joi, 30 decembrie 2010

cu şoapta ta de gât



daca-i să-mi zâmbeşti
de pe buze-am să-ţi adun
fiecare şoaptă nerostită
şi-am să mi-o prind la gât
cu fire de praf împletit




îţi voi purta şoapta talisman
şi voi sorbi din ea, prin trahee,
particule de viaţă
şi puteri de minotaur
aşa, de apocalipsă,
poate reuşesc să lipsesc

prin urmare, continuă să zâmbeşti
lasă-mă să-ţi vânez şoaptele
şi să mi le atârn de gât
tu vei fi călăul perfect
iar eu victima ideală

lumea poate să se dărâme,
cu şoapta ta de gât,
în negru pierdut
voi alege între alb sau alb

luni, 27 decembrie 2010

un basm uşor


Mai sunt câteva zile din anul ăsta! Un an la care nici nu merită să mă gândesc! Azi e o zi liniştită. Afară ninge de un calm enervant. Nu se vede nici o mişcare pe stradă. Sunt într-un oraş mic în care timpul se joacă pe străzi de-a trecutul. Aici mi-am petrecut o mare parte din viaţă. Fiecare colţ de stradă reprezintă o amintire, multe amintiri s-au produs la un colţ de stradă.

Aici totul e simplu. Oamenii sunt liniştiţi, nu au probleme de conştiinţă, universul nu e nici interior nici exterior, se zâmbeşte din oficiu, se plimbă pe străzi... Totul este pentru că este. Nu se pun întrebări de existenţă. Verbul a fi... nu are substrat.

Strada din centrul oraşului nu are mai mult de 150 metri. Acum mă uit pe geam şi observ ca sunt urme puţine de paşi în zăpada care cade din abundenţă. Am uitat cum arată liniştea.

În acest oraş toate întâmplările se află în cel mult 2 ore. „Gânditorii” oraşului se întâlnesc dis de dimineaţă la o cafea la Palia şi acolo dezbat problemele esenţiale ale omenirii: cine a mai divorţat, cine a mai înşelat pe cine cu cine, cine a mai murit, cine s-a mai îmbolnăvit, ce mai face primarul cu banii, cine dă drumul la muzică tare, cine a mai venit din Spania sau Italia, ce maşină şi-a luat etc. Ah, şi doamne fereşte să se întâmple cine ştie ce grozăvenie prin oraş fiindcă atunci vestea circulă mai ceva ca o lovitură de stat! Apoi, după ce s-au trecut în revistă evenimentele importante ale oraşului, fiecare se întoarce la casa lui... la familia lui... unde se ia masa in familie de fiecare dată la ore fixe... de fiecare dată cu 3 feluri de mancare...

Acesta e oraşul în care dacă mergi pe stradă la o plimbare de 10 minute spui „bună ziua” de cel putin 30 de ori! Toată lumea se cunoaşte pentru că e greu să te ascunzi.

Cumva îmi lipsesc lucrurile astea! Dar probabil că acum mi-ar fi greu să mai trăiesc în acest basm uşor. Retrăiesc însă acest sentiment al eu-lui trecut de fiecare dată când mă aflu aici. Nimic nu se schimbă. Nimic nu se doreşte schimbat. Ieri mi-am dat seama de asta mergând pe o stradă pe care obişnuiam să hoinăresc, adolescent fiind. Privirea mi s-a oprit dintr-odată şi am uitat de prezentul care mă înconjoară... acum vreo 13 ani, într-o seară de iunie, am scris pe un zid... „CHE” cu vopsea albă... acele litere au rămas pană acum acolo... nimeni le-a şters... parcă au aşteptat cuminţi să le recitesc, să-mi spună că eu am fost cel care le-a dat viaţă...


În cameră se simte miros de carte veche şi de căldură de la lemnele care ard trosnind în sobă. V-am spus, sunt într-un basm uşor...

vineri, 24 decembrie 2010

Pauză de la sens


În acest decembrie îi văd pe prea puţini zâmbind. E un decembrie amar, pustiit, nici măcar alb! În loc de zăpadă, mocirla a ales să dea culoare străzilor. Acum totul este în peisaj! Totul se potriveşte: o ploaie rece şi măruntă, o mizerie cruntă şi apăsătoare. Astea mai lipseau! Sunt parcă zile şi umbre furate din romanele lui Tolstoi. Mă uit în jur şi îi văd pe aceşti oameni care trec pe lângă mine şi mă întreb dacă pot găsi la unul dintre ei măcar un motiv adevărat de bucurie. Cine mai simte bucuria acum? De ce ar mai simţi-o? Mai există motive adevărate de bucurie? Cine mai merge pe drum în căutarea ei? Mă tem că prea puţini! Şi dintre aceea, mulţi se mint pe ei înşişi!

Cum am văzut eu ziua de azi?
Prin ochii unei mari dureri de cap. Strada plină de oameni care se agitau să mai cumpere ultimele produse cu preţ redus, cadouri fără sens, miros de tot felul de mâncăruri prin bucătărie, agitaţie, mult prea multă agitaţie! Sensuri neînţelese! Sensuri pe care nici eu nu mai vreau să le înţeleg!

Îmi dau seama că anul acesta nu am ascultat până acum nici o colindă! Am butonat telecomanda să găsesc ceva la tv, dar nimic: doar filme proaste, ştiri fără conţinut, reality showuri absolut ridicole... am renunţat!

de fapt, toată lumea este fericită! de altfel, de ce ar transmite felicitări în stânga şi-n dreapta?

pană la urmă, ce e cu sărbătorile astea? ne oferă doar o pauză, o paranteză de la ceea ce ne înconjoară? putem zâmbi aşa neclintiţi în această paranteză? chiar putem uita de ceea ce ne înconjoară?

se pare că totuşi încercăm!...

voi încerca şi eu, până la urmă, de ce nuh?

uite că am început şi eu...

joi, 16 decembrie 2010

cu toate că... eu te aştept!



să nu uitam că te iubesc
fie că-ţi place sau nu
de fapt iubesc lichidul tău
scurs din moartea ta imaginată
mă face să strălucesc
...şi să nu mi se decojească pielea
e un fel de antirid perfect


dar dacă tot vrei
te voi lăsa cu nefericirea şi cu mizeria
în orice colţ de stradă
să fii agăţată
de perverşi şi câini fără botniţă
astfel încât să nu poţi să fii linsă
pe singura literă amară
ce ai ales-o ca şi nume de scenă,
pardon, de stradă

acum e prea târziu să regreţi ceva
eu nu te mai vreau în moartea mea
dacă vrei viaţă, viaţă meriti!

.......

priveşte în jur
nu-ţi cer să simţi că sunt aici
însă pot să protestez puţin

nu pot să nu te iubesc
...mai ales că mi-ai dat să beau
din dulcea ta cucută
aşa J. - ul tău vine de la Javră

m-ai ucis din dragoste, nuh?
dar şterge-ţi pata albă de pe faţă
nu aş vrea să-ţi las moştenire nimic
nici măcar în colţul gurii
aşa poţi să-ţi păstrezi curat
zâmbetul cariat

în curând o să mori şi tu
n-ai să rezişti fără mine
eu o să aştept cuminte
o să te ard
şi o să-ţi pun cenuşa într-o tabacheră
din când în când o să-mi fac câte o ţigară
pe care o să o savurez
după o partidă de sex
o să exclamez încet
"ce bună eşti!"

eşti pata cea mai neagră
de pe plămânul meu atrofiat
oricum dacă nu mă ucideai
muream de un cancer stupid
îţi doresc să mi te alături

îţi ceri cumva iertare?
lasă, vei muri şi tu!

luni, 13 decembrie 2010

Efect secundar


continuare


Domnul în vârstă, de câteva ore, stă nemişcat lângă mine şi îmi vorbeşte din scaunul cu rotile. Îşi aduce aminte de întreaga sa viaţă. Regretă mult. E îmbrăcat elegant, poartă pălărie neagră, un costum gri cu dungi, o cămaşă cu guler mare şi o vestă din buzunarul căreia iese un lanţ argintiu. Are o mustaţă neîngrijită şi întoarsă la colţuri. Mâinile îi sunt prinse la încheieturi de scaunul cu rotile cu două benzi de pânză murdară şi doar buzele i se mişcă. Regretă toată viaţa pe care a avut-o. Îşi dorea altă viaţă. „Aş fi vrut să nu mă nasc Eu... aş fi vrut să nu mă numesc aşa...!”, îmi spune de mai multe ori. De fapt îmi dau seama că nu îmi vorbeşte mie, îşi vorbeşte sieşi....

Mă aflu într-o cameră în care pereţii sunt albi, mobilierul e alb, aerul e alb, frigul e alb... totul e alb! Sunt înconjurat de glucometre, spirometre, termometre, pulsoximetre, alcoolmetre, stetoscoape, defibrilatoare, laringoscoape, oftalmoscoape, electrocardiografe şi dracu mai ştie ce... Probabil mi s-a măsurat nu numai viaţa ci şi moartea. De la un capăt la celălalt. Nu îmi amintesc de ce sunt aici sau cum am ajuns. Tot ce pot să văd dacă închid ochii sunt mai multe umbre albe care stau aplecate deasupra corpului meu. Una dintre ele ţine în mână o lampă de examinare şi se uită insistent în partea dreaptă din mine de parcă ar căuta diferenţa dintre teză şi antiteză. Alta foloseşte energii de adaptare şi îmi prinde tendoanele cu sârmă ghimpată astfel încât metafizica mea să nu corespundă exigenţei raţionale care stă la baza moralei lui Kant. O a treia îmi acoperă traheele cu pleure şi îmi excită gândirea sălbatică. Se joacă se pare cu nervii mei: cranieni, spinali, vegetativi. Stimate umbre albe, încă nu ştiţi ce am! Pe mine mă doare-n cot: înseamnă că sufăr de anxietate, frustrare, teamă, depresie şi de ETC. Depozitul meu de vitalitate e în ficat. La dracu, ar fi trebuit să mai beau un pahar! Pe cortexul cerebral cultiv petunii ce au mai multe culori decât are un curcubeu. Între coaste trăiesc pânzişuri de sentimente şi raţiuni contradictorii ce formează o nouă filosofie a cunoaşterii. Din abdomen îmi ies raze gamma ce provin de la un suflet neutronic. Muşchii de la picioare mi-au fost înlocuiţi cu argumente abdsurde despre viitor... Aşa că încetaţi în a mai căuta să-mi puneţi un diagnostic. Voi nu ştiţi ce am. Niciodată nu aţi ştiut. Mai bine trataţi-mă cu indiferenţă. Daţi-mi pilule de antiviaţă şi faceţi-mi un transplant de transcendenţă... Promit să nu opun rezistenţă...

Din această cameră albă privesc prin fereastra cu tocuri albe o lumină albă. O infinitate de alb. Chiar si cele două urme de la un defibrilator pe care le zăresc pe pieptul meu sunt albe. Mi-am tatuat cu alb readucerea la viaţă. Privirea mea stă blocată în vântul alb de afară. Un vânt cosmic ce împleteşte galaxii plate şi albe. Un vânt ce scutură copacii albi de alb. Un vânt prea alb pentru ochii mei albi... Mai văd tăcere... tăcerea mea urlând. Mă întind. Prind rădăcini şi răsar în proiecţiile propriei mele imaginaţii. Din alb îmi iau puterile de supererou: sunt de un invizibil absurd, cu glasul îndepărtez ceaţa, cu urechile prind şoaptele iar cu ochii... cu ochii văd alb. E clar. Sufăr de alb. Chiar şi domnul în vârstă mi se pare alb, scaunul cu rotile e alb, amintirile lui sunt albe, cuvintele lui sunt albe... Nici o pată, nici o nuanţă. Nici un A nu este B. Sunt de un alb negat!

În această sagă a mea blestemată Wagner îmi compune o tragedie clasică în note inversate. Ce uimitor apollinic găsesc în propriul esofag unde Isolda îl ucide pe Tristan şi ia asupra ei vina eternă. În acest Eu totul este inversat, totul devine un efect secundar necesar. Conştiinţa mea nu mai are certitudine cu privire la identitate. Sunt empiric, prin urmare mă pot trata. Dacă o să vreau să fiu ucis vreodată, vreau să fiu ucis de dorinţa ta de a mă face bine.

Ce simplu e să fii normal. Sunt ancorat de toate realităţile pe care acum în sfârşit le înţeleg. Pentru că acum pot să fiu în toate. Sunt de o prezenţă multiplă şi exemplară. Măcar nu tremur. Sunt lucid şi dedicat lucrurilor lumeşti. Cuprins de ataraxie satisfac cea mai simplă formă de anarhie: „nici Dumnezeu, nici alt stăpân”. Trăiesc perfect în realităţi perfecte. Am luciditatea lui Sisif. Prin urmare am dreptul să fiu multiplu. De efectul dispreţului nu sunt interesat.

Cineva intră în camera albă şi pune pe dulapul alb de tablă o cutie albă cu pilule albe. Scrie doar atât: „prânz”. Sunt vreo şapte. Le iau dintr-o înghiţitură... Nu mai întreb nimic... cine m-ar asculta...

