schizoid şi mă străbate o contradicţie absurdă în starea mea de a fi şi mă gândesc la toţi cei care mă trăiesc şi mă împart şi mă despart şi mă poartă în ei şi unora le sunt leac împotriva otrăvii altora le sunt otravă pe unii îi sufoc şi multora le respir toamnă şi ce mai e de respirat mai sunt şi alţii cărora le iubesc în locul lor ceea ce ei nu ştiu să iubească şi mai sunt şi câţiva care mă poartă doar pentru că vor dar sunt puţini şi mai eşti şi tu iar ţie ţi-aş arăta totul fără ca să-ţi ascund altceva decât pe mine însumi dar tu mă porţi în tremurul cărnii aromate de măr nedefinit nedefinitizat şi mă pierzi şi-mi taci în fiecare dimineaţă şi nici nu ştii dacă seara mă vei mai găsi dar nu contează eu oricum am să-ţi apar cândva mai devreme cândva mai târziu cândva mai oricum cândva mai oricând întotdeauna nesăbuit neîntregit şi chiar dacă am cea mai pură raţiune impură ai să te bucuri să mă porţi pentru că toţi mă poartă în ei şi eu nu port în mine nimic altceva decât pe toţi la un loc şi uite că iar m-am trezit din somn din realităţi ori poate din cineva care tocmai mă visa şi sub cap am o infinitate de insomnii şi uite aşa îţi vine câteodată să culegi de pe oriunde umbre de fluturi pe care să ţi le înfigi adânc în irişi şi să-ţi doreşti ca lumea din tine să fie aspru de frumoasă

duminică, 16 octombrie 2011

în octombrie nimic nu e albastru









şi era octombrie
şi-n octombrie nimic nu e albastru
şi-n casă era frig
şi aş fi vrut să ne fie cald
să fierbem apă de ceai
şi ceaiul să aibă gust de enigmă şi de iasomie
şi culorile să ne înnebunească-n obraji
şi să fim nebuni şi noi...
doar atât
dar orele cădeau în brumă
şi era octombrie
şi-n octombrie nimic nu e albastru
şi parcă aş fi vrut să te întreb
mai ştii cum e să ningă
mai ştii că eu sunt?
şi parcă tu mi-ai fi spus
afară... afară ninge...
doar atât

joi, 13 octombrie 2011

ultima noapte de toamnă












hai cu mine în nopţile încă neninse să mai străbatem un drum pe care să ne prefacem că nu-l ştim să avem umbre închipuite în paşi închipuiţi care ne urmăresc şi care ne aleargă până departe undeva în tăcerea tuturor de unde să pot să-ţi adun lumini de lună rece în sprâncene şi sânii să ţi-i acopăr cu ceaţă şi să ţi-i muşc ca şi cum aş muşca neîndurător un măr roşu copt şi tu să nu mă opreşti şi lasă-mă să mai cred măcar o dată că toamna încă nu ne-a uitat şi mai bine ia-ne şi aruncă-ne în această ultimă noapte de toamnă pentru că acum avem voie să visăm orice avem voie să trăim orice şi dacă eu sunt un vis înseamnă că tu mă visezi şi dacă tu mă trăieşti înseamnă că eu îţi visez acum ca nicicând în această ultimă noapte de toamnă sub noi alunecă îngeri cu aripi rotunde tu ţi-ai pus deja mănuşile gri şi mai cauţi cu privirea ochiului meu frunze încă necăzute

vineri, 7 octombrie 2011

aşa e să fii gol (atât pe dinafară cât şi pe dinăuntru)












aşa e să fii gol nu doar pe dinafară ci şi pe dinăuntru nu doar pe dinăuntru dar mai ales pe dinafară cu pielea-mi toată adunată de la frigul ce-ţi stă în vârful sânilor de parcă iarna ţi-a ajuns deja prin inimă îţi spun că sunt neacoperit şi nu acopăr nimic că toate aceste dungi uscate şi amare ce-mi trec haotic trupul sunt ale celor care-au încercat cândva să iubească şi aş vrea să şi le ia dracu toţi înapoi să şi le poarte ei la nesfârşit pentru că merită mie mi-ar conveni doar să mă izbesc de fluturi tâmpiţi ce se nasc dimineaţa şi mor seara sau de îngeri amnezici ce încurcă lumile-ntre ele să trăiesc puţin din antinomii antifraze antagonisme antiteze să mă obişnuiesc că nu reuşesc niciodată nimic fiindcă sunt gol nu doar pe dinăuntru ci şi pe dinafară nu doar pe dinafară dar mai ales pe dinăuntru cu venele-nmuiate-n ulei din maci furioşi ce-mi stau lipite de ideile mele fixe mult prea fix îţi spun că nu mai poţi ascunde nimic în ceva ce n-are nimic de ascuns că nu mai poţi să te încălzeşti prin mine că sunt cel mai gol dintre cei ce şi-au dorit întotdeauna să fie goi dar n-au ştiut cum şi-ţi arăt ceea ce nu trebuie arătat îţi arăt ceea ce ai vrut să vezi uite

sunt gol
în mine nu mai e nimic în jurul meu doar eu

duminică, 2 octombrie 2011

manifest împotriva mea (şi acelora ca mine)












dacă e să am ceva atunci am cu mine aşa cum probabil şi voi aveţi cu voi dar niciodată nu recunoaşteţi şi-mi reproşez că nimicul îmi spune de fiecare dată mai mult decât nimic că mă îndoiesc de orice lucru mai ceva ca descartes şi uneori mi-aş dori ca totul să se oprească în mine aidoma unui ceas netras şi ca şi voi uneori mă simt bine să-mi plâng de milă să mă simt ca dracu să închid ochii şi în ochii mei închişi să mă închid şi eu cu tot ce reprezint tot ce reprezint ar putea fi spus probabil într-o frază dar încă nu m-a rostit nimeni şi iar aştept şi de aşteptat aştept mult şi demult orice oricum întotdeauna de oriunde aş fi însă aştept toamna în fiecare alt anotimp iar când e toamnă nu aşteaptă nimeni cu mine şi iar o iau de la capăt şi la drept vorbind m-am cam săturat să fiu binevoitor înţelegător cu ipocriţii cărora le spun să mă pune-n cur fiindcă binele îşi are şi el limitele lui dar totuşi mă prefac că binele-i bine şi-i sinonim cu infinitu că doar aşa sunt eu şi de ce să n-o zic, da! mă urăsc pentru multe dar cel mai mult mă urăsc fiindcă ştiu să iubesc mai bine decât oricine şi aproape ca toţi cei care n-au iubit niciodată la un loc

