duminică, 30 mai 2010

Cultul sincerităţii!


(Mi se pare mie sau în ultimul timp cu toţii dorim să fim mai sinceri? Sau pretindem că suntem sinceri! Depinde de cum analizezi lucrurile. De pildă, sfera politică debordează de sinceritate! Ba mai mult, s-a ajuns până la situaţia în care se definesc noi perspective ale sincerităţii!

De exemplu, aseară ascultam şi nu îmi venea să cred cum se explica setul de măsuri anticriză luate de guvernul actual. Totul începea astfel: „dom’le, să fim serioşi!” sau „dom’le, să fim sinceri!” şi continua în forma logică următoare: „s-a furat (implicit se înţelege că nu se mai fură!), şi le recomand tuturor, chiar şi colegilor mei, să înceteze! Este momentul să fim sinceri şi să încetăm!”

Incredibil!

Tradus: am furat, mult, mult, mult, dar acum am încetat să mai furăm! Şi în numele sincerităţii ne ştergem orice urmă infracţională pe care am făcut-o! Suntem sinceri, şi asta e de ajuns! Prin urmare, aveţi în continuare încredere în noi, fiţi solidari cu noi! Că noi vă vrem binele!

Incredibil! Încă o dată!

După cum se poate observa, sinceritatea a fost ridicată la rangul suprem de scuză! Penibilă! Şi penibil! Ah, şi e incredibil cum încă, acest tip de sinceritate, e credibil! Pentru încă mulţi!

Dar nah, atâta timp cât există urechi, există şi cuvinte!

Această obsesie a sincerităţii însă nu face altceva decât să sublinieze cât de cinică şi ipocrită a ajuns societatea în care trăim, pe de-o parte, şi pe de alta, cât de puţină încredere mai avem unii în ceilalţi!
Pe modelul, cu cât repet mai mult sintagma „sincer, crede-mă!” cu atât dovedesc mai mult că am ceva de ascuns!

Fapta, din păcate, palpabilul a devenit o fantomă a sincerităţii pierdute! Aşa că, să fim sinceri!)
.
.
.
.
.
…cunoscând matricea unui operator, putem construi, corespunzător, definiţia acestuia. Conjuncţia, de exemplu, este funcţia de adevăr care ia valoarea logică adevărat atunci când ambele argumente sunt adevărate. Disjuncţia este funcţia de adevăr care ia valoarea logică adevărat dacă cel puţin un argument este adevărat. Argumentele implicaţiei (⊃) se numesc p= antecedentşi q= consecvent. Din matricea corespunzătoare rezultă că implicaţia este falsă doar dacă antecedentul este adevărat şi consecventul fals iar……..

miercuri, 26 mai 2010

Aşteptarea nu mai are sens!



Trăim experienţa instantaneului!

Aici şi acum a devenit un imperativ necesar!

Nu e de ajuns că sunt fericit, că am ce îmi doresc, că nu am probleme medicale etc. Mai trebuie ca totul să se petreacă acum. Fără amânare, fără paranteze, fără prelungiri.

Totul trebuie comprimat. Timpul trebuie comprimat. Prezentul trebuie să devină absolut!

Aşteptarea nu-şi mai are sens. Altădată, fericirea era un sens al aşteptării, al drumului lung pe care trebuia să-l parcurgi. Acum fericirea s-a schimbat în clipă! Cu cât durează mai puţin cu atât e mai validă!

Totul devine pentru noi o urgenţă. Ne place să ne grăbim. Dar nu pentru a câştiga timp. Ci pentru a ne satisface nevoia de instantaneu. Cultul prezentului absolut. Încă o dată!

Noua condiţie temporală se impune ca o condiţie a existenţei proprii. Trebuie să prind nedeterminatul, să trăiesc nedeterminatul (prezentul) deoarece sunt înconjurat de ameninţări de tot felul, de incertitudini şi de riscuri! Aproape totul e susceptibil de a-mi alimenta sentimentele de nelinişte! Şi atunci trebuie să trăiesc, paradoxal, ceea ce nu simt! Adică prezentul!

Extazul clipei! Pentru că vrem să ne conservăm aici şi acum! Fac o poză, o văd, o transmit şi imediat o şterg din memoria aparatului, fără ca să o mai developez! Nedeterminatul îmi face bine! Ce fără de substanţă suntem!

Că am fost nu mai contează, că voi fi nu are sens!

vineri, 21 mai 2010

Ultimul alchimist!


Se joacă de-a Superman, de-a Dionysos şi de-a Narcis!