Trăiesc ca într-un ospiciu, parcă aş fi la reabilitare. De ce sufăr? De ce aş putea suferi? Cert este că simptomele îmi sunt necunoscute iar braţele-mi urlă după culori şi după medicamente care să producă efecte secundare. Întotdeauna am căutat efecte secundare. Oare de aceea mă aflu aici? Sunt chiar eu un efect secundar a ceea ce nu am ştiut niciodată să găsesc? Sunt un bolnav ce-şi închipuie că există vindecare sau un bolnav ce nu este mulţumit de diagnostic şi vrea să sufere de altceva? Dacă mă gândesc bine, întreaga viaţă mi-am gândit-o ca un efect secundar. Eu am fost propriul meu efect secundar. Nu mai ştiu cum am ajuns la această concluzie dar într-o zi m-am hotărât să nu mă mai consider aşa, să devin eu cel care produce efecte secundare. Iubirea, ura, moartea, viaţa, cuvântul, medicamentele (antiviralele, vaccinele, adrenoliticele, simpatomimeticele, antidepresivele, psihostimulentele), mersul pe jos, visul, somnul, alcoolul, fumatul... erau toate efecte secundare. Produse de mine. Prin urmare, eram bolnav din moment ce conştientizam că nu sunt eu efectul secundar. Trebuia să sufăr de ceva totuşi, trebuia ca Eu să fiu bolnavul. Şi fiind eu bolnavul trebuia să mă şi tratez. Medicamentul nu erai tu. Nu vroiam să fii tu. Şi atunci, căutând ceva care să mă vindece, am început să produc anticorpi. Atunci am observat că tot ceea ce salvează viaţa începe cu „anti”. Astfel am început să mă tratez cu anti: antibiotic (viaţă), anticorpi, anticelular. Altfel spus, am început să mă tratez cu mine. Un fel de eu împotriva mea care să aibă un final grandios: salvarea noastră. Medicamentul întotdeauna am fost eu. Scopul a fost întotdeauna efectul secundar: la singular sau la plural...

De ceva timp, domnul în vârstă ce stă în vecinătatea albului meu, nu mai spune nimic. Probabil s-a făcut alb. Nu sunt interesat de existenţa lui. Nu mai sunt interesat de nici o existenţă. Da... încă nu şi-au făcut efect medicamentele... Am uitat să vă spun. Iau şapte tipuri de medicamente... pentru şapte realităţi! Sunt normal! Vai cât sunt de fericit!

Nu mai am nici o poveste de spus. O să mă întind în pat. Dacă vrei o să-ţi dau voie să mă cauţi printre realităţi. În aceste realităţi, şapte la număr, nu vreau să ştiu cine sunt. În aceste realităţi sunt incognito, iar tu nu ai voie să-mi deconspiri identitatea. Dacă mă vei găsi, poţi să te aşezi liniştită lângă mine. Eu voi sta întins pe patul meu alb cu cearceafuri albe, cu ochii deschişi, privind neclipind o lumină albă. Poţi să mă atingi, poţi să încerci să mă trezeşti, poţi să faci orice... numai pe nume să nu-mi spui. Poţi fi chiar una dintre valkyrii şi să mă alegi pe mine dintre cei ucişi. Poţi chiar să-mi pui cuvinte periculoase în perfuzii, poţi să mă sterilizezi cu emoţii şi să-mi injectezi dorinţe şi speranţe. Poţi chiar să mă ucizi...

Ochii minţii s-au închis. Mă retrag încet din realităţi. Sunt plin de îndoieli calme. Prin spate îmi sunt înfipte întâmplări şi coincidenţe ciudate. Toată viaţa am ştiut că m-am născut din principiul complementarităţii şi al înlocuirii. M-am născut într-o zi ploioasă şi rece pe la amiază. Mai devreme, dimineaţa, bunicul mamei mele murea. De aceea am avut senzaţia că ocup un loc nelocuibil, de aceea am căutat întotdeauna un alt loc al meu. Cumva, încă de la naştere am fost prins în capcana lui Kierkegaard: prins între refuzul de a rămâne Eu însumi şi frica de a nu mai fi eu însumi. Dau „Eu” la schimb şi, la dracu, tot „Eu” primesc!

Unde sunt şi de ce sunt aici? Asta mă întreb acum privind aproape inert tavanul alb. Poate că… e doar un gând de-al meu, poate că îmi imaginez că stau întins într-un pat alb privind inert tavanul alb, poate că am fumat ceva, poate că sunt într-un ospiciu, poate că am avut un accident, poate că am multe boli, poate că sunt sănătos, poate că subconştientul meu ripostează, sau poate că-mi rezistă, poate că sunt un magician ce s-a pierdut în propriea iluzie proastă, poate că doar sunt… într-un mod care deocamdată mă mulţumeşte. Îmi aduc aminte că zilele trecute cineva mi-a scris că lumea pare altfel privită de la “orizontală”. Aşa e. de aceea m-am şi întins. Ca să văd totul de jos în sus şi să înţeleg ce înseamnă distanţa faţă de nimicul din univers. Aşa, albul e mai alb…

Personajul din filmul „7 pounds” are o natura egoistă: îşi împarte la propriu organele ca să fie într-un mod macabru mulţumit cu sine. Se „donează” altora pe bucăţi crezând că astfel îşi spală păcatele. El nu ştie însă că păcatul nu există. Doar dacă crezi...

Eu nu vreau să-mi spăl nici un păcat. De asta sunt sigur. Eu vreau doar ca din mine să se nască toate efectele secundare. Vreau să fiu cel mai puternic şi mai riscant medicament. O dată ce sunt luat, să existe mai multe şanse să-ţi crească pioneze în loc de unghii, să-ţi pierzi vederea periferică, să ai bătături în tălpi, să crezi în orice fel de zei, să stabileşti criteriile pure ale adevărului, să te crezi originea ideilor... decât să te vindeci. A şti însă că numai aşa poţi scăpa. Unica şi cea mai mică şansă ca să îţi păstrezi viaţa. Dacă m-ai lua e ca şi când ai deveni gazdă pentru Eul meu care cu siguranţă va ecloza pentru a se autosalva. Îţi va împrumuta numele, te va dedubla, te va ucide, te va readuce la viaţă, dar te va salva... pentru că e mult prea egoist... Vreau să mă vindec prin anticorpii tăi...

Vorbesc ciudat. Vorbesc alb. Folosesc metafore ce nu fac altceva decât să-mi încurce şi mai mult raţiunea. Nu aţi observat? Haideţi să vă vorbesc puţin despre adevăr, asta până nu mă trezesc şi ies de sub efectul medicamentelor. Adevărul meu este evident de alb. Un adevăr indus în care altcineva mă face să cred. Mă aflu într-o cameră, evident plină de alb, am ca şi coleg un domn în vârstă, sunt vizitat dimineaţa, la amiază şi seara de umbre de lumină albe care au seringi albe din care se scurge un lichid alb. Sunt conştient doar atunci când dorm...


- Ce faci? Te simţi bine?
Aud o voce şi tresar. Stau nemişcat şi tremur pe marginea patului. Ţin în mâini cearceaful de un verde crud pe care-l strâng cu putere. În faţa mea e o teracotă maro, în dreapta un balansoar şi o masă gri pe care sunt aruncate mărunţişuri de diferite culori.
- Da, sunt bine! Doar am avut un coşmar!

Tu eşti aici, lângă mine. Eşti încă aici. Mă liniştesc. În jurul meu nu observ nimic alb...

miercuri, 8 decembrie 2010

Bucurie - fragment din "Nu mă numesc Eu!"


Sunt atât de fericită! Sună a clişeu dar ştiu că te cunosc dintotdeauna. De când te-am întâlnit m-am schimbat atât de mult. Am găsit o cale prin care trecutul să nu mă atingă. Sunt aşa cum niciodată nu am reuşit să fiu. Trăiesc prin tine ca şi când nu aş exista. Îmi dai sensul de prezenţă şi culoarea de a fi...

Nimic nu ne atinge. Trăim o filosofie primară căutând primele principii şi cauze ale bucuriei. Locurile în care mergem ne înconjoară şi se lasă schimbate de nepăsarea noastră inocentă. Dansăm pe străzi, ne spunem că suntem nebuni, ne îmbătăm cu aerul rece de afară şi le spunem tuturor cât de cald e. Astăzi am fost prin parc şi am aruncat cu săgeţi în cărţile lui Aristotel ca să nimerim cuvintele despre fericire, ieri ne-am vopsit dinţii cu albastru de metil şi le-am zâmbit trecătorilor la semafor. Altădată ne aflam într-un restaurant şi beam un fersh de mere care era exagerat de dulce. La masa de lângă noi se aşază un cuplu. Ea e blondă şi poartă o rochie albă cu buline negre. El vrea să pară dichisit dar e normal de obişnuit. Eu îţi spun că sunt la prima întâlnire dar tu nu le dai atenţie. Îi privesc pe cei doi. Îşi comandă ceva de mâncare. El termină primul şi observ cum bate din piciorul stâng şi se uita pe pereţi neştiind ce să spună. Gestul lui îmi aduce aminte de prima noastră întâlnire... când nici eu nu am ştiut ce să spun... poate dor „nu ştiu” de vreo 5 ori... Continui să-i privesc pe cei doi. El e la fel de neliniştit. Ea îmbucă în greaţă dintr-o tulpină de broccoli şi se mişcă în reluare. Sunt stingheriţi unul faţă de celălalt. Îţi atrag atenţia încă o dată iar tu, cu un gest imprevizibil, te ridici de la masă şi te îndrepţi către ei. Intri în discuţie, eu nu aud ce le spui, însă citesc uimirea apoi nervozitatea de pe chipurile lor. Apoi, cei doi încep să zâmbească, tu revii la masă şi îi laşi în urmă chiar râzând... împreună, ca şi când s-ar cunoaşte dintotdeauna. Te întreb ce le-ai spus iar tu îmi răspunzi scurt: „le-am făcut cunoştinţă unuia cu celălalt”.

Merităm această bucurie pentru că nu aşteptăm nimic în schimb. E prima dată când am încetat să mai sper deoarece acum nu mai am la ce să sper. Ajunge să trăim. Chiar şi aşa inconştienţi.

Fericirea nu are consistenţă fără bucurie. Nu poţi fi fericit scrâşnind din dinţi. A iubi înseamnă a fi fericit. Iubirea e probabil singurul lucru pe care îl avem cu toţii în comun. Iubirea ne diferenţiază pentru a ne pune în comun, pentru a ne avea la modul comun. Iar bucuria este produsă de iubire. Bucuria provenită din iubire nu este ca orice cadou normal pe care îl deschizi şi, o dată cu deschiderea lui, bucuria încetează. Bucuria iubirii oferă limita eternităţii. De aceea ne spunem că ne vom face cadouri pe care nu le vom deschide niciodată...

Ne plimbam printre umbre de lumini şi uităm de Epicur şi de stoici. Ne desenăm pielea cu linii rupestre şi alergăm stolurile de cocori din mlaştinile tomnatice. Ne mânjim trupurile cu celule de gheaţă şi ne vom transfoma în barbari preistorici pe care arheologii o să-i descopere într-un târziu. Merităm această bucurie pentru că nu aşteptăm nimic în schimb.

- Sunt aici!
- Şi Eu...!

De noi nu depinde nimic. Suntem liberi într-o libertate cosmică ce nu are limite decât bănuite. Atunci când zâmbesc şi tu zâmbeşti. E noua regulă pe care urmează să ţi-o spun. Mă bucur că nu suntem altundeva decât aici, în această lume suprasensibilă în care ne-am integrat, care ne integrează. Aici, Eul meu magic vrea să se desprindă de mine iar eu îl las... sunt incompatibilă cu mine într-un mod care nu mă contrariază. Şi simt această bucurie... acest zâmbet. E ca şi acel moment pe care îl simţi în prima zi al unei vacanţe pe care ai plănuit-o cu mult timp în urmă. Ajungi în locul cu pricina, îţi desfaci bagajele, te plimbi puţin prin împrejurimi şi apoi te aşezi undeva, în camera hotelului, la bar, afară pe o bancă, oriunde, şi stai. Doar stai. Şi timp de câteva minute doar te bucuri. Uiţi cine eşti, ce ai fost, ce vei fi. Îţi zâmbeşti ţie... Eşti ca un sculptor care îşi trădează modelul şi începe să sculpteze o transformare ideatică. Un ceva care va deveni orice... Te privesc. Zâmbeşti... şi eu zâmbesc. Astăzi mă bucur... ţin în mână cheia de la intrarea în lumea miturilor...

Mă bucur de această bucurie a ta. Am devenit ceea ce nu am fost încă. Suntem identici şi diferiţi pentru că doar aşa ne putem conserva fiinţa şi nefiinţa. Avem logica cea mai simplă. Acum când nu ne gândim la nimic. Acum când tu nu te gândeşti la nimic. Eşti doar aici. Şi zâmbeşti. Îmi spui că aflându-te într-un spital de nebuni, dacă spui că eşti normal, nimeni nu te crede. Primul pas spre vindecare e să te crezi nebun. Şi râzi. Mă bucur să te văd râzând. Mă bucur că suntem nebuni. Mă bucur că eşti în lumea mea. Că ai uitat de lumea ta, de depresiile care te măcinau, de gândurile legate de sinucidere, de obsesii, de extreme, de paradoxuri, de limite. Ai venit în lumea mea simplă în care te bucuri. De când ai ajuns, în mine totul se schimbă numai Tu nu. Ai devenit permanenţa mea. Obsesia mea calmă. Şi mă bucur...