joi, 29 septembrie 2011

"visul trebuie trăit", îmi spuneai












între dinţi încă îmi scrâşneşte praful străzilor şi oamenii care m-au iubit azi mai mult mai puţin mai în grabă mai de dimineaţă mai oricum mai dintotdeauna gol şi depresiv dintr-un realism magic te privesc cum calci frunzele sub tălpi şi înainte să-ţi desprinzi palma de palma mea mi-ai spus cu zâmbetul tremurat visul trebuie trăit visul... trebuie trăit... şi aşa mi te-ai ascuns sub pleoape trăindu-mă doar până ieri uitându-mă de azi atât de uşor în acest vid perfect de unde îmi imaginez doar că-ţi sunt lipit de diafragmă şi-ţi bat în partea de jos a inimii de fiecare dată când respiri, când respiri uită-te! nu ascund nimic în inimă decât o seară rece de toamnă şi câţiva îngeri rătăciţi în ea ce mă întreabă obsesiv ce sunt de ce nu sunt nici eu nu ştiu nici eu nu mai ştiu nici eu nu cred nici eu nu mai cred... cândva ne trăiam visul împreună neştiutori şi uşor inexistenţi dar asta era pe vremea când dinţi-mi erau pătaţi de heroină şi te gustam cu 3 buze de melc întotdeauna înainte de culcare şi pe furiş îţi strecuram în buzunarul cămăşii de noapte o nouă zi...
chiar dacă între dinţi îmi scrâşneşte praful străzilor şi oamenii care m-au iubit azi acum îţi pot spune doar că acest vis nu, nu-l pot trăi

sâmbătă, 24 septembrie 2011

pe vremea găurilor negre












aşa ne iubeam şi noi cândva când tu îmi erai ca un labirint şi uneori mă ascundeai în tine şi ne lua câteva ore până să fiu găsit şi în neastâmpărarea ta cu mâinile mânjite de la nuci verzi îmi mângâiai tâmpla pe deasupra şi sufereai de fericire când cuvintele mi se desprindeau de pe limbă pe-atunci însă nu-mi vorbeam mie niciodată şi doar tu îmi trăiai prin cuvânt dar nu cred că-ţi mai aduci aminte cum pe discovery se descopereau în fiecare zi găuri negre iar eu îţi arătam că şirul lui fibonacci e şi finit şi infinit în acelaşi timp şi ne plăcea la amândoi cafeaua cu lapte şi ceaiul negru cu iasomie infuzat 3 minute şi cum nimic dar nimic din jur nu era gri şi tu te îmbrăcai deseori în albastru ca în acea seară de vineri când aflasem despre sfârşitul lumii iar eu încă nu-ţi cunoşteam bine sânii de aceea ţi-am spus că sfârşitul meu e în vârful degetelor mele şi că doar în această lume te simt în alte lumi nu exist şi nici n-aş şti ce-i iubirea şi de-ai fi vrut ţi-aş fi murit şi moartea ta oricând pentru că eu niciodată n-am ştiut să-mi exist ca şi acum... ca şi acum când sunt aproape şi departe de nimic de orice plutesc hipnotic într-o lume în care şoareci rotunzi ne locuiesc prin umbre iar umbrele ne sunt amestecate în gri şi aud şi văd şi simt

ce singuri şi gri trăim unul în celălalt

sâmbătă, 17 septembrie 2011

déjà vu







m-am aşezat la masa din colţul cafenelei la fereastră ca de obicei duc cana de cafea la gură şi de nicăieri şi dintr-odată secunde mânjite cu praf mi se aşează pe mâini şi mă străpung fiori de frig dintr-o toamnă necunoscută şi genele-mi îngheaţă-ntre ele o altă lume un păienjeniş cleios în care mă furişez şi-mi îngrămădesc în cap toate vieţile netrăite ale tale ale mele şi sunt un fel de ghicitor mărunt dintr-un târg de vechituri care caută licurici, licurici speriaţi şi stinşi ţi se ascund în ochi şi nu doar atât ascund ochii tăi şi nu doar atât îmi amintesc uneori când mă întrebai cum îţi vine rochia ta albastră nu-ţi puteai opri buzele din zâmbet privindu-mi umerii nedumeriţi iar când vroiai să mă iubeşti îmi muşcai arterele cu dinţii şi mă fereai de melancolii cronice şi reuşeai cumva să-mi rupi vocile din cap una câte una şi să m-adormi în nopţi fără vise până dimineaţa când mă hrăneam din carnea crudă a sânului tău drept şi îţi spuneam că trăiesc viaţa unei frunze necăzute şi că uneori îmi place să mă opresc între trecut şi viitor să respir... să respir... ca şi acum când îmi duc cana de cafea la gură şi sunt aşezat la masa din colţul cafenelei la fereastră ca de obicei privind lumea ce trece pe stradă şi neînţelegând ce am trăit ce voi trăi...

marți, 13 septembrie 2011

reminder












ne-am aşezat cuminţi în pat
eu la perete tu la margine
te-am luat în braţe
ţi-am încălzit picioarele reci
şi ţi-am rămas pentru un timp cu mâna pe sâni
şoptindu-ţi pe lobul urechii
mâine să te îmbraci mai gros, va ploua
apoi m-am întors pe partea cealaltă
mi-am îngrămădit perna sub cap
iar noaptea mi s-a închis repede sub pleoape
mai repede ca niciodată
iar tu parcă mi-ai fi spus
„să nu uiţi... să nu uiţi să te trezeşti mâine dimineaţă”
dar adormisem deja...

sâmbătă, 10 septembrie 2011

seară în septembrie










e seară în septembrie
aş bea un ceai cu ghimbir la samsara
şi m-aş citi în pălmile oricui, nimănui

apoi m-aş arunca în locul cuiva
de la vreun etaj miraj
rupându-mă amestecându-mă
până învăţ să iubesc nevrotic hiptonic