Vrea să combine depăşirea de sine cu clipa trăită şi cu împlinirea individuală!

Ce fericire!

Ultimul alchimist a găsit elementele perfecte. Elementele fericirii!

Trebuie doar să: îţi exploatezi potenţialul la maxim (dacă îl ai), să nu-ţi mai proiectezi fiinţa în viitor (asta dacă mai crezi că ai un viitor) şi, în final, să stabileşti într-un mod Feng Shui raportul cu sine (asta dacă te mai găseşti).

Vedeţi cât e de simplu!

Ultimul alchimist. Mai trebuie doar să amestece şi să asezoneze cu un gram de plăcere! Şi totul este gata! Poftiţi vă rog la fericire!

Ah, mă puteţi întreba, dar cum rămâne cu fericirea care provine din nefericirea celorlalţi? Cu bucuria de a vedea distrusă fericirea altora, cum rămâne cu răzbunarea, cu excesul de fericire al celuilalt?

Cum rămâne cu Nemesis? Cum nu ne lasă ea să gustăm din reţeta fericirii pregătită de ultimul alchimist!
A dracului fufă!

miercuri, 19 mai 2010

Kant - spaţiu şi timp! O expunere transcendentală!


Principala problemă a filosofiei lui Kant se reduce la întrebarea: cum puterea raţiunii (în general) poate accede la cunoaşteri obţinute independent de experienţă (văzută ca tot, ca unitate) adică la cunoaşteri a priori?

Ca şi răspuns sau ca soluţie la această întrebare, Kant propune criterii care să facă clar distincţia între o cunoaştere empirică şi o cunoaştere pur a priori care e „izvorâtă din intelectul pur şi din raţiunea pură”.
Astfel, criteriile celei din urmă, Kant le stabileşte a fi necesitatea şi stricta ei universalitate iar pornind de la aceasta el face o deosebire între judecăţile analitice şi judecăţile sintetice . Judecăţile sintetice pot fi a priori, de exemplu judecăţile matematice. Aici, însă apare o nouă problemă: cum judecăţile a priori sunt posibile? Pentru a răspunde la această întrebare Kant încearcă să descrie puterile cognitive ale spiritului şi în acest mod să explice baza pe care se vor fi aşezate judecăţile sintetice a priori. Pentru aceasta Kant va face un demers în a cerceta toate elementele care se găsesc în cunoaşterea sensibilă (Estetica transcendentală) şi mai apoi a elementelor din gândire (Logica transcendentală) – o diferenţă clară între sensibilitate şi intelect.

După cum se ştie, Kant şi-a împărţit lucrarea sa fundamentală, Critica Raţiunii Pure, în două mari părţi: „Teoria transcendentală a elementelor” şi „Metodologia transcendentală”. La rândul ei, prima parte se împarte în:
Estetica transcendentală, Analitica transcendentală şi Dialectica transcendentală.
În cele ce urmează, voi vorbi de prima parte, adică de Estetica transcendentală care se poate spune că într-adevăr stă la baza întregi teorii
filosofice a lui Kant. După cum se ştie, Kant înţelege prin „Estetica transcendentală” acea parte a Critici Raţiunii Pure care se ocupă de principiile sensibilităţii, care cercetează într-un mod critic condiţiile de ordin aprioric ale intuiţiei obiective şi dă răspunsuri la întrebarea: cum e posibilă matematica pură?

Astfel, după Kant, obiectul principal al Esteticii transcendentale îl constituie sensibilitatea care reprezintă primul pas în cunoaştere, ea fiind cea care fundamentează matematica pură.

Pe scurt, în partea întâi a Esteticii, Kant spune că modul prin care s-ar raporta o cunoaştere la obiectul nemijlocit şi prin care tinde orice gândire e intuiţia. Însă această intuiţie are loc doar dacă obiectul e dat, ceea ce nu e posibil numai în cazul în care obiectul afectează simţurile într-un fel; capacitatea de a primi reprezentări prin modul în care suntem afectaţi de obiecte este sensibilitatea; prin sensibilitate ne sunt date obiectele şi ea singură ne procură intuiţii; aceste intuiţii sunt gândite de către intelect şi din ele provin conceptele. Din acestea rezultă că efectul unui obiect asupra facultăţilor reprezentative este senzaţia, iar intuiţia care se raportează la obiecte cu ajutorul senzaţiei se numeşte empirică iar obiectul nedeterminat al ei se numeşte fenomen. Mai departe Kant face o distincţie între materia fenomenului (ceea ce face ca diversul fenomenului să poată fi ordonat în diferite raporturi); concluzia din aceasta este că dacă materia oricărui fenomen e dată a posteriori, forma ei trebuie să se afle a priori în simţire, iar această formă pură a sensibilităţii va fi intuiţie pură; prin urmare, sensibilitatea va releva de două forme pure de intuiţie sensibilă: spaţiul şi timpul.