Rătăcim împreună prin ruinele palatului din Cnossos. Tăiem cu dosul palmelor luminile ce se strecoară printre crăpăturile din ziduri şi creăm spectre din alb şi negru. Ne facem cununi din ramuri de alun pe care le purtăm dansând un dans frenetic printre bacante. Sorbim din cupe de os un vin tânăr şi ne hrănim cu matematici dispărute. Într-un târziu, de partea cealaltă a cărbunilor încinşi, îl observăm şi pe Eros care arată ca o umbră frivolă. Ne amuzăm de el. Eros e fiul abundenţei (Poros) şi al sărăciei (Penia). Paradoxul lui îl înţelegem... iar de Thanatos nu ne pasă acum. Sunt doar Eu şi Tu. Tu în limita mea. Noi în limita bucuriei.

Tu eşti sinonim cu substanţa în sine.
Tu, Tu eşti Supraeul meu.

Sub dinastia Zhou, marchizul Lîng a auzit într-o noapte cântecul unei viori ciudate. I-a plăcut atât de mult încât i-a poruncit maestrului de muzică să-l copieze şă să-l prezinte marchizului Pîng. Era cântecul cel mai funest dintre toate cântecele. Era cântecul care prevedea sfârşitul imperiului. Dar era atât de plăcut încât marchizul Pîng a spus „vreau să-l ascult până la sfârşit”, nebăgând de seamă că pe terasele palatului se aşezaseră deja două stoluri a câte opt cocori negrii... Atunci când există plăcere, nimic nu mai există. Universul se închide în jurul tău şi nu-şi denunţă caracterul tiranic.

Eşti lângă mine. Nu vreau ca această bucurie pe care o resimţim împreună să se termine vreodată. Vreau să trăim acest prezent absolut inexistent. Vreau să fim. Chiar şi aşa inexistenţi. Nu vreau să ascultăm cântecul niciunei viori. Noi nu vom arunca inelul în apă la fel ca Polycrates pentru a înlătura pericolul unei fericiri prea mari. Pentru noi nu există fericire prea mare. Singura substanţă care există e fericirea. Este noul nostru principiu metafizic. Vreau ca noi să decurgem din fericire, vreau ca fericirea să devină pentru noi o necesitate naturală, un mod propriu prin care să fim în relaţie cu totalitatea, cu totalitatea noastră. Astfel vom simţi cea mai înaltă formă de bucurie. Vreau să ni se facă un transplant de transcendenţă, să pretindem că putem învinge orice sfârşit, să fim rezultatul unei ecuaţii imposibile, să fim singurii actori care joacă pe ultima scenă, şi care-şi fac intrarea anunţaţi la portavoce de însuşi Zarathustra. Vreau ca viitorul să nu fie contingent. Mă gândesc la sfârşit. Nu ar trebui...

Astfel suntem acum. În acest timp inexistent. Când ne-am cunoscut nu-mi mai aduc aminte. Cât va dura această bucurie nici nu contează. Trăim. Doar trăim. Nu avem nici o vinovăţie sacră. Ne generăm şi ne regenerăm dintr-un univers fragmentar. Suntem muzele ideale pentru Van Gogh.

Doar câteodată tu te mai opreşti şi mă întrebi: „tu cum mă vezi pe mine?”, iar, după ce îţi răspund, mai spui scurt „chiar?”. Apoi te reîntorci lângă mine ca şi când ai fi vrut doar o confirmare de existenţă.

Există un sânge rece în aceste mâini care îţi scriu această scrisoare. Ştii, niciodată nu am mai scris o scrisoare. Acum stau aici lângă tine, tu nemişcat, cu ochii închişi, încercând poate să-mi mai spui ceva. Ţi-am scris o scrisoare despre bucurie. Despre bucuria noastră. Aşa cum am văzut-o, aşa cum poate tu ai simţit-o. Vreau să-ţi trimit această scrisoare la adresa la care nu ai să ajungi să locuieşti niciodată. Eu sunt dovada ta de existenţă. Nu pot înţelege cum am ajuns aici, cum ai ajuns tu aici. Vreau să te trezeşti. Sunt înconjurată de aceste halate albe care mişună în jurul tău şi care nu îmi dau nici un răspuns. Vreau să faci totul. Eu voi face totul. Vreau să te trezeşti. Nu mă lăsa să exist.


Ne-am ascuns viitorul într-un criptex iar codul l-am lăsat trecutului să-l piardă. Te aştept în ultima zi a infinitului...

duminică, 5 decembrie 2010

pesemne e un ajun


nu ne mai spunem nimic
de când ai ales să taci
am probat mai multe cămăşi de forţă
niciuna nu-mi vine bine
probabil că am umerii prea laţi


astăzi a fost frig
am privit în vitrine un fel de manechin care avea sprâncene
am cumpărat portocale
mi-am adus aminte ce vârstă am
întâmplător
azi e ajun de moş nicolae

e prea multă iarnă
o primesc cu ceai verde şi paracetamol
ascult o serenadă
şi am impresia că mă simt mai bine

dacă tot nu spun nimic
te voi lăsa pe tine să alegi ce cadou să primesc
nici nu voi încerca să ghicesc
fiindcă ştiu
eu mă voi primi de la tine

miercuri, 1 decembrie 2010

Rozhard sau cavalerul rozetei roşii


Rozhard e fratele mai mic al cavalerului Blondhard, e unchiul nelegitim al lui Captain Planet şi genetic se trage din Xenofon pentru că şi el pretinde că a ajuns până la porţile Babilonului. Dar numai a ajuns. De intrat nu a intrat. La rândul lui, ca şi Blondhard, Rozhard are şi el o poveste interesantă pe care acum, de când s-a teleportat în veacurile noastre, o spune cu usturime pe buze oricui.

Al nostru Rozhard face parte din Ordinul Rozetei Roşii iar titlul l-a câştigat la o masă de zaruri după ce a dat o dublă mirifică (una brunetă, alta roşcată) într-o seară de marţi medievală. A luptat în cavaleria uşoară şi era primul dintre prodromoi care o încasa. El este un suliţar de sânge nobil cu toate că e cam verde la faţă. Ca să vi-l imaginaţi: are urechile unui elf răpus de gripă, în cap poartă o chică de meduze, are nas de minotaur şi buzele lui Valdemort. A împrumutat aripile lui Pegas şi acum arată ca un curcan jumulit pe jumătate şi opărit în băi vulcanice, numai bun de pus în intersecţii. La brâul subţire are o sabie de Toledo şi în mâna stângă ţine strâns o suliţă pe care o ascute de multe ori cu pila rosalie a domniţelor de curte.

Cu mândrie poartă pe piept o cămaşă cu zale făcute din solzii culeşi din trupul dragonului lui Eragon iar în picioare are pantofiori cu talpă moale, custom made, pentru un balet morbid. De mirosit, miroase roz. N-a mai dat de mult timp pe la o baie publică. Însă, este un erou veritabil. A omorât dragoni, mameluci, moroi, pricolici, scorpii (mai ales), spiriduşi, stafii, centauri, harpii, hidre şi ... fără număr. Ah, a dat şi precepte morale în feudalism. De luptat, a luptat alături şi împotriva sasavinilor, în armata bizantină, a luptat alături de dibanari şi talibani iar la un moment dat ajunsese chiar paşă peste seleucizi. De altfel, a purtat chiar şi campanii (nu publicitare) prin Afganistan de unde a luat o boală venerică ce îi pigmentează şi acum armura, arătând ca un dalmaţian uşor răvăşit.

El a fost şi este un fel de legiuitor expirat înainte de termen. Dah brav din cale afară. Secretul bravurii lui se găseşte în alimentaţie. Totul i se trage din alimentaţie. Este eco, n-ai ce-i face. Rozhard consumă fructe (întotdeauna 2 pepeni uriaşi – minim), legume (întotdeauna o roşie macerată bine – minim), carne (întotdeauna tăiată de sub şira spinării şi de pe osul pelvian – numai), apoi se ospătează cu un vin roze bine ales pe care îl bea din pahare de nufăr sălbatic. De-alungul timpului a trecut prin patul doamnei Chiajna, a întâlnit-o într-un bistro pe Ofelia lui Felix şi a cunoscut-o şi pe Desideria lui Blondhard (dar să nu-i spuneţi lui Blondhard, ca el nu ştie). Rozhard este mai hard decât toţi. Pentru că e Roz. Roz de la Rozhard.

Acum, de când s-a teleportat în aceste veacuri, a devenit un fel de erou apucat de streche. A uitat de trecutul corect, vitejesc, elegant şi şarmant şi a ajuns în Prezent. Prezentul îl marchează. Şi-a făcut transplant de conştiinţă şi cu toate că ştia limbi străvechi a insistat să înveţe şi limbi moderne aplicate. Acum a devenit un fel de diplomat de soi purpuriu. Umblă pe coridoarele parlamentului, cu puterea minţii încheie tratate de pace între cele două Koree, a fost chiar şi prin Vietnam unde, în prima zi când a ajuns, a fumat pentru prima oară într-un câmp verde şi s-a trezit numai după vreo 3 ani într-un episod din M.A.S.H. îmbrăcat în smoking.

Mai nou, joacă în reality show-uri, caută colanţii roz şi stofa subţire a domniţelor, nu protestează împotriva încălzirii globale, este chill şi bea ceai bio harmony. Pentru el totul este acum roz şi frumos şi îmbălsămat – face chiar şi reclame la detergenţi. A ajuns chiar şi să pună la loto pentru că, spune el, va fi norocos la cea de-a şasea...

Legenda lui are şi un sâmbure de adevăr, pe care însă l-a pierdut într-o pungă de Nutline....
Rozhard este mai hard decât toţi. Pentru că e Roz. Roz de la Rozhard.

Ultima zi de noiembrie


Acum câţiva ani notam într-un carnet că trăim în fiecare zi realuri imaginate şi că ne-ar fi mai bine să ne trezim tocmai atunci când zburăm. Azi e ultima zi de noiembrie. M-am plictisit la fel de mult ca în orice altă ultimă zi e noiembrie. Mi s-au întâmplat la fel de multe ca în orice altă ultimă zi de noiembrie. Probabil că nu îmi face bine ultima zi de noiembrie.

Astăzi nu am trăit un real imaginat. Nici nu am zburat. Doar am fost implicat în căderi. Ultima zi de noiembrie are de împărţit ceva special cu mine. Mă aşează întotdeauna pe margini de prăpăstii şi mă împinge graţios astfel încât să simt cu vârf şi îndesat gustul fiecărei căderi, propriilor căderi. Nah, n-am ce face, aşa sunt în ultima zi de noiembrie. Ca să vedeţi despre ce vorbesc: în ultima zi de noiembrie a ultimilor ani am avut un accident, am rămas în gară în Braşov aşteptând un tren, de la 11 PM până la 3 AM după ce am ratat trenul de 11 cu vreo 3 minute (asta după ce îl ratasem şi în Bucuresti şi am făcut o cursă nebună pe Valea Prahovei cu maşina unui prieten care mergea la Miercurea Ciuc – ah, şi atunci a şi început să ningă pentru prima dată anul acela), altădată mi-am pierdut cheile de la casă (singura dată) şi nici nu aveam altele, iar azi....Ş*+?=ASLkjLJDAjdl034!!!!!

Aşa că mai bine se termină această ultimă zi de noiembrie!

Şi ca să treacă timpul mai repede (mai sunt vreo 16 minute din această ultimă zi de noiembrie) hai să o dau pe un fel de poezie!


Mai bine spune-mi cine sunt. Nu vezi că numai pe tine te las să mă rosteşti?

Atât de simplu port masca de oxigen la gură. Mai ai răbdare să mă ţii în viaţă?

Nu mi se cuvine nimic, nici măcar o idee genială. Dar tu, tu o să te mulţumeşti cu atât de putin?

Sunt simplu, nu trebuie să-mi spui. De aceea mă priveşti într-un mod complicat?

Mai bine lasă-mă defect. Nu ai de unde împrumuta piese de schimb.


Este 00.03. Am scăpat...

duminică, 28 noiembrie 2010

naştere de noi


în tine şi din nimic m-am născut
mai târziu şi prima oară
atingându-ţi ochii şi
singular şi mut de lumină
orb am început să exist fără intenţie





te voi lăsa acum
să-mi furi din celule
pentru a te completa...

marți, 23 noiembrie 2010

Dezlegare la înjurături!


La dracu! Cât de mult îmi vine să înjur. De dumnezei şi sfinţi şi icoane şi organe şi băgări şi scoateri şi câte nici nu-mi pot imagina. Îmi vine să înjur jegos şi înjositor fără oprelişti, cu salivă pe buze şi cu venele gata fitilate. Fără interdicte chiar din cea mai adâncă formă a experienţei interioare. Cum dracu să te mai stăpâneşti să nu înjuri? Cum să nu mai reacţionezi?

Ascultaţi-mă, trăim vremurile reînnoirii dezlegării la înjurături. Dacă nu ne dăm drumu', explodăm. Şi avem atâtea şi pe atâţia de înjurat. Nu vi se pare?