şi nu m-aş opri n-aş mai gîndi
i-aş lăsa pe toţi să-mi trăiască din viaţă
măcar o secundă rotundă

eu să dispar eu să apar
undeva oriunde uneori nicăieri
iar noaptea să se-nchidă lichidă...

de ce mă-ntrebi cum de exist, nu ţi-am mai spus?
sunt pentru că ştiu că tu vrei ca eu să fiu

luni, 5 septembrie 2011

Video - poemul "aici, jos"

poemul "aici, jos" recitat de mine pe o minunata piesa la pian compusa de Tibi Menyhart! Multumesc Tibi!
astept reactiile voastre! :)

vineri, 2 septembrie 2011

somn












mi-ai adormit prin mine
şi m-ai lăsat în noroiul zilelor ploioase
să-mi număr cuvintele nerostite
prin şoaptele altora, ca să nu-ţi tresar
şi parcă văd că doar la primăvară te vei trezi
şi-ai să mă-ntrebi undeva într-o dimineaţă
aşa fără vreo urmă de vinovăţie sacră
dacă avem lapte la cafea

joi, 1 septembrie 2011

prima zi de toamnă










n-am să rămân aici
am să plec înaintea ultimei dimineţi
când un vultur cu un şarpe în gheare
va spinteca cerul proaspăt trezit
când oamenii şi florile tac
tac tăcerea morţii şi a lunii
când încă în visul tău neterminat
îţi bat prin inimă şi îţi respir şi
dorm

şi de plecat
plec în prima zi de toamnă
undeva unde frunzele au pistrui gălbui
şi umbrele se măsoară în picuri reci de ploaie
undeva unde tu ai mersul oamenilor grăbiţi
ce nu ştiu exact încotro merg
şi niciodată nu se opresc
poate chiar undeva unde oamenii... nu cunosc toamna

e prima zi de toamnă
n-ai să mă crezi
te-aştept la colţul de stradă obişnuit
acolo unde împărţeam între noi un minut
acolo unde îţi dăruiam o secundă
dintr-un infinit

e prima zi de toamnă
n-ai să mă crezi

luni, 29 august 2011

un fel al tău ciudat












tu ai ceva al tău ciudat
când păşeşti luminile ţi se opresc sub tălpi
şi aşa reuşeşti să-mi apari
doar în siluete ce amestecă albul în negru

acum ai o panglică roşie pe ochi
din piele dau să-ţi crească frezii bizare
şi-ntre buze parcă-ţi sunt strânse
destinele tuturor oamenilor
şi reuşeşti cumva... să taci

tu ai ceva al tău inexplicabil
poate un fel de ploaie necăzută din nori
poate un fel de nor neatârnat de cer
dar de durut
te doare fiecare lumină din mine
pe care sub tălpi o opreşti

vineri, 26 august 2011

ascuns












m-am ascuns
în umbra sânului tău drept
de unde adorm şi curg
şi-nchid crepusculi-n noapte
să nu-mi deschizi ochii
până când nu termin de numărat
un infinit de vise

luni, 22 august 2011

acea toamnă












o să vină şi acea toamnă
în care zilele se-nchid în ploi întunecate şi mărunte
în care închidem ochii mai des
şi ne prefacem că totul poate fi un mister
o să vină şi acea toamnă, îţi spun,
mă vei găsi într-un bistro vechi
unde voi bea o cafea gri
şi-mi voi pune viaţa-n... cuvinte

duminică, 21 august 2011

plimbare












nu mi-am pus nimic în picioare
şi-am ieşit să mă plimb
tocmai azi
mă ascund pe furiş în oamenii de pe stradă
şi le trăiesc vieţile în câţiva paşi
de fapt îmi voi lăsa lumea din mine în ei
să se descurce cu ea
măcar atât
cât fumez o ţigară

joi, 18 august 2011

vreau












vreau ca dimineaţa să mă scald în aurore
şi să dau jos de pe mine noaptea ca pe o haină purtată prea mult
ziua vreau ca oamenii să zâmbească prosteşte de mult
vreau să fiu primul care zâmbeşte prosteşte de mult
vreau să beau apă scursă din ceruri fără nori
şi mai vreau ca pe buze să-mi crească flori imense de mac
iar ţie... ţie vreau să-ţi fiu urma de sutien lăsată adânc în piele
vreau să-ţi fiu mirosul sânilor seara
când ochii ţi se închid sub florile mele de mac
şi adorm

luni, 15 august 2011

se juca de-a toamna












încă de dimineaţă
a lăsat cerealele să se înece în lapte
şi-a îmbrăcat blugii proaspăt spălaţi
şi cămaşa albastră
a ieşit în grabă
prin oraş
pe străzi
ea se juca de-a toamna
îmblânzea frunzele-n cădere
şi ploaia
era mai caldă

acum închide vara sub pleoape
şi-a aprins o ţigară
de-aia subţire cu puţin gudron
şi buzele-i tac în zâmbet

de-aş fi fost fum până în inimă
i-aş fi ajuns

şi toamna în mine s-ar fi oprit

vineri, 12 august 2011

am fost (şi) dumnezeu


mi-am adus aminte ce am visat coridoare lungi ce formau un labirint alb geometrii amestecate de jur împrejur gratii multe gratii ce unesc galaxiile între ele alb alb alb alb fără nuanţă întinşi pe o podea calmă ca un câmp de luptă alunecaţi cu sufletul în rai sau iad nimeni nu ştie stau pacienţi cu ochii blocaţi în lumi înfricoşătoare ce-şi leagă corpul în lanţuri şi tifon ca să nu scape din ei nu vrem să evadăm din noi îmi strigau clipe de groază traume psihice incubi şi succubi cu limbi spălăcite amestecaţi în spirale prinse de candelabre învechite ce se transformau apoi în doctori cu mănuşi de latex ce dezgroapă resturi de îngeri şi demoni din fiecare şi se joacă apoi sudoku pe coli de hârtie infinit de mari nimeni nu scapă n-are cum să scape cine moare mort rămâne