Spaţiul şi timpul sunt intuiţiile pe care matematica pură le ia ca bază a tuturor cunoştinţelor şi judecăţilor ei, care vor fi apodictice şi necesare.
Ştim astfel că spaţiul şi timpul sunt forme ale sensibilităţii şi îşi au fundamentul în natura subiectului constituind condiţiile în care poate deveni obiect al cunoaşterii. Fiind intuiţii pure a priori ale sensibilităţii, iar sensibilitatea fiind o facultate pur receptivă, atunci spaţiul şi timpul vor fi condiţii formale ale sensibilităţii pentru că lor trebuie să li se dea un conţinut, adică senzaţiile. Prin urmare, spaţiul şi timpul vor deveni funcţii ale sensibilităţii pin care materialul obţinut de simţuri e organizat devenind astfel obiect (noţiunile din matematică vor primi valabilitate obiectivă numai prin faptul că ele sunt construite în intuiţie – cunoştinţele matematice sunt apodictice numai pentru că spaţiul şi timpul sunt intuiţii apriorice ale sensibilităţii).

Se pune o altă problemă: ce fel de senzaţii trebuie să li se dea spaţiului şi timpului.
Kant stabileşte că spaţiul şi timpul sunt moduri de reprezentare aprioric-obiective ale obiectelor externe şi interne, ele sunt intuiţii necesare şi universale şi nu simple senzaţii ale simţurilor cum ar fi culoarea, căldura, sunetul, etc.
Mai trebuie menţionat faptul că, în acest sens, spaţiul şi timpul reprezentate în ele însele,independent de senzaţii, adică de materia lor, nu înseamnă din punct de vedere cognitiv nimic. Numai când li se oferă un conţinut, o materie şi când se aplică la senzaţii devin din punct de vedere teoretic eficiente. Timpul, ca formă a simţului intern, este mai general decât spaţiul deoarece prin timp se percepe tot ce se prezintă simţurilor noastre (adică atât obiectele externe cât şi ceea ce se întâmplă în noi), iar prin spaţiu se înţelege numai obiectele externe.

În cele ce urmează, se pune problema intuirii spaţiului şi a timpului din punct de vedere al simţului extern (prin care ne prezentăm obiectele ca fiind în afara noastră şi ca fiind situate toate în spaţiu) şi al simţului intern (prin care simţirea noastră se intuieşte pe sine).

După cum se ştie, Kant spune că în cunoaşterea senzorială există unele aspecte ce nu pot fi acceptate ca fiind obţinute empiric. Prin urmare, ideile noastre despre spaţiu şi timp reprezintă mai mult forma decât conţinutul experienţei şi ne ajută la a structura senzorialul dat în actul simţirii. Kant constată că spaţiul şi timpul ţin de un caracter fundamental şi sunt pretutindeni prezente, prin urmare spaţiul constituie forma tuturor fenomenelor simţului extern, adică condiţiile de ordin subiectiv a senzorialităţii aflate la baza intuiţiei noastre externe, iar timpul constituie forma simţului intern, adică a intuirii de noi înşine şi a stării noastre interne.
Mai trebuie menţionat că, după Kant, ideile de spaţiu şi timp nu pot fi obţinute prin reflecţie asupra a ceea ce ne e dat empiric. Astfel, spaţiul nu e un concept empiric care să fi fost scos din experienţa externă, reprezentarea lui nu poate fi scoasă prin experienţă din raportul fenomenului extern pentru că însăşi experienţa externă nu poate fi posibilă decât cu ajutorul acestei reprezentări. Prin urmare, spaţiul e o reprezentare necesară a priori ce stă la baza tuturor intuiţilor externe (toate lucrurile pot dispărea în spaţiu, spaţiul nu poate însă dispărea) şi fiind considerat ca şi condiţie a posibilităţii fenomenelor, el stă necesar şi la baza fenomenului extern (nu sunt deci posibile fenomenele fără spaţiu). Pe de altă parte, spaţiul nu e un concept discursiv ci o intuiţie pură. Spaţiile particulare nu sunt exemple de spaţiu ci limitări sau părţi ale unuia şi aceluiaşi spaţiu.