De ce să lăsăm totul nepătat? Să-i acoperim până îi ia dracu de atâta culoare!
Ne mai gândim la consecinţe, la probleme morale? De ce? Poţi educa un idiot? Nu prea cred! De aceea, eu îmi dau dezlegare la înjurături. Promit să nu-mi fie greaţă. Oricum îmi era.

Câţi dintre voi nu vor să înjure ceva sau pe cineva? De ce nu o facem? Că nu rezolvăm nimic? Asta îmi spuneam şi eu. Ştiu că poate nu rezolvăm nimic. Dar măcar subliniem situaţia. Normal că prin înjurături. Ah, nu vă convine că spun că ar trebui să înjurăm? I don't give a fuck! Logica e simplă: tot încerc de ceva vreme să mă calmez, să folosesc un limbaj fără injurii, dar n-ai cu cine! Înjur, deci exist!

Idioţii şi situaţiile idioate m-au făcut şi pe mine idiot. De data asta accept! Şi atunci înjur. Cu animalele văd că nu poţi să te porţi decât ca un animal. Măcar mă descarc de presiunea intracraniană. Cum dracu, când trăieşti zilele astea ca şi când ai fi într-o peşteră întunecată şi ai o cutie de chibrite şi lumina durează numai atât cât arde un chibrit. Dar tu tot insişti şi tot mai continui să aprinzi altul şi altul. Şi te tot arzi la degete şi, mai mult, în preajma ta nu vezi decât barbari care râd de prostia ta că vrei să vezi pe unde mergi!

Suntem oricum animale. Aşa că la vânătoare cu noi! Să lăsăm animalitatea din noi să debordeze de acurateţe!

Mă calmez, da...!
Gusfraba...pe dracu!

luni, 22 noiembrie 2010

Despre un "Eu" dat la schimb...


fragment din "Nu mă numesc Eu!"

[...]

Ochii minţii s-au închis. Mă retrag încet din realităţi. Sunt plin de îndoieli calme. Prin spate îmi sunt înfipte întâmplări şi coincidenţe ciudate. Toată viaţa am ştiut că m-am născut din principiul complementarităţii şi al înlocuirii. M-am născut într-o zi ploioasă şi rece pe la amiază. Mai devreme, dimineaţa, bunicul mamei mele murea. De aceea am avut senzaţia că ocup un loc nelocuibil, de aceea am căutat întotdeauna un alt loc al meu. Cumva, încă de la naştere am fost prins în capcana lui Kierkegaard: prins între refuzul de a rămâne Eu însumi şi frica de a nu mai fi eu însumi.

Dau „Eu” la schimb şi, la dracu, tot „Eu” primesc!

Personajul din filmul „7 pounds” are o natura egoistă: îşi împarte la propriu organele ca să fie într-un mod macabru mulţumit cu sine. Se „donează” altora pe bucăţi crezând că astfel îşi spală păcatele. El nu ştie însă că păcatul nu există. Doar dacă crezi...

Eu nu vreau să-mi spăl nici un păcat. De asta sunt sigur. Eu vreau doar ca din mine să se nască toate efectele secundare. Vreau să fiu cel mai puternic şi mai riscant medicament. O dată ce sunt luat, să existe mai multe şanse să-ţi crească pioneze în loc de unghii, să-ţi pierzi vederea periferică, să ai bătături în tălpi, să crezi în orice fel de zei, să stabileşti criteriile pure ale adevărului, să te crezi originea ideilor... decât să te vindeci. A şti însă că numai aşa poţi scăpa. Unica şi cea mai mică şansă ca să îţi păstrezi viaţa. Dacă m-ai lua e ca şi când ai deveni gazdă pentru Eul meu care cu siguranţă va ecloza pentru a se autosalva. Îţi va împrumuta numele, te va dedubla, te va ucide, te va readuce la viaţă, dar te va salva... pentru că e mult prea egoist...

Vreau să mă vindec prin anticorpii tăi...

[...]

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Efectul secundar


[...]
Din această cameră albă privesc prin fereastra cu tocuri albe o lumină albă. O infinitate de alb. Chiar si cele două urme de la un defibrilator pe care le zăresc pe pieptul meu sunt albe. Mi-am tatuat cu alb readucerea la viaţă. Privirea mea stă blocată în vântul alb de afară. Un vânt cosmic ce împleteşte galaxii plate şi albe. Un vânt ce scutură copacii albi de alb. Un vânt prea alb pentru ochii mei albi... Mai văd tăcere... tăcerea mea urlând. Mă întind. Prind rădăcini şi răsar în proiecţiile propriei mele imaginaţii. Din alb îmi iau puterile de supererou: sunt de un invizibil absurd, cu glasul îndepărtez ceaţa, cu urechile prind şoaptele iar cu ochii... cu ochii văd alb. E clar. Sufăr de alb.

În această sagă a mea blestemată Wagner îmi compune o tragedie clasică în note inversate. Ce uimitor apollinic găsesc în propriul esofag unde Isolda îl ucide pe Tristan şi ia asupra ei vina eternă. În acest Eu totul este inversat, totul devine un efect secundar necesar. Conştiinţa mea nu mai are certitudine cu privire la identitate. Sunt empiric, prin urmare mă pot trata.

Dacă o să vreau să fiu ucis vreodată, vreau să fiu ucis de dorinţa ta de a mă face bine.

Ce simplu e să fii normal. Sunt ancorat de toate realităţile pe care acum în sfârşit le înţeleg. Pentru că acum pot să fiu în toate. Sunt de o prezenţă multiplă şi exemplară. Măcar nu tremur. Sunt lucid şi dedicat lucrurilor lumeşti.

Cuprins de ataraxie satisfac cea mai simplă formă de anarhie: „nici Dumnezeu, nici alt stăpân”.
Trăiesc perfect în realităţi perfecte.

Am luciditatea lui Sisif. Prin urmare am dreptul să fiu multiplu.
[...]

marți, 16 noiembrie 2010

Transplantul de transcendenţă!


[...]

Mă aflu într-o cameră în care pereţii sunt albi, mobilierul e alb, aerul e alb, frigul e alb... totul e alb! Sunt înconjurat de glucometre, spirometre, termometre, pulsoximetre, alcoolmetre, stetoscoape, defibrilatoare, laringoscoape, oftalmoscoape, electrocardiografe şi dracu mai ştie ce... Probabil mi s-a măsurat nu numai viaţa ci şi moartea. De la un capăt la celălalt. Nu îmi amintesc de ce sunt aici sau cum am ajuns.

Tot ce pot să văd dacă închid ochii sunt mai multe umbre albe care stau aplecate deasupra corpului meu. Una dintre ele ţine în mână o lampă de examinare şi se uită insistent în partea dreaptă din mine de parcă ar căuta diferenţa dintre teză şi antiteză. Alta foloseşte energii de adaptare şi îmi prinde tendoanele cu sârmă ghimpată astfel încât metafizica mea să nu corespundă exigenţei raţionale care stă la baza moralei lui Kant. O a treia îmi acoperă traheele cu pleure şi îmi excită gândirea sălbatică. Se joacă se pare cu nervii mei: cranieni, spinali, vegetativi.

Stimate umbre albe, încă nu ştiţi ce am! Pe mine mă doare-n cot: înseamnă că sufăr de anxietate, frustrare, teamă, depresie şi de ETC. Depozitul meu de vitalitate e în ficat. La dracu, ar fi trebuit să mai beau un pahar! Pe cortexul cerebral cultiv petunii ce au mai multe culori decât are un curcubeu. Între coaste trăiesc pânzişuri de sentimente şi raţiuni contradictorii ce formează o nouă filosofie a cunoaşterii. Din abdomen îmi ies raze gamma ce provin de la un suflet neutronic. Muşchii de la picioare mi-au fost înlocuiţi cu argumente abdsurde despre viitor... Aşa că încetaţi în a mai căuta să-mi puneţi un diagnostic. Voi nu ştiţi ce am. Niciodată nu aţi ştiut. Mai bine trataţi-mă cu indiferenţă. Daţi-mi pilule de antiviaţă şi faceţi-mi un transplant de transcendenţă...

Promit să nu opun rezistenţă.

[...]

vineri, 12 noiembrie 2010

Ceva despre bucurie!


fragment

Nimic nu ne atinge. Trăim o filosofie primară căutând primele principii şi cauze ale bucuriei. Locurile în care mergem ne înconjoară şi se lasă schimbate de nepăsarea noastră inocentă. Dansăm pe străzi, ne spunem că suntem nebuni, ne îmbătăm cu aerul rece de afară şi le spunem tuturor cât de cald e. Astăzi am fost prin parc şi am aruncat cu săgeţi în cărţile lui Aristotel ca să nimerim cuvintele despre fericire, ieri ne-am vopsit dinţii cu albastru de metil şi le-am zâmbit trecătorilor la semafor...

Merităm această bucurie pentru că nu aşteptăm nimic în schimb.
Ajunge să trăim. Chiar şi aşa inconştienţi.

Fericirea nu are consistenţă fără bucurie. Nu poţi fi fericit scrâşnind din dinţi. A iubi înseamnă a fi fericit. Iubirea e probabil singurul lucru pe care îl avem cu toţii în comun. Iubirea ne diferenţiază pentru a ne pune în comun, pentru a ne avea la modul comun. Iar bucuria este produsă de iubire. Bucuria provenită din iubire nu este ca orice cadou normal pe care îl deschizi şi, o dată cu deschiderea lui, bucuria încetează. Bucuria iubirii oferă limita eternităţii. De aceea ne spunem că ne vom face cadouri pe care nu le vom deschide niciodată...

Ne plimbam printre umbre de lumini şi uităm de Epicur şi de stoici. Ne desenăm pielea cu linii rupestre şi alergăm stolurile de cocori din mlaştinile tomnatice. Ne mânjim trupurile cu celule de gheaţă şi ne vom transfoma în barbari preistorici pe care arheologii o să-i descopere într-un târziu. Merităm această bucurie pentru că nu aşteptăm nimic în schimb.

- Sunt aici!
- Şi Eu..!

De noi nu depinde nimic. Suntem liberi într-o libertate cosmică ce nu are limite decât bănuite. Atunci când zâmbesc şi tu zâmbeşti. E noua regulă pe care urmează să ţi-o spun. Mă bucur că nu suntem altundeva decât aici în această lume suprasensibilă în care ne-am integrat, care ne integrează. Aici, Eul meu magic vrea să se desprindă de mine iar eu îl las... sunt incompatibil cu mine într-un mod care nu mă contrariază...

Astăzi mă bucur... ţin în mână cheia de la intrarea în lumea miturilor...

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Nebunie - continuare "Nu ma numesc Eu!"


[...]

Sunt acolo unde am uitat că voi fi. Acea lumină din tavan nu-mi oferă înţelepciune decât o durere de cap pe care de fapt nu o simt. Nu înţeleg de ce nu pot să-mi mişc mâinile. Nu pot să-mi întorc privirea. La un moment dat, am avut impresia că te-am zărit. E ca şi când tu ai fi răsărit în calea umbrei mele...

Sunt normal de nebun. De ceva timp am început să beau mult. Cârciuma în care sunt acum e plină de fum, de oameni care râd. Aici, de obicei, vin dimineaţa să-mi beau cafeaua. Ţin un pahar de tărie în mână şi încerc să-mi imaginez vise pe care să le visez. Vise visate. Îmi place cum mă clatin. Am un balans care îmi echilibrează gândurile. De ceva vreme sunt singur. Îmi aduc aminte de cum te-am întâlnit în dimineaţa aceea în care ne-am spus pe nume... de dimineaţa în care mi-am imaginat dimineaţa noastră... A trecut mult timp de atunci. Tu eşti undeva, într-o altă distanţă probabil... într-o altă totalitate. Eu nu mai sunt reperul iniţial. Fac lucruri iraţionale într-un mod conştient. Totul poate să se ducă dracului. Râd ca un imbecil de nebunia mea patetică. Îmi ofer o înţelepciune autistă, încercând să-mi ţin echilibrul în dezechilibrarea mea. Mi se pare că lucrurile sunt făcute pentru a fi acceptate... aceasta e noua mea iluzie care mi se pare rezonabilă. Nu mă interesează câte limite trec atâta timp cât le las în urmă. Vreau să cuceresc tot ce se poate cuceri. Victimele nu au importanţă. Nu mai gândesc demult în bine sau rău... Totul mi se pare rezonabil. „De ce nu?”. E singura întrebare pe care o admit. Nu vreau să am un destin mediocru. Utilitatea paradoxului o găsesc necesară. De aceea imposibilul mi se pare posibil, de aceea mă admit într-un mod neadmisibil. Mă urăsc fiindcă nu vreau să mă urăsc. Din această cauză şi viitorul mi s-a părut întotdeauna previzibil...