eu am trecut prin lumile tuturor şi-am fost dumnezeu cântând la un fel de flaut iar cerul se calma cu zoloft pentru un moment am fost reflecţia tuturor într-o oglindă din spatele pleoapelor şi i-am salvat pe toţi de la înecul în personalităţi multiple până înspre dimineaţă când am fugit din visul ăsta într-altul unde eram făcut din lavă şi aruncat într-o inimă de fecioară

joi, 11 august 2011

metempsihoză


pune-mă în orice viaţă
trăieşte-mi din iluzii
zdrobeşte-mă de secunde
scaldă-mă-n furtuni de august
şi lasă-mi îngerii din mine
să iubească femei ce umblă-n tălpile goale
pe marginea lumii



pune-mă undeva
acolo după marginea lumii
unde negrul nu are 47 de nuanţe
unde nu respir morfină
unde nu trebuie să înţeleg nimic
unde nu ştiu să înţeleg

pune-mă în orice viaţă
poate într-o viaţă în care nu ştiu
că pot visa că pot iubi că pot trăi

împăcarea fiinţei



azi în timp ce treceam strada am pus sub paşi toate vieţile pe care le-am trăit şi le-am lăsat acolo pe asfalt să fie ucise de gaze de eşapament
când am ajuns pe partea cealaltă de drum eram doar un obiect descompus geometrizat desprins dintr-o pictură de braque cu un baton de mars în mâna sub formă de a mic


fac diferenţa dintre noetic şi noematic dar nu o să stau să explic ce înseamnă asta fiindcă acum nu mai am timp

luni, 8 august 2011

în deconstrucţie


deschide ochii încearcă măcar acum să vezi ceea ce stă ascuns când sunt tranşat în bucăţi de carne macră şi împrăştiat pe o masă de alamă ca în lecţia de anatomie a domnului tulp miroase-mă îndeaproape ca pe prima noapte de mai vezi de ce-mi stă sângele blocat în vene şi de ce în ventricule n-am decât numere pe cerul gurii nu sunt negru şi degetele-mi sunt galbene doar de la fumat găseşte orice dar găseşte ceva aplică dacă vrei analize spectrale sau derivate calculează-mă trebuie să te întrebi cine îl cunoaşte pe nietzsche mai bine decât mine şi să te mai întrebi de ce nu am mâncat niciodată shaorma nici măcar nu sunt sigur că aşa se scrie corect de fapt ce crezi că am tot vrut să-ţi arăt dar idealist fiind am crezut că lumea-i mişto şi am tot aşteptat să descoperi tu? şi încă ceva nu mă lua din context fiindcă voi fi lipsit de sens dă-mi un sens absurd de simplu degeaba încerci să mă cauţi printre cuvinte cuvântul meu nu s-a inventat sau poate că mi-a rămas blocat în trigonul carotic rătăcit ca orice altceva din mine nimic la locul lui nebunia sau moartea asta e soarta nenorocitului care obişnuia să-şi trăiască propria lume în-măr-murit

găseşte orice dar găseşte ceva

vineri, 5 august 2011

„eat shit fuck kill and die”


the sun hurts my eyes nu am celule în mine şi nu voi muri de bătrâneţe hiptonizat îmi aduc aminte amintirile altcuiva de picioare am legată o bucată de carton pe care scrie 1313 şi câteva fermoare pe abdomen care se pot deschide dacă vrei să pui ceva în mine sau să iei ochii mei sunt albaştri nu sunt ochii mei eu am ochii verzi doar dacă e toamnă în rest sunt doar speriaţi sensul vieţii „eat shit fuck kill and die” îmi şopteşte sade marchizul simt zilele în sens invers
de ce eu sunt eu
e complicat
mai pun întrebări
cât e ceasul
cum mor oamenii
ce înseamnă pentru totdeauna
?
eu fumez mult şi dragostea omoară mai ceva ca şi cancerul
EU NU POT DISTINGE ÎNTRE ILUZIE ŞI REALITATE trăiesc un amestec spaţiul şi timpul se amestecă în mine trebuie să aleg dar dacă nu aleg totul va rămâne posibil există doar ceea ce nu există încă doar ceea ce ştiu că ar putea să existe nu vreau să-ţi dau fiinţă în mine trăieşti mai bine jump in deep water n-am decât îmbrăcămintea asta sunt învelit de mirosul tuturor femeilor din lume şi dorm într-un câmp de maci viaţa se schimbă de la un răspuns un cuvânt amestecă timpul şi spaţiul aş putea avea tot atâtea vieţi câte cuvinte am rostit dacă n-aş fi avut limbă n-aş fi existat toată lumea vrea să schimbe trecutul sau viitorul dar nimeni prezentul ce vezi în mine ce cuvânt rostit te-a schimbat
?
nu mai am endorfină în mine şi nu mai eliberez feromoni
trăiesc după principiul entropiei nimic mai mult

joi, 4 august 2011

„the weary kind”



suntem întinşi pe patul lui procust dacă n-aţi ştiut mie mi se face operaţie pe suflet
17 siluete cu ochii negrii mă înconjoară am o gaură în piept cât o galaxie şi un suflet de mărimea frunzelor de cireş soarele inundă începutul de toamnă lumina acoperă tulburările obsesive depresiv-anxioase de mâine e toamnă mă prind cu toamna de mâini şi mă ţin strâns ca într-o colivie de lemn mi se dau să înghit culori şi realităţi şi realităţi colorate mi se fac masaje sunt pus la dietă mi se ia sânge venele mi se scurg în pâmânt precum rădăcinile pe spate am ventuze 17 siluete cu ochi negrii intră cu mâinile cu picioarele cu ţâţele cu totul în mine şi mă inundă şi folosesc pense de smuls limba şi sub ultraviolete îmi pun visele visele mele sunt moarte şi logica a murit şi dumnezeu nu se simte bine pe acoperişul lumii mele sunt un obiect cercetat cunoaşterea structurei clarifică formarea şi transformarea obiectului cercetat urăsc structuralismul ce melancolie simplă trăiesc sau manie sau demenţă sau idioţie am o cămaşă de forţă din epidermă de înger 17 siluete cu ochi negrii încearcă să-mi străpungă sufletul mă pun sub duşuri reci îmi dau comprese cu muştar substanţe vomitive sufletul nu-l puteţi scoate din mine ce gust dulce de clorpromazină am sub limbă am surplus de cromozomi şi aştept ziua de mâine de mâine vine toamna şi cu mâinile voi fi ancorat de ea toamna eu visez toamna doar eu visez şi tremur frigul îmi face bine şi aerul curat şi ploaia adâncă şi mocirla nu-mi cereţi nimic sunt mai mult decât gol