Spaţiile diferite nu sunt succesive ci simultane.
Timpurile diferite nu sunt simultane ci succesive.

La cele de mai sus, mai trebuie adăugat faptul că spaţiul, reprezentarea originară a lui este intuiţia a priori şi nu un concept iar alături de timp ne oferă un element necesar în rezolvarea problemei generale a filosofiei transcendentale: posibilitatea judecăţilor sintetice a priori.
Concluzionând, spaţiul şi deopotrivă timpul nu sunt abstrase din intuiţii ci ele trebuie să fie prezente pentru ca în general o oarecare intuiţie să fie obiectiv şi subiectiv posibilă.
Astfel, în gândire se poate înlătura ca neexistând din spaţiu şi timp tot ce există acolo dar nu putem să înlăturăm spaţiul şi timpul înşişi pentru că odată cu înlăturarea lor şi implicit a lumii empirice ne-am înlătura şi Eul gândit ca fiind inexistent faţă de el însuşi, iar aceasta nu este posibil.
Prin urmare, spaţiul şi timpul sunt intuiţii pure a priori, sunt joncţiuni ale intelectului.

Însă, atât spaţiul cât şi timpul sunt necesare doar în măsura în care ele sunt condiţii ale posibilităţii oricărei experienţe interioare sau exterioare, iar dacă se face abstracţie de experienţă şi inclusiv de reprezentare în general, spaţiul şi timpul devin nimic, adică ele au o realitate empirică şi o idealitate transcendentală.

În cele din urmă, spaţiul se raportează la fenomen având o realitate obiectivă în cunoaştere, întrucât fiind presupus de toate fenomenele dar neavând însă realitate absolută, căci făcându-se abstracţie de intuiţia sensibilă, oricare formă de spaţiu ar dispărea.
Din cele de mai sus reiese că spaţiul şi alături de el timpul, constituie singurule elemente de ordin a priori ale sensibilităţii, iar toate celelalte date presupun deopotrivă spaţiu şi timp.
După cum s-a văzut, spaţiul şi timpul sunt probleme generale importante discutate în Estetica transcendentală. Sensibilitatea constituie prima etapă în cunoaştere, ea dându-ne materia cunoaşterii şi totodată am văzut că ea, sensibilitatea, e condiţionată de cele două forme pure a priori spaţiul şi timpul, iar senzaţiile,- conţinutul, pentru a ne da cunoaşterea despre un fenomen au nevoie de ordonare spaţială şi temporală, de o formă.
Pentru a avea o cunoaştere propriu-zisă însă, avem nevoie atât de sensibilitate cât şi de intelect.

Prin sensibilitate avem cunoştinţe subiective, percepţii imediate care devin cunoştinţe generale printr-o sinteză, printr-o prelucrare a lor, prin ajutorul intelectului. Sensibilitatea ne dă numai intuiţii, numai reprezentări de obiecte. Intelectul ne dă cunoştinţe propriu-zise. Sensibilitatea ne dă cunoştinţe, intelectul ne face să le gândim, iar cea care se află între ele este imaginaţia.
Am văzut astfel că intuiţiile şi conceptele sunt elementele constitutive ale oricărei cunoaşteri, iar ele trebuie să se îmbine laolaltă. E necesar astfel ca în îmbinarea lor, intuiţiile să fie intelectualizate iar conceptele să fie sensibilizate.

vineri, 14 mai 2010

Ce am făcut primăvara asta?


- am aşteptat: să se facă vreme frumoasă, să pot să ies cu bicicleta, să ieşim din criză, să pice guvernul, să cumpăr lapte şi iaurt cu 0,1% grăsime, episoade noi din House şi am mai aşteptat şi la trecerile de pietoni... şi au mai fost câteva...
- primăvara asta am umblat prin ceva cârciumi, am băut mai multe soiuri de vin, a luat foc Stuff-ul (nu că i-aş fi dat eu foc), mi-a fost frig la un moment dat, m-am încălzit, am umblat mult pe jos, mi s-a stricat maşina, am mers de multe ori în piaţă....
- berea nici primavara asta nu am încercat-o!
- am început să-l recitesc pe Kant, mi-am adus aminte că am chitară şi nu o prea folosesc, mi-am dat seama ca nu îmi mai aduc aminte multe lucruri...
- am cunoscut multe persoane, la majoritatea nu le-am reţinut numele...
- primăvara asta m-am plictisit teribil...
- am încercat să gândesc pozitiv dar nu mi-a prea reuşit...
- am aşteptat mult ... şi încă aştept!