Îmi place să fiu singur dar înconjurat de oameni. Ce sens are singurătatea dacă nu e cineva care să observe că eşti singur? Din locul în care mă aflu, ridic capul cu greutate şi zăresc în faţa mea oglinda din spatele barului unde sunt înşiruite sticlele cu alcool. M-am întrebat întotdeauna de ce există oglinzi în baruri, în spatele locului în care sunt puse sticlele. Probabil ca să dea senzaţia de mult, de nesfârşit. Sticle mai multe cu băutură îţi dau senzaţia de linişte. Ajunge la toţi... Când cineva te priveşte uitându-te într-o oglindă, te vede în exemplar dublu. De data asta multiplul învinge unul... În oglinda din faţa mea văd tot ce se întâmplă în spatele meu. Imaginea e deformată din cauza fumului din bar. Am impresia că imaginea este ieşită dintr-un tablou de Dali. Scaunele se scurg, feţele oamenilor sunt groteşti şi se preling într-un mod vulgar peste paharele pe care le duc la gură. În acest tablou inversat mă zăresc şi pe mine. Ochii mei nu-mi transmit nimic. Timpul parcă nu m-a atins, îmi spun. Sunt parcă la masă cu Nero şi îi întind o brichetă. Mă numesc altfel cu toate că nu-mi aduc aminte să-mi fi schimbat numele. Figura mea exprimă ceva ce nu mă obosesc să înţeleg. E ca şi când Eul meu există pentru că s-a săturat de mine şi acum îşi oferă sieşi un moment de relaxare. Orice autojudecată mi se pare lipsită de sens. Sunt, cumva, mulţumit de mine. Mi-am imaginat o realitate în care nu mai pot fi ajuns. Am fugit să mă ascund de mine în ea... M-am născut după începutul atemporalităţii. De aceea sunt obsedat de numerotări...

- Cine eşti?
- De ce mă întrebi?
- Pentru că mă recunosc în mine!

Poate fii nebun un nebun? Am o idee despre adevăr pe care vreau să o împărtăşesc. Adevărul e simplu. Mult prea simplu. Nu se impune cu toate că avem impresia că îl căutăm. Când îl găsim, nu ne convine. Minciuna are două litere în plus şi cântăreşte prin urmare mai mult... Uite un adevăr incontestabil! Mi-am uitat deliberat întreaga viaţă. Am devenit inexplicabil. Mai nou îmi plac holurile de spital, mă obsedează indivizii cu probleme psihiatrice. Sunt plini de absenţe în lumea lor totală. Ca să-i înţeleg trebuie să fur fărâme din adevărurile lor. Albastrul e uman, pixul e instrument de tortură, scaunul e tron, boabele de fasole sunt zafire. O lume în care nu există numai o singură şansă. Totul este posibil. Imposibilul există pentru că e real. Mă complac în aceste iluzii gentile. Prefer să fiu absent. Absenţa mea mă percepe prezent. Sunt în afară de mine şi mă strig pentru a-mi atrage atenţia că nu exist. Sunt deja o idee de Altfel şi îndrăznesc a lipsi. Sufăr de un distructiv, teoretic, receptiv instinct. Mă vând pe grame de fericire şi sunt imunizat cu ser de nebunie. Îmi găsesc o multitudine de nume pentru că mă pot numi oricum. Trebuie doar să le păstrez în secret. Nu este nevoie ca cineva să-mi spună pe nume, să privească prin ochii mei. Mă găsesc şi singur pentru că ştiu că sunt pierdut. Lumile mele secrete îmi aparţin în totalitate. Creez ce doresc. Şi nu-i chiar aşa de rău...

În ordinul Iluminaţilor, Goethe avea un nume secret. Se numea Abaris, care însemna
Hiperboreanul, adică cel care vine de undeva din nord. Creatorul doctorului Faust avea şi el o viaţă secretă în care se credea normal...

Nu mai vreau să evit nici o nebunie. Toată viaţa le-am evitat. Mi-am calculat fiecare pas pe care l-am făcut. Fiecare drum a pornit de la a gândi potenţialitatea, a prevede drumul, urmat de liniştea găsirii preînţelese a Actului în sine. Vreau să-mi ofer surprize, noutăţi, lucruri pe care să nu le înţeleg, de care să mă bucur fără ca să mă întreb ce înseamnă bucuria sau cât durează. Vreau să fiu nebunul dintr-o lume normală şi nu invers. Iar dacă nu există o lume normală, pot să o creez. O să pun palma pe masă şi o să joc acel joc mexican în care încerci să strecori în viteză vârful unui cuţit ascuţit printre degete... O să-mi încurc sinapsele şi o să fac din centri nervoşi un labirint care nu duce nici înspre interior nici înspre exterior. Mă voi pierde în mine pentru că nu are cine să mă găsească. M-am eliberat de toate amintirile. Râd ca un imbecil. Dar asta îmi place.

Goya a început să picteze la pierderea auzului. Probabil că numai aşa a putut să picteze „Saturn devorându-şi fiii”. Nebunia poate fi acceptată dacă nu e auzită...

- Ce e cu paharul ăsta, îl întreb pe chelner!
- Doamna vi l-a oferit, răspunde el gesticulând din sprâncene către partea cealaltă a
tejghelei!
Mă mişc greoi şi reuşesc să-mi întorc privirea către locul indicat de barman. Pentru moment sunt enervat că cineva mi-a întrerupt dialogul pe care îl purtam cu mine privindu-mă în oglinda din faţă. În partea opusă locului de unde mă aflam, cineva mă priveşte insistent. E o tipă brunetă căreia nu-i disting însă foarte bine chipul din cauza fumului din bar. Îmi zâmbeşte. Îmi dau seama că vrea ceva de la mine. M-am săturat de oamenii care vor ceva de la mine. Nu mai am nimic de dat. Iau paharul de tărie în mână şi îi fac un semn de mulţumire întorcându-mă la fel de liniştit la gândurile mele. Însă nu pot să nu fiu curios cum cineva e atras de o faţă care se dedublează pe sine însuşi. Mă gândesc că oamenii sunt atraşi de ciudaţi, probabil pentru că asta le oferă un moment „nebunesc”. Dar, stimată doamnă, o nebunie începe cu o prea mare dorinţă inconştientă. Şi nu cred că eşti pregătită pentru asta...

- Pentru tine ce înseamnă fericire?
- Nimic! Nu mă mai gândesc demult la ea!

Încerc să găsesc argumente în favoarea nebuniei mele normale. Voi putea să înţeleg
nebunia, normal de nebun fiind, îmi spun. Această stare fluidă care mă cuprinde cu iz de psihoză şi demenţă îmi activează pentru-sinele. Ajung la acest punct al conştientizării de sine, adevărul care nu se caută ci doar se găseşte. Sunt în-sine pentru-sine. Am ajuns în ultima etapă a devenirii în care fiinţa coincide cu conştiinţa. Îmi vorbesc în mai multe limbi şi mă automodelez. Situaţia mea limită sunt eu. De aceea îmi şi creez copii. Mă autocopiez pentru a participa mai bine la mine.

În această ficţiune reală, mă multiplic pentru a mă aduna. Sunt nebun în sensul lui Erasmus, adică sunt uman. Raskolnikov nu a fost niciodată nebun. Poate doar excesiv de laş. Eu nu pot fi aşa. De aceea am renunţat conştient la tot. Pe tine te-am lăsat în urmă... nu ştiu unde ai rămas sau dacă te mai gândeşti să mă cauţi...

Pe Emma Bovary nu aş vrea să o cunosc niciodată. Nu ştiu de ce. Poate că nu aş avea răbdare să mă las cunoscut de ea. Nu mai am răbdare să fiu cunoscut de nimeni. Vreau să fiu pierdut în aceste lumi pe care le vede chipul meu din oglinda barului. Privindu-mi privirea deja încep să mă percep. A vedea înseamnă deja a percepe... E ca şi când priveşti un copac desenat şi începi să auzi vântul care bate frunzele. Dacă eu sunt absent înseamnă că pot fi oricum. Nu-mi lipseşte nimic. Copiile mele îmi sunt de ajuns. Ele dezbat fiecare reprezentare a imaginarului pe care eu îl fac real. Transcend şi mă împart în multiplul care mă adună.

Eu, Eu sunt Eu şi Eu!

Cineva mi-a spus într-o zi că mă vede aşa cum eu nu sunt de acord că sunt. Probabil că întodeauna m-am luptat cu mine şi normal că am pierdut. Poate că sunt ceea ce nu sunt. Vreau, prin urmare, să cad atât de jos până când voi ajunge în capătul hăului. Măcar mai jos de atât nu pot merge. Ce voi face de acolo? Primul lucru va fi să privesc în sus... Nu, nu sufăr de vreo deteriorare a comportamentului fiinţei mele. Voinţa mea e să fiu. Cum?! Nu ştiu. Poate doar normal de nebun.

Uite cum îmi găsesc subterfugii ale înţelesului meu. Caut într-una defecţiuni în memorie. Urăsc să-mi aduc aminte. Urăsc să am dreptate. E mai uşor să fii nebun... sau poate că e atât de greu încât unii niciodată nu-şi permit acest lux.

Îmi dau seama că am început să gândesc cu voce tare şi să-mi cert propriu chip reflectat în oglinda din faţă. Oamenii din jurul meu din bar se uită la mine ca la un smintit. Am băut peste măsură. Ce contează... Da domnilor, ce vă deranjează? Că sunt normal? Că vorbesc cu mine? Că îmi reproşez ceea ce voi nu sunteţi în stare să recunoaşteţi vreodată faţă de dumneavoastră? Întoarceţi-vă la normalitatea voastră! Pe mine lăsaţi-mă cu a mea...

În evul mediu, nebunii erau îmbarcaţi în corăbii şi trimişi departe. Astăzi, corabia nebunilor ar aştepta degeaba în port. Toţi se consideră normali.

Cu corpul balansat şi cu privirea dezechilibrată îi ignor pe toţi şi mă reîntorc la discursul pe care îl purtam cu imaginea din oglinda barului.

- Ce dracu mai aştepţi?
- Aştept să devin Tu!

Îmi dau seama că pentru mine cel care mă priveşte din oglindă, sunt mort. Mi-am furat şi uzurpat propriul loc al autolocuirii. Sunt aici dar mă privesc de dincolo. Îi provoc teamă propriului chip, am o mască autoperceptivă care trece de orice formă care poate fi înţeleasă. Sunt în-faţa feţei mele care mă vede inexistent.

Exist doar în urme de imagini proprii.

Am murit invizibil în faţa propriului chip. Mai pot fi zărit doar în reflectările abstracte din oglinzi. Sunt un fel de nemuritor mort.

Am reuşit să mor într-un mod imposibil.

Sunt ultimul număr din şirul lui Fibonacci. Fiinţa şi nefiinţa îmi vorbesc deodată: buzele-mi sunt de granit, ochi-mi sunt antistele iar în urechi am inelele lui Saturn. Desemnez ceea ce sunt prin Minele care mă inexistă. Care m-a preluat. Astfel îmi permit orice tulburare afectivă. Râd. Eul meu mă întreabă dacă fiinţa mea e justificată. Asta înseamnă că stau pe un loc nelocuibil... râd. Am reuşit să mor într-un mod imposibil... Nebunia este posibilă!

În bar sunt 73 de scaune, 16 mese, 41 de oameni, 14 femei brunete, 9 blonde, 61 de pahare pe mese, 4 sticle de vin, 11 lumini aprinse, 2 becuri arse, 2 afişe-reclamă la Jagermeister, 2 barmani şi o chelneriţă care mi-a oferit o aspirină... îngrijorată! Am multe obsesii de care vreau să scap. Numerotarea e una dintre ele...

Cu mâna dreaptă tremurândă duc la gură paharul şi sorb ultima picătură de tărie. La dracu, cât de singur sunt! Mă ridic de pe scaun şi mă împiedic de el. Nu există cauză şi de efect nu-mi pasă. Râd. Un gând mă duce la ideea de sinucidere. Nu o să o pot face niciodată. De fapt mi se pare o prostie. Dar dacă te sinucizi într-un mod inconştient?! Îmi iau dedublarea cu mine şi pornesc spre ieşire. Ating cu vârful degetelor scaunele din drumul meu şi le număr. Chipul meu din oglinda barului dispare şi el... Nu sunt nebun. Poate doar beat! Ies pe uşă... nu ştiu unde o să ajung...

Mă văd într-un salon de spital, neclintit, cu ochii deschişi şi nemişcaţi. Ating un înger de gelatină şi îi cer să mă protejeze. Tu eşti lângă mine şi îmi spui ceea ce nu voi auzi niciodată...

Tu nu mai vrei să-mi spui pe nume.
Eu, Eu nu mai vreau să fiu numit.
[...]

vineri, 5 noiembrie 2010

perversivariabilitate între necongruenţe!


1.Desigur îndelung erotic se umplu aerul cu al său carnagiu presentiment
de prognoză şi mărire de paralizie fugară într-un recesiv geamăt. Străzile căzuseră şi ele în faţa glandelor de ceaţă şi de murdărie mocirloasă în care încerca a se scălda poetic luna alergată de numericele ambiguie stafii intradevoracee derivatibile.
Catastrofism brizat de fuste sub care tremura un uşor chilot umezit şi plin de tumoare eliberată licărind într-un text sau într-un context de buzat depresiv aproximativ ajuns la delir.
Imagine.
Acesta era imaginea -prima imagine-
acesta era imaginea reală care-mi căzuse ceva mai încoace de ochi, ceva mai printre gânduri şi parcă ceva mai insistent tremurându-mi pe mână versul ce vroia a ieşi gonflabil şi neatins, doar imaginar dintr-o pur şi simplă îngâmfare a frigului ce storcea la extaz resorbirea şi punerea pe hârtie a ceea ce mă impresionă!