în inimă să-mi căutaţi inima mea nu are colţuri resuscitaţi-mă

marți, 2 august 2011

aici, jos




hai până jos
aici unde eu stau întins
aici unde urechile mi se ating de piatră
şi aud... tăcerea tuturor paşilor




stau confortabil
sunt jumătate pământ jumătate cer
acopăr cu spatele flori ce nu vor mai zări primăvara
din mâini presar trigonometrii subtile
iar de jur în prejurul meu
filosofiile trăiesc şi mor
neînsemnat

aşa că hai până jos
nu-ţi mai aduce aminte nimic din mine
uită-mă prin nuferi albi
doar aşează-te
şi-ascultă cum sună iarna şi vara laolaltă
într-o secundă fără ecou

trăieşte-mi o altă viaţă

aici, jos,
eu dorm somnul umbrelor
şi tresar doar când ploaia îmi explodează pe sprâncene

trăieşte-mi o altă viaţă

sâmbătă, 30 iulie 2011

auzi ceva... din mine?


auzi? auzi ce e în mine? auzi cum mi se destramă ziua prin inimi şi noaptea... noaptea... cum îmi tace? auzi visele ce zac în mine? îi auzi pe îngeri cum îmi fumează visele şi se droghează cu ele? îi auzi cum devin... umani?

îmi auzi mintea ce se îneacă în râsul absurd al sorţii? îl auzi pe dumnezeu cum stinge lumina din mine şi se duce la cules de mere??

auzi infinitul ce mă ţine cu forţa în el fiindcă eu îi sunt sfârşit??

mă auzi cum îmi vorbesc? auzi şarpele ce-mi ţine vertebrele legate, chipurile distruse de operaţii nereuşite ce-mi stau lipite de amintiri, ochii când mi se mişcă, moartea? îmi auzi moartea?? mâna întinsă?? mâinile întinse?? le auzi?

auzi peretele de oţel al inimii? îmi auzi inima buncăr? auzi imploziile de supernove din ea? auzi ce bine se moare în mine??
auzi ce bine se moare în mine??

sunt... singurul om din lume care mai urlă
sunt... în singura lume în care se mai poate urla

n-am să plec până când
nu aude cineva ceva... din mine

joi, 28 iulie 2011

viaţa mea va fi altfel!


fragment de roman

[...]

Până acum întreaga mea viaţă a fost un vis. Nimic din ce am trăit nu îmi mai poate spune că am existat. Doar nişte fotografii şi nişte amintiri care nu îmi seamănă deloc. Nu sunt nimic din ce am fost. Adevărul meu nu există şi nici nu va exista.

Am glasul pierdut. Îmi vorbesc în mai multe voci şi încerc să nu ascult de niciuna. Îmi aprind o ţigară. Peste drum un cuplu face sex şi le observ trupurile prin fereastra înnegrită. În fundal se aude muzica lui Edith Piaf. Nu ştiu de unde. Poate doar îmi imaginez. Trăiesc un război absurd de conştient. Fac lucruri iraţionale într-un mod conştient. Sunt cuprins de liniştea fricii, cu trupul adunat în colţul camerei, bolnav de febră, prins între umbre şi cadavre şi o ploaie caldă de gloanţe. Îmi ţin fruntea cuprinsă între palme şi repet obsesiv: „viaţa mea va fi altfel!”.
În cameră miroase a câmp de război, miroase a groază, miroase a secundă. Am mâinile umede şi încerc să gândesc matematic această muzică pe care o ascult. Nu mai exist pentru nimeni. Nici pentru mine nu mai exist.

De câţiva ani am fost normal. Nimic nu a fost îndeajuns.
Viaţa mea va fi altfel. Asta mi-am spus încă din copilărie. Acum îmi las ochii să privească spre un trecut de care nu sunt sigur că mi-a aparţinut vreodată. Am corpul adunat lângă fereastra camerei şi mâinile îmi sunt pline de sânge de la un pahar pe care l-am spart din furie. În cameră sunt lucruri împrăştiate peste tot. Sticle, cioburi, haine murdare, fotografii îndoite, un scaun rupt, sute de foi scrijelite, mucuri de ţigară stinse direct pe podea. De aici, din această cameră, universul pare îngustat. Exist doar aici într-un sens de care nu îmi mai pasă. Am eşuat...

În stânga mea e o fotografie uşor ruptă. Ochii mi se măresc de oboseală şi zăresc chipul unui copil îmbrăcat în pantaloni scurţi gri şi într-un tricou albastru. În mâini ţine strâns un arc de alun şi o săgeată de trestie. Are părul lung de un blond spălăcit. Zâmbeşte de parcă s-ar porni la un război imaginar cu copaci şi vietăţi mitologice... Aveam vreo şase ani cred. Era o zi neclintită de vară, pe la mijlocul lunii iulie. Împreună cu un văr de-al meu ne găseam pe marginea unei linii de cale ferată. Furasem monede de aluminiu de la bunicul meu şi le puneam pe linia ferată încinsă de la soarele puternic. Vroiam să aplatizăm monedele de aluminiu pentru a face vârfuri pentru săgeţile noastre de trestie. Mai târziu, în aceeaşi zi, o săgeată cu vârf de aluminiu mi-a lăsat o rană adâncă în piciorul stâng. Ajuns acasă, cu mâinile şi corpul aproape tot pătat de un roşu închis şi uscat, am făcut-o pe mama şi pe bunica mea să plângă. Nu înţelegeam de ce plâng şi tot repetam cu un glas mirat „ce s-a întâmpat?”. Din acel moment mi-am spus: viaţa mea va fi altfel! Probabil pentru că niciodată nu mi-a plăcut să văd pe cineva plângând... În acea zi, dimineaţa, pe la noi trecuse un fotograf care îmi făcuse această poză pe care acum o privesc întrebător. A fost ziua în care urma să devin pentru prima dată conştient de existenţa celorlalţi... Până atunci, lumea nu exista pentru mine pentru că eu nu ştiam că exist. Din acea zi, existenţa a devenit un blestem...