- primăvara asta mi s-a părut a fi mai mult toamnă!

marți, 11 mai 2010

Asceza stoică sau despre cum virtutea asigură fericirea! Vremuri demult apuse...!


Un vechi ideal stoic suna de genul "Suportă şi abţine-te"! Însă timpurile în care puteai să suporţi şi erai capabil să te abţii au trecut de mult! Morala a murit. Şi nici nu va mai învia!

Stoicismul a fost cu siguranţă un ascetism moralist şi voluntarist. De asemenea este şi un eudemonist fiindcă asceza stoică trimite către o cale singură, şi anume, către fericire. Această fericire, necunoscută nouă celor moderni, post-moderni, hiper-post-moderni ş.a.m.d. însă se defineşte prin virtute, iar nu prin bucurie. Virtutea asigură fericirea. Vedeţi de ce nouă nu ne este cunoscută o astfel de fericire? Fiindcă nu o putem înţelege! De exemplu, încercaţi să daţi o definiţie a virtuţii.... aşa cum o înţelege fiecare...!

A trăi bine înseamnă pentru stoici, a trăi virtuos, adică moral! Înseamnă a clasifica dorinţele şi a le supune criteriilor morale. Dihotomia stoică sună cam aşa: fie dorim ceea ce depinde de noi, fie dorim ceea ce nu depinde de noi. Dacă dorim ceea ce nu depinde de noi (sănătatea, frumuseţea etc.) atunci fericirea e supusă hazardului. Invers, dacă nu dorim ceea ce nu depinde de noi, atunci dorinţa noastră va fi întotdeauna îndeplinită, pentru că, prin definiţie, depinde numai de noi să o îndeplinim. Dacă vreau să fiu sănătos, sunt nefericit pentru că dorinţa mea nu e satisfăcută. Dacă în schimb nu vreau decât să mă îngrijesc, o fac: fac deci ceea ce doresc!

Depinde de noi să acceptăm ceea ce nu depinde de noi. Prin urmare, morala stoică spune: dacă nu dorim decât ceea ce depinde de noi, vom trăi bine, în sensul moral al termenului şi vom fi complet fericiţi!

"Suportă şi abţine-te!" ... uşor de spus .... imposibil de făcut!

Aşa că nici măcar nu trebuie să sperăm la o astfel de fericire!. Noi hiper-post-modernii! Şi fiecare poate reflecta! Şi bineînţeles că nu se va gândi la virtute...!

Morala a murit. Şi nici nu va mai învia!

vineri, 7 mai 2010

Mamă, ce este patria?



Astăzi am dat peste ceva reviste de prin '61 şi m-au frapat anumite mesaje pe care socialismul în floare le transmitea. Cui? Nouă! Cei de atunci! Şi cei de acum!

oricum, ironia cred că o surprindeţi.....

1. grija pentru colectarea materialelor.....!



2.consumul de lactate...proaspete!



3. la toate vârstele ... dulciurile întreţin vitalitatea!



4. în pas cu epoca...



5. vulpea din fabulă spunea că strugurii sunt acrii...



6. şi în timpul iernii...




Dar guvernul Boc si Băsescu, că de n-ar fi nici dracu nu s-ar oftica!!!!!, sunt şi ne iluminează, nu-i aşa...., cu:




VAI CE ODĂ LE-AŞ TRAGE......!!!!!!

marți, 4 mai 2010

Un "alter ego"


Una dintre cele mai subtile istorii cu faimosul Nastratin Hogea (poveste relatată de Clement Rosset în cartea sa Loin de moi) spune că acesta se ducea într-o zi la piaţă, cu câte un harbuz uriaş sub fiecare braţ.

În faţa lui, vede un om care mergea la fel de repede, în aceeaşi direcţie, cărând şi el doi harbuji.
Veşmintele, corpolenţa, mersul acelui om erau identice cu ale lui Nastratin.

- Cine-ar putea să fie? se întrebă Nastratin.

Grăbeşte pasul, dar celălalt, care înainta în faţa lui şi căruia nu-i vedea decât spatele, face la fel.

- Nu cumva oi fi eu? se întrebă Nastratin, din ce în ce mai uimit. Pentru că, dacă nu sunt eu, atunci cine să fie?

Grăbeşte pasul şi mai mult, dar în zadar. Atunci, renunţând să-l mai identifice pe necunoscut, se opreşte, spunându-şi:

- La urma urmei, dacă cel din faţa mea sunt eu, la ce bun să mă ajung din urmă?



Dacă totul nu e, poate, decât un vis, cine e cel care visează?
:)