2.Ca să mă fac înţeles, pentru perceperea scriiturii,
între cosmobilitatea bărbiei de
astru, bărbiei bulbucoase şi între
deschiderea purpurie a imoteluricului
veryclitorisic a rămas o urmă, o
dâră melcturoasă vizibilă, care
demonstra afecţiunea teribilă
dintre cei doi Dezmierdaţi, cu
o oarecare derivă perversă, şi
care mi-a stârnit interesul.

3.Primul semiton.El - Bărbia de Astru Catastrofic - se îmbuna a stoarce de lichid galactic toate stelele liposucţionate şi coleisterice, trecându-şi-le prin lesne cantităţi de învelişuri pelviatmosferice şi zvâcniri de capricii ancestrale
bunăoară
cu măsurări de verticaluri neascultătoare. Era prăbuşit apoi instantaneu cu zvâcnirea găurii de vierme şi se trezea mai târziu făcând cărţile la
o masă de black-jack.
Dar acum, o întâlnise pe ea.
Acum îl vedeai seara cum se dichisea în oglinda unui vulcan unde-şi refigura Unitatea de masă, apoi, cânta asurzitor din degete cu esenţă şi subiect despre metoda artei intranudiste.
Aşa că, al nostru Prim Semiton,Bărbia de Astru Catastrofic, căzu autonom şi împărţit în valul taifunar al unui zeu indecent.

4.Semitonul pereche.Ea-
-Deschiderea Purpurie a Imoteluricului
Veryclitorisic - era frivolă. Citea într-una despre visări şi câteodată rămânea aşa uitată cu mâna pe cana de ceai până când şi-l vărsa acut între picioare, unde se păta adeseori printre naşteri, cu enorme expulzări de fălci nerăbdătoare în a desface pansamentele revelate şi cu graţieri de surâsuri limboase. Era sublimă ea. Îndăruibilă, îşi făcea mereu cocuri de lapte exotic şi se îmbălsăma cu rămăşiţe de damasc pe gura-i cu buze albastre, apoi îşi ducea mâna încet la gât şi se mângâia neştiutor pe tatuajul din jurul jugularei, în formă de meduză.

Când îl cunoscuse pe el - Bărbia de Astru Catastrofic - 5. rămase invariabilă. Se transformă brusc într-o deschidere de fagure, de unde Bărbia de Astru Catastrofic se
bulbucea interminabil. Netraductibilă iubire se instaură între cei doi. Se refugiau unul în celălalt. Umblau fără protecţie cartilagistă, se încheiau mai mereu unul pe celălalt la ureche şi se expulzau fără ştiinţă la viscole amărui de piatră cu numere de cuvinte şi aer sărat la revelaţie lumină cereau între paralizii mamare şi cărări de somn care nu mai existau
doar întrezăriri de simţ de pas
şi
ea – structura puicină
şi
el – mereul meduzar
se găseau în definirea erosului nebun inconştient şi-n zboruri de liră cu acorduri de orgasm-uri târzii şi bine meritate, dar
doar atât pentru că piciorul lui şi mâna ei, întotdeauna când se atingeau, împroşcau nedumerite sânge ce nu se coagula ci rămânea lichid de un roşu putrezit şi amărui sinucidar în zvârcolirea unei speranţe.

Aşa că, ei doi se îmbinau doar noaptea târziu, doar pe străzile ce cădeau în faţa glandelor de ceaţă şi de murdărie mocirloasă în care încerca a se scălda poetic luna
alergată de numericele ambigue stafii intradevoracee derivatibile. Apoi, când venea dimineaţa, se despărţeau uleioşi şi încrezători că poate mai vine încă o noapte în care, Carul mic primeşte-n el Meduza mare.

marți, 2 noiembrie 2010

Nebunia normală!


fragment

[...]
"Poate fii nebun un nebun?
Am o idee despre adevăr pe care vreau să o împărtăşesc. Adevărul e simplu. Mult prea simplu. Nu se impune cu toate că avem impresia că îl căutăm. Când îl găsim, nu ne convine. Minciuna are 2 litere în plus şi cântăreşte prin urmare mai mult... Uite un adevăr incontestabil!

Mi-am uitat deliberat întreaga viaţă. Am devenit inexplicabil. Mai nou îmi plac holurile de spital, mă obsedează indivizii cu probleme psihiatrice. Sunt plini de absenţe în lumea lor totală. Ca să-i înţeleg trebuie să fur fărâme din adevărurile lor. Albastrul e uman, pixul e instrument de tortură, scaunul e tron, boabele de fasole sunt zafire. O lume în care nu există numai o singură şansă.

Totul este posibil. Imposibilul există pentru că e real. Mă complac în aceste iluzii gentile. Prefer să fiu absent. Absenţa mea mă percepe prezent. Sunt în afară de mine şi mă strig pentru a-mi atrage atenţia că nu exist. Sunt deja o idee de Altfel şi îndrăznesc a lipsi. Sufăr de un distructiv, teoretic, receptiv instinct. Mă vând pe grame de fericire şi sunt imunizat cu ser de nebunie. Îmi găsesc o multitudine de nume pentru că mă pot numi oricum. Trebuie doar să le păstrez în secret. Nu este nevoie ca cineva să-mi spună pe nume, să privească prin ochii mei.

Mă găsesc şi singur pentru că ştiu că sunt pierdut. Lumile mele secrete îmi aparţin în totalitate. Creez ce doresc. Şi nu-i chiar aşa de rău...

Sunt parcă la masă cu Nero şi îi întind o brichetă..."
[...]

vineri, 29 octombrie 2010

Nu mă numesc Eu! [II]


Întâmplare

- Mă bucur să te cunosc! Ai un nume plăcut, i-am spus!
- Şi mie îmi place numele tău! Ţi se potriveşte, îmi spune ea!
- Crezi?
- Da, eu de exemplu nu cred că m-aş fi putut numi altfel.
- Nici eu, cred?!
- Ar trebui să ne gândim mai mult la cum ne numim...
- La cine suntem, la cum suntem, am continuat eu! Poate cândva o să am ocazia să-ţi
povestesc despre importanţa numelor. Acum nu prea avem timp. Dar poate cândva...
Am privit-o insistent. Încercam să-i văd reacţia. Nu ştiu de ce eram atât de interesat de ea. Lăsase privirea în pământ şi încerca cumva să se scuze. Întorsese capul către ieşire. Ştiam că era aşteptată. Se simţea stingherită şi nu înţelegeam de ce.
- Numele meu vorbeşte despre ceva care vesteşte lumina, i-am spus!
- Da? Nu ştiam, îmi răspunde ea cu jumătate de voce.
- Eşti în regulă? Observ din non-verbalul tău că vrei să pleci!
- Nu... nu vreau să plec, mi-a răspuns. Doar că...
- Ştiu că eşti aşteptată!
- Nu, nu e vorba de asta. Mă bucur doar să te cunosc. Parcă aşteptam de ceva timp să te
cunosc!
- Nu înţeleg, îi răspund!
- Nici eu...
Mă uit mirat la ea. M-a surprins răspunsul ei. Mă face să-mi pun întrebări. Se pare că ziua
asta nu e atât de plictisitoare până la urma aşa cum mă gândisem că va fi de dimineaţă când îmi pregăteam agenda. În sfârşit o limită interesantă!
- Am putea să ne aşezăm câteva minute, îi spun!
- Da... nu ştiu! Da... poate câteva minute, îmi răspunde!
O invit să ne aşezăm pe fotoliile din holul centrului de conferinţe. Observ în fiecare mişcare a corpului ei o ezitare amestectă cu un fel de uimire. O prind de braţ şi o conduc spre locul unde trebuie să ne aşezăm.
- De ce taci, o întreb!
- Nu ştiu!
- Nu ai nimic de spus? Nu ai nimic să-mi spui?
- Nu ştiu, îmi răspunde ea încă o dată!
- Ok, atunci mă văd eu nevoit să vorbesc. Ştii, de obicei, eu vorbesc foarte mult. Poate că o
să regreţi că mă laşi doar pe mine să vorbesc, îi spun eu zâmbind! Mai ales că uneori nu mă pot opri şi ajung să vorbesc ore în şir fără ca să-mi dau seama. Ciudat e că nimeni nu ripostează şi se pare că mă ascultă. Mi se întâmplă destul de multe coincidenţe şi lucruri care mai de care mai... ciudate... Dar poate că o să-ţi povestesc altă dată despre asta. Mă tog, oricum nu avem timp acum. Ah, şi mai era ceva... aşa nu-mi place să mă aflu undeva, într-un cerc de oameni, la masă cu cineva, oriunde şi cei din jurul meu să tacă! Urăsc tăcerea! Şi atunci mă găsesc eu să vorbesc. Iar să vorbesc... ca şi acum! Dacă vrei, pot să mă opresc!
- Nu, nu vreau!
- Până la urmă totuşi, va trebui să spui şi tu ceva!
- Nu vreau să taci... îmi place să te ascult!
- De ce?
- Nu ştiu, îmi răspunde ea!
- E a patra oară când spui „nu ştiu”, remarc eu zâmbind! Şi ne cunoaştem doar de câteva
minute...
- Da?!...
- Da!... remarc chestiile astea fără ca să vreau! Cred că din obişnuinţă, dintr-o obişnuinţă
„bolnavă”. Acum încerc să-mi dau seama de ce ai spus asta de patru ori până acum! Ştii de ce?
- Nu ştiu, îmi răspunde ea... şi începe să zâmbească...
- Ah, a cincea oară!
Începem amândoi să râdem. Ea încă nu mă priveşte. Eu caut cu insistenţă să o privesc în ochi, să încerc să înţeleg...
- De ce nu mă priveşti, o întreb!
- Nu şt... era să o spun a şasea oară! Îmi este greu să privesc unii oameni în ochi!
- Unii oameni? Prin urmare nu pe toţi...
- Da...
- Prin urmare, nici pe mine!
- Mă obligi să tot spun „nu ştiu”!
- Te deranjez?
- Nu, nu e vorba de asta, însă nu am răspunsuri acum!
- Să înţeleg că nici întrebări!
- Nu vreau să te întreb nimic, cred că vreau doar să te ascult! Să ascult ceea ce vrei tu să-mi
spui, să descoperi tu ce întrebări aş avea... să răspunzi în locul meu...
- Ştii, continui eu, e foarte important să priveşti oamenii în ochi. Eu obişnuiesc să fac asta.
Ideea este că atunci când priveşti oamenii în ochi înţelegi cum eşti privit. E ca şi când ai împrumuta privirea celui din faţa ta ca să vezi cum arăţi. E singura cale prin care poţi să (te) priveşti. Pentru că tu niciodată nu poţi să te priveşti cu proprii ochi... şi atunci, ai nevoi întotdeauna de ochii altcuiva. Acelaşi principiu se aplică şi atunci când cineva îţi spune numele. Altfel spus, dacă nu îţi spune nimeni numele, nu ai cum să ştii cum te numeşti. De fapt, tu nici măcar nu eşti stăpânul numelui tău. Dacă stai să te gândeşti, nici la naştere nu tu ai fost acela care ţi-ai ales numele. Altcineva te-a numit. Altcineva ţi-a spus cine „vei” fi. Ţie îţi rămâne doar să-ţi înţelegi numele, să-i dai un sens. Dar nu poţi face asta decât dacă există cineva care să ţi-l rostească din când în când. Aşa că dacă îmi vei spune pe nume, glumesc eu, o să-mi reamintesc cine sunt. Şi dacă mă vei privi şi în ochi... voi ştii şi cine sunt...!
Fac o pauză. ea rămâne la fel de tăcută. Mă gândesc că o deranjez, că nu se simte în largul ei...
- Şi uite cum ajung eu să trăncănesc într-una, îi spun eu zâmbind!
- Da...
- Încă nu ai nimic de spus?
- Îmi face plăcere să te ascult! Cred că îmi place cum povesteşti. Chiar te-aş ruga să-mi
spui o poveste! Vrei?
- Ce poveste?
- Orice poveste!
- Nu îmi vine în minte niciuna, îi răspund eu!
- Poate o poveste specială, adaugă ea!
- Dacă vei avea răbdare, poate, cândva, o să-ţi spun o poveste care nu va fi niciodată
spusă...
- Aş vrea să o povesteşti acum, spune ea nerăbdătoare!
- Dacă o spun acum îşi va pierde sensul, tocmai de aceea trebuie să ai răbdare! Trebuie să
crezi că o vei asculta cândva... să speri. Îţi place să speri, nu?
- Da... cred în speranţă! De unde ştii?
- Bănuiam... aşa că va trebui să speri!
- Nu, pentru că nu mai avem timp, spune ea uitându-se la ceasul de pe mână!
- Probabil că ar trebui să pleci!
- Probabil că da...
- Oricum avem timp...
- Pentru ce?
- Avem timp să ne gândim că astăzi ne-am cunoscut, că astăzi ne-am spus numele. Şi deja
avem şi motive să ne dorim timp. De exemplu, timpul este o realitate obiectivă ce nu poate fi prinsă, o realitate care îţi este dată doar de limitele ceasului la care tocmai te-ai uitat. Dar imaginează-ţi că secundarul ceasului se mişcă cu o viteză de zece ori mai mică decât acum. E ca şi cum tu te-ai mişca iar secundarul stă pe loc. Şi dacă vei amesteca acest timp cu speranţă, dorinţă, amintire... o secundă va dura un minut, un minut o oră, o oră o zi... Trebuie că să avem răbdare. Grăbindu-ne, accelerăm un timp care stă pe loc. Paradoxal. Ca să mă întorc în timp trebuie ca să am o vitezăm incredibilă. Ca să stau pe loc, adică să percep, trebuie doar să uit să trag ceasul dimineaţa... Avem timp, doar că va trebui să-l privim amândoi!
- Da... probabil!
Ea a lăsat privirea în pământ. Pentru un moment m-a privit. Nu ştiam dacă a înţeles ce am vrut să-i transmit. Vroiam să o mai văd încă o dată. Nu ştiam de ce. Şi faptul că a spus „da” m-a făcut să înţeleg...
- Ştii, i-am spus, sunt de părere că tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru are o semnificaţie
pe care noi o interpretăm subiectiv într-un mod retroactiv. Altfel spus, ne întoarcem în timp, retrăim acea întâmplare, îi dăm o semnificaţie, o facem să existe pentru noi, o gândim. De exemplu, întâmplarea a făcut ca noi să ne întâlnim astăzi, aici. Acum nu înţelegem de ce însă, dacă o să avem răbdare, în viitor, dacă o să ne întoarcem în trecut, o să retrăim prezentul pe care îl trăim acum. Altfel spus, o să înţelegem această întâmplare, o să-i dăm un sens, o să capete un sens, o semnificaţie...
- Crezi că ar trebui să căutăm o semnificaţie, mă întreabă ea!
- De fapt, „trebuie să crezi” că există o semnificaţie, depinde când vrei să o descoperi şi
depinde dacă vrei să o descoperi... De exemplu, după ce vei pleca, eu mă voi gândi cum am ajuns astăzi aici. O să caut o explicaţie pentru a da o semnificaţie acestei întâmplări, pentru că a fost o întâmplare, vreau să fie o întâmplare. Ciudată. Am ajuns aici fără ca să-mi propun să ajung. Parcă trebuia să ajung la o întâlnire cu cineva care nu ştia că trebuie să se întâlnească vreodată cu mine. M-am trezit mergând pe jos către birou. M-am oprit în faţa centrului de conferinţe. Nu ştiu de ce! După câteva momente sună telefonul. Mă suna amicul pe care îl aştepţi şi tu acum! Apoi îmi spune să-l aştept în hol. În holul în care aşteptai şi tu.... Asteptai aceeaşi persoană care a făcut într-un mod involuntar ca noi să ne spunem numele. Cumva, astăzi, drumul meu nu a fost planificat, dar acelaşi drum a trecut pe agendă un element pe care de dimineaţă nu l-aş fi înţeles. Acum încerc să-i dau o semnificaţie. Întâmplarea a făcut să ne cunoaştem...
- Ciudat, adaugă ea!
- Şi, mai mult, te întâlnesc iar tu îmi spui că „aşteptai cumva să mă cunoşti!” Acum îmi
dau seama că, probabil, şi eu aşteptam... parcă aş fi pe o linie de cale ferată şi aş încerca să-mi ţin echilibrul...!