În această noapte, pentru mine totul se va sfârşi. Nu mai am nimic să-mi ofer. Nu mai am de oferit nimic nimănui. Niciodată nu am avut. Nu mă recunosc niciunde. Nu am fost nimic. Trecutul meu e doar o istorie a cuiva care a căutat întotdeauna genialitatea. Şi niciodată nu a găsit-o. Pentru că nu avea cum. Niciodată nu am înţeles nimic. Niciodată nu am ştiut ceva. Lucrurile sunt ceea ce sunt. Nu au sensuri profunde sau ascunse. Lumea este ceea ce este, ceea ce se arată a fi. Nimic mai mult. Aşa că am căutat degeaba ceva ce oricum nu există. Am înţeles însă prea târziu. Trebuia să rămân ceea ce am fost...

Mă doare capul îngrozitor de tare. Dacă închid ochii parcă aş pluti într-o mare de cianură. Sunt aproape leşinat. Am impresia că sunt un biet golan întins pe o stradă necirculată, lângă o cabină de telefon, dezbrăcat, ca un model ideal. Doi câini mă trezesc şi deasupra mea făpturi demonice şi vulturi verzi zboară într-un cerc imperfect. Mai deasupra, două flori se luptă şi împroaşcă venin pe un cer ce stă să se dărâme. Visez această minunăţie perfectă... acest ultim vis... în care recunosc eternitatea... Sunt un produs liber al sinelui... Uit de orice interlume, de orice conştiinţă, de orice dorinţă. Am eşuat în propria istorie...

În faţa trecutului sunt neputincios. Acest element care nu mai există, despre care nu sunt sigur că a existat mă apasă într-un mod terifiant. Îmi este imposibil să-l schimb. Îmi este imposibil să-l concep. Sunt aşa cum mi-am dorit să fiu pentru că am refuzat întodeauna să fiu altfel.

Prin urmare, acum voi privi spre viitor trăind acest ultim prezent. Nu mai vreau să dau viaţă niciunui trecut. Trecutul poate să moară. Eu oricum nu-l voi mai regreta. Nu urăsc ce nu am fost. Ci numai ce am decis să fiu.

Pe tine te-am iubit o singură şi simplă viaţă.

- Vrei să mă opreşti? N-ai nici o şansă... fiindcă oricum nu eşti aici!

La sfârşit am să zâmbesc. Întotdeauna mi-am dorit să zâmbesc. Aşa gol şi murdar, cu trupul plin de tăieturi adânci, cu toate imperfecţiunile mele imaginate, aş vrea să zâmbesc... chiar să râd în hohote, să dau într-un râs asurzitor şi înnecat! Să râd de tot ce mi-am imaginat, să râd de tot ce am trăit, să râd precum Giordano Bruno când privea prima scânteie ce aprindea lemnele de sub propriul rug. Ce viaţă simplă se pare că am avut. O viaţă pe care am transformat-o în propriul inchizitoriu. Prin urmare de ce nu aş râde? Ce altceva mi-ar mai rămâne de făcut...

„Sapere audere” spunea Kant la mijloc de iluminism! S-o ia dracu de raţiune! Eu o să renunţ la ea. Nu mai vânez niciun trecut! În schimb, îmi dau seama că trecutul m-a răpus! Şi-a azvârlit adânc în mine toate neîmplinirile, toate deziluziile, toate coşmarurile, toate aceste săgeţi cu vârf de aluminiu înmuiat în venin de crotal negru. Trecutul nu mă iartă. Nu îşi întoarce privirea de la mine şi mă ţine prins de el. Nu vrea să scape de mine. Dar eu am să scap de el! Singura cale de a scăpa de acest trecut, de trecutul meu, e să scap cumva de mine! Odată cu dispariţia mea şi trecutul meu va dispare. Voi înfrânge ceea ce părea de neînvins!

- Cum te numeşti?
- Eu, nu mă numesc Eu!

Camera mea parcă e o stradă din Florenţa lui Boccacio, pe cât de liniştită pe atât de plină de ciumă. De aici, aşa, cu corpul sfârtecat de amintiri, voi purta acest război împotriva trecutului. Îmi voi lepăda şi ultimul strat de piele în gardurile de sârmă ghimpată, voi înfrunta toate schijele nemernice care îmi vor străpunge carnea, voi scurge oricât de mult sânge va fi necesar pentru a învinge. Voi învinge trecutul prin acest prezent pe care îl voi dărui viitorului. Aş fi în stare să fac de două ori cele 12 munci ale lui Hercule pentru a răpune această nefiinţă meschină. Voi da expresie absenţei şi mă voi elibera... Supraomul lui Nietzsche poate să moară şi el... oricum nu a existat niciodată...

Din acest câmp de luptă perfect voi triumfa peste sentimente şi amintiri. Voi lăsa miile de cioburi să explodeze îndrăzneţ pe lângă aripi de fluturi cu cap de mort, sunetul aprins de foc să trezească şi să ardă orice urmă de trecut rămasă. De acolo, din mijlocul vâltorii mă voi avânta triumfător cu o lamă ruptă în mână, clătindu-mi răfuiala într-o apă plină de săpun cu gust de sânge. Un ultim gând mă duce spre Voltaire care îi spunea lui Leibnitz „doctor Panglass”, ridiculizându-l pentru credinţa efemeră şi puerilă că „lumea noastră e cea mai bună dintre toate lumile posibile”. Doctore Panglass, nu ai avut dreptate! În lumea mea nu a fost nimic bun! Să vă fie raţiunea insuficentă....

De ce fac ceea ce fac? Mai contează? Nu cred... dacă am ajuns aici de ce m-aş mai opri?! Nu pot să-i dau dreptate nici lui Platon. Nu există nimic dincolo de viaţă. În viaţa pe care o ai nu eşti mort. Eu cred doar că, pentru unii, viaţa chiar nu li se potriveşte. De aceea poate mă aflu şi eu aici. Am trăit o viaţă care nu mi s-a potrivit.