- De ce ne-am întâlnit?
- Pentru că trebuie, îi răspund!
- O să ne mai întâlnim?
- Nu ştiu!
- Acum îmi spui tu că „nu ştii...”
- Da... ai dreptate!
- Ce se va întâmpla?
- Nimic! Orice! Totul!
- Ar trebui să plec, îmi spune ea!
- De ce?
- Pentru că trebuie...


Distanţa

Mă aflu departe de orice. Tot ce îmi doresc să fie lângă mine se află la o distanţă pe care nu o pot aprecia. A trecut ceva timp de când ne-am spus pe nume. Eu îmi aduc aminte că te lăsasem în urmă... Între noi trebuie să fie o distanţă!

Nu pot fi o fiinţă singulară. Sunt cuprinsă în totalitate şi trebuie să mă raportez la ea. Îmi imaginez că după ce te lăsasem pe fotoliile din holul centrului de conferinţe, ai rămas privindu-mă cum mă îndepărtam. Îmi amintesc tot ce mi-ai spus. Mi-ai lăsat prea multe drumuri deschise, prea multe lucruri pe care trebuie să mi le explici. De fapt, m-ai lăsat să sper că mi le vei spune cândva. Ştii că îmi place să sper? Da, ştii, ţi-ai dat seama de asta. Tot ceea ce simt acum e această distanţă pe care nu o pot aprecia. Şi e ciudat fiindcă îmi aduc aminte vocea ta, cuvintele tale, dar nu şi chipul tău. Mi-ar fi plăcut să pot să te privesc în ochi. Mă plimb de ceva timp pe străzile din centrul oraşului. E octombrie. Străzile sunt aproape goale. E frig. Oamenii, cei care sunt pe stradă, merg cu privirea în pământ. Parcă nu îi interesează ce se află în faţa lor. Parcă nu îi interesează distanţa pe care o parcurg. Clădirile au o culoare ciudată, un fel de gri amestecat cu albastru murdar. Toate frunzele sunt căzute, peste tot e linişte. Dar totul mi se pare aproape. Strada pe care tocmai am fost nici nu mi-am dat seama când am parcurs-o. Ciudat. Şi îmi doream să fie atât de lungă... să nu ajung atât de repede în capătul ei. Ciudat. Mă aşez pe o bancă în centrul oraşului şi îmi închid jacheta. E destul de rece. Au trecut patru luni de când... Sunt departe!

Sunt pregătită să schimb ceva. Ar trebui să schimb ceva. Nu ştiu de ce nu mai râd aşa cum obişnuiam să fac. Am devenit mai... singură. Sunt atât de multe lucruri pe care le-am făcut... acum le consider puerile. Nu ştiu de ce le-am făcut. Probabil că atunci mă făceau să râd, să mă simt bine. Acum sunt doar nişte imagini pe care vreu să le şterg din memorie. Parcă aş vrea să nu le mai cunoască nimeni. Vreau să scriu o istorie care nu a fost scrisă încă. Vreau o altfel de istorie. De ce? Nu ştiu. Câteodată îmi vin în minte secvenţe din filme a căror nume nu îl mai reţin, când cineva se află într-o maşină, muzica e dată tare şi acesta calcă pedala acceleraţiei la maxim... Viteza nu mai contează, ce e în faţă nici atât. În maşină timpul stă în loc. Aţi văzut o astfel de secvenţă? Chipul celui de la volan exprimă o mulţumire ieşită din context. Parcă spune: „trebuie să ajung acolo unde nimeni nu mă întreabă nimic, acolo unde nu voi găsi nimic fiindcă nu voi căuta ceva!” E ca şi când ai parcurge o distanţă de care nu vrei să fi conştient. Mergi pe drumul care nu există cu paşii pe care vrei să-i faci. Un paradox în interiorul căruia sunt şi eu acum...

Centrul oraşului are un aer deprimant. Peste tot sunt construcţii neterminate, sunt grămezi de moloz, mucuri de ţigări pierdute printre dalele pieţei. În mijlocul pieţei sunt trei persoane. Fiecare aşteaptă pe cineva. Observ cum se uită nerăbdători la ceas şi se plimbă dintr-un capăt în celălalt al pieţei în formă de dreptunghi. Desenează diagonale de aşteptare. Probabil nu îşi dau seama că toţi trei au ceva în comun. Toţi trei sunt la „o distanţă” de cei pe care îi aşteaptă. O distanţă pe care ei nu o vor parcurge. Ei doar păstrează reperul. Mă gândesc dacă eu sunt reperul tău. Oare mă cauţi? Oare parcurgi distanţa care este între noi? Te gândeşti la această distanţă? Nu ştiu de ce am ajuns azi în centrul oraşului. M-am gândit că poate aici te găsesc. Sau o să mă găseşti.. Ştii, nu mai pot fi o fiinţă singulară. Mă gândesc că sunt cuprinsă în totalitatea care o trăiesc şi trebuie să mă raportez la ea. Cumva pentru că totalitatea mă poate diferenţia... Oare de ce gândesc aşa? Oare înseamnă că deja m-am schimbat?! Uite încă un paradox! Nu pot ocupa niciodată centrul propriei mele fiinţe fiindcă centrul, pentru a fi centru, nu poate fi locuit. El nu mă cuprinde doar pe mine ci şi pe mine. Ele este o totalitate, aşa cum este şi fiinţa. Centrul, adică punctul zero al unui oraş, nu e locuit de nimeni dar este al tuturor. Este punctul de orientare al tuturor, al totalităţii în sine. De acolo pleacă toţi, acolo se întorc toţi. Acolo toţi aşteaptă... din această cauză mă aflu şi eu probabil aici. Mă aflu în această totalitate care mă (ne) poate orienta dar care mă poate şi ignora. De aceea trebuia să fiu prezentă pentru a nu mă distanţa şi mai mult. Ca să mă găsesc trebuie mai întâi să mă caut. Ca să mă caut trebuie să conştientizez mai întâi găsirea. Adică să aştept acolo unde aşteptarea are sens. Nu mă mai pot raporta numai la mine. Fiinţa pe care o asum acum, mă asumă printr-o diferenţiere, distanţare (a mea) faţă de totalitate, faţă de centrul propriu în care nu numai eu mă aflu, ci şi eu mă aflu. Aşa că, centrul fiinţei mele conţine, cuprinde totalitatea exterioară, cuprinde şi altceva distanţat faţă de mine prin care eu pot să distanţez, adică să (mă) numesc. Sunt aici. Creez paradoxuri pentru a fi cea care aşteaptă. Sunt aici. Aştept în totalitatea ta...

Oare ce ai spus despre mine când m-ai întâlnit? Aş fi vrut să mă văd prin ochii tăi. Să aflu cum sunt. Probabil de aceea şi aştept, de aceea şi doresc să mă schimb. Vreau să fiu aşa cum mă vezi tu că sunt. Altfel decât aş fi putut vreodată să fiu. Probabil că dacă acum te-aş întâlni nu aş putea vorbi. Nu mi-aş găsi iar cuvintele şi aş lăsa şi privirea în pământ, gata pregătită să merg pe drumul la capătul căruia nu voi dori să găsesc nimic. Poate... trebuie... ciudat... Sunt singurele cuvinte pe care le-aş putea spune acum. Şi tu ai înţelege...

- De ce mă aştepţi?
- Pentru că vreau să exist!

Poate că dacă ai fi acum aici astfel ţi-aş răspunde. Astfel te-aş aştepta, ştiind că ai străbătut
distanţa, această distanţă. Distanţa noastră. Mai mult nu aş putea spune. Nu cred că voi putea spune mai mult în prezenţa ta. Prin urmare, îţi voi spune acum ceea ce niciodată nu o să auzi. Nici nu am observat că s-a înnoptat... Întunericul îmi va păstra cuvintele...

Ţi-aş spune că aş vrea să ştiu cum e albastrul tău. Să fiu ideea pe care încerci să ţi-o aminteşti. Să pot vorbi prin gura ta, să pot spune cuvintele pe care vreau să le aud. Aceste clipe care trasează linii de adânc, sunt o amprentă sumbră a realităţii imaginate. Între noi nu există de fapt margini. Ascund pentru ca tu să descoperi. Tac pentru ca tu să vorbeşti...

În realitatea mea virtuală doar tu eşti hologramă. E 00:31. Miezul nopţii are propria lui culoare, are propriul lui joc de a găsi un sens. Acum recunosc a crede în ceea ce uitarea înseamnă însăşi aducere aminte. Mă derivez din eu şi ajung în tine chiar dacă tu lipseşti. Imposibilul ne învaţă vrăji. Nu ai observat cum la răsărit totul coboară fiindcă lumina se înalţă? În minte exist prin altceva iar până dimineaţă am timp să cobor. Acum te imaginez, necunoscându-te. Eşti o aparenţă. Sunt o aparenţă. Suntem aparenţe de aparenţe. Încerc să te port într-un mod imprecis peste întrebări ce nu-şi caută răspuns. Încerc să răspund la ceea ce nu vei întreba niciodată. Te nasc din naşterea noastră şi te voi învăţa cum să desenezi cuvinte...

Niciodată nu mi-a plăcut să citesc prefaţa cărţilor. De fapt, întotdeauna când am început să citesc o carte am început cu cel de-al doilea capitol. Şi când terminam cartea, mă întorceam şi citeam şi primul capitol. Din două motive: primul, nu vroiam să ştiu de unde începe totul pentru că vroiam să descopăr, iar al doilea, pentru că vroiam să-mi ofer întrebarea „şi cum a început totul?”. Cred că aşa stau lucrurile şi cu iubirea. Întotdeauna începi cu al doilea capitol...

Acum voi alunga tot ceea ce nu există. Sensul ce l-am găsit e de undeva de departe. Sunt un nimic de sens, sunt cu sensul de nimic. Pentru a mă uita de sens, pentru a da sens uitării, sensul ce l-am găsit, l-am găsit într-un sens. Voi fi o idee de adevăr, un sens fără sens, un subiect ce va cuprinde limita şi infinutul laolaltă. De mă vei căuta cumva prin tine, împrăştiată şi destrămată, îmi voi înfăşura tâmpla cu artere pentru a-ţi controla fulxul sangvin. Voi fi esenţă şi act de percepere a cunoaşterii.
Vom trăi atât de multe realuri imaginate...
Iar atunci când zburăm,
Să ne trezim...

Ce bine că între noi există această distanţă. Cuvintele noastre vor lua sensul găsirilor. Mă voi schimba! Mă auzi? Nu trebuie să mă auzi! Când mă vei fi găsit, îţi vei da seama că eu sunt reperul iniţial. Te-ai întors pentru că de aici ai fi plecat. Poate cândva mă vei lăsa să fiu limita care să te inconjoare...

Aş vrea să-ţi spun pe nume!
Dar Tu, Tu nu eşti aici!


Dimineaţa

- Sper să ne mai auzim!

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care ţi le-am spus când m-am ridicat de pe fotoliile centrului de conferinţe. Sper, cu toate că eu nu cred în speranţă. De data asta mi-ar place să nu fie aşa. Te-am privit cum te-ai îndepărtat, cum ai început să te distanţezi. Ştii, distanţa apropie... Cumva, ştiam că o să aştept să descoperim acest drum care tocmai se formează între noi...

Am aşteptat câteva minute până ce ai ieşit în stradă. Când ai închis uşa de la intrarea în centrul de conferinţe, am făcut primul pas. Ştiam că pe acest drum vom merge o singură dată. Astăzi nu mi-ai spus aproape nimic. Probabil că nu vrei încă să aflu nimic. Dar ţi-a plăcut să mă asculţi. Şi asta ţi-a fost de-ajuns. Acum sunt pe stradă. Oamenii zâmbesc. Cel puţin aşa îi văd eu. Mai vreau să mă plimb puţin. Strada e aglomerată dar oamenii nu se grăbesc niciunde. Păşesc cu toţii zâmbind şi privind cu capetele plecate drumul ca şi când le pasă unde vor să ajungă. E încă dimineaţă devreme. E ciudat cum nimeni nu simte frigul de afară, cum nimeni nu se gândeşte la următorul pas, la următorul moment care îi aşteaptă. Parcă trăiesc toţi o serie de „acum”-uri ieşite din timp, o succesiune de inexistenţe care formează existenţă. Astăzi nimeni nu se mai gândeşte la numerotări. Ceea ce e acum, e îndeajuns. Ne oprim pentru a nu renunţa la trecut, pentru a nu găsi viitorul pe care deja îl cunoaştem. Clipele nu doar vin şi trec fiindcă suntem cumva o întrupare a clipelor. Simt ceea ce nu există, ceea ce nu are început şi sfârşit pentru că nu mai contează cine sunt, cum mă numesc. Nici nu vreau să-mi amintesc. Cândva o să vreau să renunţ la memorie. Acum ştiu şi cum.

Sunt pentru că ştiu că tu vrei ca eu să fiu. Şi asta e de-ajuns.

Închid ochii şi ridic braţele. Dacă aş încerca să visez, probabil că acum aş reuşi. Nu am visat niciodată cu ochii închişi. Acum însă, singular şi mut de lumină, ca un orb aş începe să exist fără intenţie. Te-aş duce cu mine într-o dimineaţă, într-o altă dimineaţă în care „Totul” înseamnă „Acum”. Într-o dimineaţă în care nimeni nu ştie ce înseamnă noapte sau zi. Eu m-aş trezi mai devreme, tu încă ai dormi. Ţi-aş da părul de pe obraji şi te-aş privi fără ca să spun nimic. Aş trăi acest real imaginat, în care doar eu sunt conştient, căzând şi scăzând orice trecut. E ca şi când pe tâmpla ta aş încerca să schiţez frigul acestei toamne care ne îmbrăţişează. Nu mă gândesc la cine sunt, nu contează cine eşti. Suntem limitaţi numai de nelimitarea noastră. Nu o să-ţi cer niciodată nimic. Dar dacă ar fi să-ţi cer ceva, ţi-aş cere totul. E plăcut să te privesc cum stai cu ochii închişi. Liniştea ta mă alină. Am uitat de toate depresiile mele, de toate limitele. Sunt departe de locul unde se află Kronos însuşi. Nu aş mai merge pe nici un drum...
În liniştea mea
nu se mai poate găsi nimic
din timp
nici urme de ape
nu mai stau deasupra-mi
ca să mă încălzească
cu lumina de ieri
nici înălţimi nu mai sunt
pt a-mi măsura căderile
de-atâtea ori
încât de-ar fi să mai păşesc,
în urma ta
eu mi-aş găsi cărarea.

În această dimineaţă doar eu te privesc. Focul s-a stins demult. E o casă veche şi noi stăm la etaj. Camera nu are multă mobilă. O sobă de teracotă maro în colţul din dreapta uşii, patul e în mijloc, în faţa uşii este un balcon de piatră străpuns de licheni, lângă pat este un balansoar şi pe peretele din stânga o masă pe care sunt împrăştiate mărunţişuri. E o cameră în care dimineaţa se simte bine. Nu e nici întuneric, nici lumină. E un spaţiu în care nu trebuie să distingi nimic pentru că formele şi-au pierdut geometria... Acum nu trebuie să spun nimic. Tu dormi. Eşti liniştită. Eu te privesc şi mă bucur de tăcere. Probabil nu mi-aş imagina nimic. Nu mi-aş detesta Eul şi nu aş încerca să proiectez nimic în viitor. Aş prefera să mă aflu în acest labirint deschis pe care îl privesc de deasupra. A crede înseamnă mai mult decât a şti. Aş lăsa toţi monştrii în spate şi i-aş hrăni cu mulţumirea mea ieşită din timp. Nu mi-aş pune nici o întrebare. Aş fi ca şi Caravaggio care într-o noapte, după o încăierare, spune ofiţerului: „nu mai am nimic de spus!”. La mine însă nu ar fi un gest nobil ci un gest de atemporalitate. Kronos nu mă poate atinge. În această dimineaţă, lângă tine, Kronos nu ne poate atinge...
În acest somn doar eu visez cu ochii deschişi.

- Eşti treaz?
- Nu, doar visez!

Hefaistos era atât de îndrăgostit de Afrodita încât a făurit un jilţ fermecat pentru a o înlocui.
Poate că originalul nu are valoare câteodată. Dar până la urmă, Hefaistos nu a iubit o copie şi tot la original se gândea... Pe de altă parte. O fericire, fie ea cât de trecătoare, e mai importantă decât un infinit pustiu.

Am deschis ochii pentru o clipă. Sunt încă pe stradă. Oamenii par a fi la fel de zâmbitori. Eu sunt tot cu braţele deschise în lateral. Ating fiecare stâlp şi pom de pe marginea trotuarului. Număr ceva ce ştiu că nu are început şi sfârşit. Deocamdată mă bucur de această distanţă, de acest spaţiu-timp care mă supune neînţelegerii lui. Până la urmă, chiar şi atemporalitatea ne obligă la numerotare! Fiindcă şi ea are început... E încă dimineaţă. Tu nu ai plecat de mult... Închid iarăşi ochii. În acea dimineaţă în care nimeni nu ştie ce înseamnă noapte sau zi, tu încă dormi. Eu încă te privesc. Aţi observat cum la răsărit totul coboară? Lumina care se ridică coboară orice umbră. Întotdeauna am preferat răsăritul în pofida apusului. Din două motive: lumina conturează umbra şi asltfel o face să existe şi, al doilea , doar la răsărit poţi aprecia apusul. Datorez normalităţii mele tot atât cât datorez nebuniei mele. Nu vreau să te trezesc. Încă nu vreau să te trezeşti. Fiindcă mai vreau să te privesc. Aşa cum numai eu ştiu că eşti. Aşa cum probabil şi tu ai vrea să fi privită. Nu vreau să te trezeşti fiindcă nici eu nu vreau să mă trezesc. Aici, acum, nimic nu mă obligă să-mi judec viaţa. Aici, acum, în această dimineaţă, lângă tine, tu dormind, eu nevrând să mă trezesc, orice vanitate şi ambiţie a devenit inexistentă. Sunt în interiorul limitei tale. Aici simt că pot să urlu. Ţi-am spus că îmi plăcea cîndva să urlu? O să-ţi spun... Deocamdată nu vreau să te trezesc. Vom rămâne în această dimineaţă în care eu te visez...

Oamenii omoară, conştienţi fiind, zei. De aceea sunt şi mai puternici decât zeii.

Da... mi-ar place să pot să-ţi arăt cândva această dimineaţă. Acum voi deschide ochii şi mă voi reîntoarce la visele mele imaginate. Realul a redevenit real. Tu eşti tot la distanţă. Eu sunt tot distanţat. Distanţa apropie. Am uitat să-ţi spun asta. Nu-i nimic. O să-ţi spun altădată. O să te aştept undeva... poate în centrul oraşului. De acolo toţi pleacă, acolo toţi revin. Voi trasa diagonale de aşteptare...

Eu sunt aici!
Aştept să-mi spui pe nume!

joi, 21 octombrie 2010

Cavalerul Blondhard a decis să protesteze!


Al nostru cavaler Blondhard e depăşit de negurile pe care le trăieşte. Armura a ruginit demult, pieptarul e ros în coate iar în vârful spadei nu se găsesc decât facturi de întreţinere. Sângele acestora e mai roşu decât al păgânilor. Acum îşi petrece toată ziua măsurând din priviri cutiile de KFC care au ajuns să fie singurele lui trofee. Nu mai participă la turniruri, domniţele nu îl mai interesează. Stă plictisit cât e ziua de lungă şi ascultă o piese mai nouă, „I want to be a billionaire”, care se pare că a devenit hit. Nush de ce! Se imaginează astfel lângă Oprah povestind despre găuri de vierme şi despre formaţia de luptă în V... Acum poartă un coif făcut din pagini rupte din Ziarul Financiar şi pe post de halebardă foloseşte mătura pentru a schimba canalele la vechiul televizor alb-negru. Desideria l-a părăsit demult. Nu! Nu şi-a găsit pe altul! Doar a murit! Când trăia, îi aducea mustul dis de dimineaţă şi apoi se îmbălsăma în lapte de capră pentru a vesti o nouă zi plină de cuceriri. Îşi aminteşte des de ea. Mai degrabă îşi aduce aminte de henninul pe care aceasta îl purta şi care era ceva mai înalt decât turla bisericii. Când îl purta, ea îşi ţinea spatele drept iar el era încântat de forma de ulcior cu două toarte pe care corpul ei îl avea. Îi plăcea să-i vorbească din faţă. Întotdeauna, ca un cavaler demn ce era, se apleca în genunchi, îşi aşeza frumos cosmobilitatea bărbiei de astru, apoi, cu o mişcare lină, o mângâia ancestral pe falangă. Vroia parcă să o brodeze pe tapiţeria de la Bayeux!

Ce vremuri! Ce a ajuns al nostru cavaler Blondhard! Ce au ajuns ale lui cosiţe! Unde sunt acele vremuri în care, prin vizierele coifului, toată lumea părea normal de dreptunghiulară? Acum parcă toată lumea pare ieşită din piaţa Rasdaq, ca un indice de bursă glicemic. Nu mai are cu cine să se lupte pentru că nimeni nu mai vrea să se lupte cu el. Îi doare pe toţi în cot de vechea practică de purificare: post, veghe, spovedanie şi împărtăşanie. Noua practică de purificare îi să-ţi bagi orice în orice! Fără post, veghe, spovedanie şi împărtăşanie! Oricum sunt gropi peste tot...

S-a săturat! S-a săturat rău! Al nostru cavaler Blondhard s-a săturat rău de tot! Nu înţelege netu, telefonu, wi-fi-ul, Java şi câte şi mai câte. De-asta vrea să schimbe lumea şi să o aducă la ce a fost cândva! Dacă a fost cândva ceva. De-asta va face o petiţie pe Facebook. Se va numi: „Dacă vrei să protestezi, cine dracu te opreşte!”. Va fi un act normativ îndreptat împotriva:
- Porţiilor prea mici de vită cu ceapă iute de la Yummi Yang
- Căruţaşilor din trafic
- Fandosiţilor
- Fandosiţilor, încă o dată!
- Târgurilor de carieră
- Celor care spun „vă sunăm noi!”
- Pantalonilor strâmţi pe gambă
- Celor care poartă cizme vara
- Idioţilor
- Proştilor
- Idioţilor
- Idioţilor (se poate spune la nesfârşit...)
- Vânzătorilor de la Zara care sunt prea efeminaţi
- Muzicii proaste proaste proaste
- Programului de lucru
- Preşedintelui (spus la nesfârşit...)
- TVA-ului
- Zilei prea scurte
- Dormitului prea mult
- Expansiunii universului
- Mersului la ţară în weekend
- Alergiilor imaginate
- Scârţâitului de la uşi
- Troleelor care opresc la 20 m de staţie
- Proştilor care stau la semafor şi nu ştiu să apeşe pe buton
- Preţului prea mare la „Antipurici®” de pisici
- Play-listului de la Europa FM care e acelaşi de mii de ani
.
.
.

Cavalerul Blondhard s-a decis să protesteze pentru că s-a săturat de ceea ce îl înconjoară. Dacă vrei şi tu să protestezi, hmm..., by the way, nimic nu te opreşte!