Fără de ochi privesc... fără de gură vorbesc... Sunt în sfârşit în peştera lui Platon... Aici nu e nici întuneric şi nici lanţuri nu mai sunt. Beau un vin acru dintr-o venă de fecioară, îmi scald clipa în cel mai pur prezent şi pictez din propria transpiraţie îngeri în fundul gol pe care îi umanizez prin nesăbuinţa mea. Dă-o dracului de cunoaştere esenţială. De acum nu mai am cum să-mi recunosc imortalitatea...
Trecutul a ars... din prezent a rămas scrum... viitorul s-a stins...

[...]

sâmbătă, 16 iulie 2011

toamna următoare






acum când vara se termină în tine vreau să-ţi arăt următoarea toamnă dar, mai ales, vreau să vezi toamna din mine

închide-ţi ochii sub pleoapele mele
te voi trece echinocţiul cu grijă şi-ţi voi arăta prima frunză moartă cum cade

în toamna din mine pământul respiră ceaţă dimineaţa, ascultă
pe la amiază vom gusta din prima ploaie de toamnă şi din recele ei, nu-ţi fie frig
fiindcă seara... îţi voi dezvălui cum iubesc oamenii

şi ce linişte va fi
ce multă toamnă se va aşeza în noi

peretele inimii mele va fi brun dar va şti să iubească
tu te vei lăsa uimită de galbenul zilei... ar fi de-ajuns

dacă vrei
vom da jos draperiile de la ferestre şi vom lăsa lumina haotică să ne acopere cearceafurile, cărţile şi mărunţişurile de pe masă
vom lăsa camera să ne piardă în ea... şi nu ne vom da jos din pat decât pe la 11
vom bea cafea cu marţipan şi vom asculta poveşti la radio ca-n copilărie...

în această următoare toamnă chiar vreau să exist
dar tu
ce cuvinte-ai să-mi aduci aminte,
ce mă vei face să uit?

...vino în toamna mea!

miercuri, 13 iulie 2011

(pre)simt









astăzi ce simt?

simt pulsul explodând în tâmplă

simt că pot fi masca oricui

simt ploaia, deşertul

simt ce cald îţi este între sâni

şi mai simt că nu mai am răbdare şi chef
să înţeleg de ce înţeleg


cine dracu sunt azi?

duminică, 10 iulie 2011

sunt bun, doar noaptea!


pe lună se văd arhangheli tembeli
ce-şi tatuează pe iris
un fel de culoare încinsă
pe care noi oamenii o numim
iubire





e 2 noaptea, sunt vreo 25 de grade
căldura încă ţine florile deschise
iar eu probez suflete de sirene
în paturi de umbre
cumva, toate-mi sunt bune

sunt pentru că nu te-ai gândit că pot fi
sunt pentru că pot fi
sunt cel ce pune mareea în tine
acum, doar acum.
sunt bun doar până dimineaţa
când mă vei schimba rapid
pe un zâmbet scăpat fără voie
când bei o gură de expresso cu lapte

de ce sunt bun, doar noaptea?
pentru că mărul din care am muşcat
era de fapt un sân perfect
nu roşu ci albastru
şi nu regret
aşa am aflat şi eu
ce gust are cerul
când se îneacă în mare

miercuri, 6 iulie 2011

îngerii nu sunt liberi








atunci când plouă
îngerii urlă
şi strică un cer
de altfel perfect

îngerii nu sunt liberi
au fost o singură dată
iar gustul mărului muşcat
l-au simţit şi ei

uneori
îşi lasă negrul din inimă
în inima mea
şi mă ucid
pentru a se elibera,
murind odată cu mine

luni, 4 iulie 2011

e luni şi cuvintele stau ascunse în alb


Cu o foarfecă imensă, pe care o ţin cu ambele mâini, decupez din istoria mea nişte zâmbete... asta fac acum în spatele ochilor închişi, decupez părţi din trecut...

E luni... o zi de 4 iulie friguroasă, atipică pentru vară. Plouă rece de câteva zile... nu mă pot plânge, e ca şi cum aş trăi toamna în vară... Ce repede a trecut anul ăsta... mai sunt câteva luni până la sfârşitul lumii...


Mă plictisesc teribil... beau cafea dintr-o cană pe care scrie „reality vs. dream” şi mă gândesc:
în care realitate să fugim
în a mea
sau
în a ta?
unde să ne ascundem,
eu de mine
tu de tine?

Nu am răspuns...
E trecut de amiază... stau încă întins în pat, ascult Portishead şi citesc Sartre. Caut să-mi pun întrebări. Am impresia că deţin foarte multe răspunsuri însă cumva sunt incapabil să întreb ceva...

Refuz, ignor, ascund, caut, aştept, fug... e rezonabil!

Pe foaia de scris, în partea dreaptă, desenez mulţimea lui Mandelbrot.. observ această perfecţiune divizată într-un interior infinit. O veche obsesie de-a mea...

De altfel, cuvintele stau încă ascunse în alb...

Oare ce să fac azi? Uite că am reuşit să-mi pun o întrebare... la naiba, acum nu am răspunsul!

Până una alta, merg să-mi aprind o ţigară...

alb-astru


aş vrea să am
sinele albastru
şi gândirea albastră
să fiu invadat cu albastru
să invadez albastrul cu mine


mai vreau să mănânc mere albastre
şi inimi albastre
şi obsesii albastre
doar pe ochi să am o tentă albăstruie de mov
iar roşul din obraji
să-mi fie şi el roşu albăstrui

din mine să se producă medicamente albastre
pentru oamenii albaştri cu suflet albastru
ce suferă de boli albastre
iar celorlalţi să le fiu
chiar boală albastră
chiar moarte albastră

şi aş mai vrea să fiu
un astru alb albastru
într-o noapte negru de albastră
să devin una cu albastrul
să-nlocuiesc cerul despre care spui
că e atât de îndepărtat
să fiu eu cerul tău albastru îndepărtat
şi să mă imprim albastru
pe mâna ta dreaptă
atunci cînd scrii cuvinte albastre

n-o să vă mint
de fapt eu trăiesc doar toamna
când albastrul e înlocuit de gri
când albastrul se închide în mine
şi odată cu el şi cerul

miercuri, 29 iunie 2011

întrebări












prin mine intră-n lume
întrebările tuturor îngerilor

eu cel inexistent, inesenţial,
incognoscibil, indiferent,
inadecvat, inuman

port povara celor care
caută un răspuns

ehe
dac-aş fi ştiut cine cunt
în lume n-ar mai fi fost întrebări

şi răspunsul ar fi fost cel dintâi

joi, 23 iunie 2011

noaptea, de sânziene


dacă închid ochii
sub frunze de sticlă mată
mă voi fi pierdut şi furat
de cântece şoptite-n miresme vulgare,
să fiu găsit
de cine-mi visează în noapte
pentru prima oară chipul



din mlaştini hipnotice
zâne cu mâinile-n polen
îmi opresc secundele în cântec
şi mă îmbracă-n solstiţii dulci,
în rest sunt gol
întotdeauna am fost aşa

e noapte, de sânziene
mă caută femeile prin vise
îmi pun descântece-n flori de piersic
şi-şi culcă pe sâni
cuvinte pe care cândva le rosteam
aşa că
să nu uiţi cumva să visezi
în această noapte nu pot visa pentru tine

şi dacă nu mă vei fi visat
de dimineaţă vei ştii
pentru că va ploua cu rouă neagră
peste obsesia mea de a fi înger

luni, 20 iunie 2011

inversul a ceea ce sunt azi



de mâine
voi fi inversul a ceea ce sunt azi
o să beau cafea preparată cu iod
cu opiu o să-mi tratez vederea slăbită
iar cuvintele-n arsenic le voi arde




şi da
de mâine voi suporta şi tăcerea
chiar şi pe a ta
pentru că de mâine
zilele vor fi perfect de imperfecte,
îmbibate în haosuri primordiale
şi puţin mai crude

dacă vrei
sărează-mi în sânge o lacrimă
una dintre cele neplânse
pentru că de mâine
voi încerca să mor mai mult

şi-o să-mi fie bine.

imaginează-ţi că ironiile
sunt ca nişte fructe savuroase
şi întodeauna coapte bine
iar eu, de mâine,
din sfârcurile tale mici ca ochii de păianjen
voi culege aceste minunate ironii ale sorţii...

luni, 13 iunie 2011

Pot visa doar dacă sunt visul altcuiva


Ajung în tine dintr-o lume pe care-ai pierdut-o demult. Aduc cu mine copaci ce-ţi scutură-n priviri poveşti despre regate pe care le considerai inexistente. Vreau să vezi cum am fost visat împărţind planetele în galaxii şi galaxiile la infinit. Până la urmă, dac-aş fi fost visul tău, aş fi ajuns să fiu inexistent de real...




Şşşh... primeşte-mă în şoaptă, nu-ţi spune ţie că am ajuns. Lasă-te surprinsă când te vei trezi mâine dimineaţă şi nu-ţi vei mai recunoaşte vocea, corpul şi amintirile. Te vei obişnui şi cu bătăile ca de tunet ale noii tale inimi. Te vei obişnui şi cu actorii de plastic ce-ţi vor trăi de acum încolo printre gânduri. De obicei eu nu-i băgam în seama, dar tu poţi să-i distribui în orice vis pe care crezi că eu l-aş fi visat...


Îţi voi spune unde am fost până acum... ai răbdare! Am călătorit mult până să ajung în tine... visat. Am străbătut în mers secunde uriaşe, am luat micul dejun cu primul dumnezeu ştiut şi am decojit de întuneric prima zi de lumină. Apoi am zgâriat stele de gaz cu unghiile care de-abia ce-mi creşteau şi sub care încă mai am pete albe de căi lactee elicoidale, ca cele de lipsă de calciu. Şi am mai inventat arlechinii, poveştile cu îngerii care vor să devină oameni, triunghiul, relativitatea şirurilor de numere perfecte, culorile şi raţiunea... Şi nu, sufletul nu l-am inventat eu... În schimb, am descoperit visul... am descoperit că pot visa, că pot visa doar dacă sunt visul altcuiva...


Aşa că am ajuns. Sunt la marginea ta de viaţă. Închide-ţi buzele şi nu mă respira.

Lasă-mă să-ţi fiu doar vis, ca să pot visa şi eu...

marți, 7 iunie 2011

eul s-acru




Într-un triunghi inversat mi-am lăsat inima să fiarbă în mercur. Azi. Doar azi. Bine, şi ieri. Poate şi mâine. Mă mai gândesc!





Cineva m-a întrebat:

- Ce faci?
- Caut şi eu principiul unic... dacă alţii nu l-au găsit, de ce l-aş găsi tocmai eu!?
Altceva n-am mai zis...

Mă joc şi eu de-a alchimia spirituală. Proprie. Mă închipui îmbălsămat în substanţe miraculoase, cu licori dulci care-mi cad alene din ochi şi prin vene cu un fel de elixir ce le aduce altora nemurirea. Doar altora.

Şi să nu mai spun că din propria umbră mi se desprind homunculi fără chip, de-capitaţi, ce populează o lună ascunsă. Dar nu-i nimic, atomii de antimaterie nu pleacă din mine!

Heh, chiar şi conştiinţa mi-a adormit tolănită într-o pernă umplută cu puf de înger şi constată că un înger fără aripi nu e nimic altceva decât... un om banal. Sau futut la creier pe fiecare celulă în parte de probleme, evoluţii profesionale, cote de piaţă, situaţii interne (subiective, obiective – la alegere!), diferite temeri medicale (reale, imaginate – la fel, la alegere!), frumuseţi tardive, trucuri esenţiale de make-up, glamour, alimentaţie, praf, polen, alergii (închipuite), multe, multe, multe angoase... Ah, şi mai ales sfatul înţelept „învaţă cum să străluceşti”! Oare nu era mai simplu să se spună: uite, priza îi aci, degete ai, trebuie doar să te conectezi la „reţea”!

Ce viaţă semipreparată...


- Ce faci eule?
- Mă s-acralizez! Stau şi rânjesc ca prostu’ la lună nouă!

Din toate aceste transmutări de substanţe interzise, n-am găsit (noi) reţeta lui a fi, a fi „eu”.
Şi oricum, mie îmi vine să plec.