marți, 23 aprilie 2013
manifest al conștiințelor pure
tricoul ăsta pătat l-ai purtat și tu într-o dimineață când prăjeam pâine integrală cu semințe de in și la radio se auzea lotus flower apoi l-am sunat pe tata să-i spunem la mulți ani am făcut o listă de cumpărături am ieșit din apartament afară ploua eu mi-am aprins o țigară în casa scării și tu ai luat un taxi
acum
iar e un sfârșit de lume
îl simt în mijlocul cald al gleznei
cum urcă încet prin femur
până în valva mitrală unde se-adună
toată mizeria lumii
ascultă
singurătatea e atunci când
nu mai pune nimeni ouă pe ușă
iaurtul și ananasul s-au stricat
iar frigiderul e o groapă de gunoi
unde gheața se îngroașă
cu timpul
cumva te doare-n pulă
becul în hol e aprins tot de tine
și dumnezeu e un agent imobiliar
care vrea să ne vândă
un loc în rai
dar nu cumpăr nimic
astăzi plec
nu știu dacă vreau să scap
ori vreau să ajung
dar vreau
să caut fără să găsesc
oaia fantastică a lui
murakami
Publicat de
Gabi
la
4/23/2013 09:44:00 p.m.
0
comentarii
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!
Distribuiți pe Twitter
Distribuiți pe Facebook
Etichete:
dumnezeu,
gabriel bota,
murakami,
oaia fantastica,
poezie,
sfarsitul lumii
vineri, 19 aprilie 2013
un elefant dispare într-o lumină violacee
voi fi cerşetorul din colţul străzii într-o zi delicată absurdă fragilă de aprilie sau un copil rătăcit într-o pădure care fuge după raze de soare strecurate subtil de dumnezeu printre crengile uscate ale copacilor nimic mai mult nimic nou nimic neadevărat nimic mai mult de fapt asta-mi spun într-un ceas oarecare al serii beau coniac de jidvei la barul din lemn maro scorojit şi mă privesc deformat în sticlele înşirate în faţa mea cumva simt că un alt eu aflat în altă viaţă ar sta stat întins într-un fotoliu citind o carte cu un ceai de chimen în dreapta fără nici o cută pe față şi mi se pare că acel eu e mai real decât mine dar ce ştiu eu despre realitate când în fiecare zi îmi fabric realităţi în general pentru a scăpa de plictiseală cred habar nu am oricum aproape întotdeauna am senzaţia că totul e greşit că trăiesc într-un oraş dezolant împânzit de străini ori mai mult am senzaţia că eu sunt acel oraş şi în fiecare moment trec străini prin mine nelăsând nimic în urmă apoi mai beau un pahar mănânc 3 alune mă privesc iar în sticlele cu forme ciudate ajung la concluzia că în toate gările lumii câinii sunt la fel de trişti rotesc pachetul de ţigări afară plouă de parcă cerul se dezintegrează în cercuri haotice ce se ciocnesc unele de altele apoi se reunesc pe pământ într-o peliculă cleioasă şi ne arată că raiul este gri dar cineva m-a contrazis cândva şi mi-a spus că griul nu e o culoare fiindcă e format din nonculori însă n-am insistat să-i explic contrariul capul meu nu mai rezistă parc-aş trăi pentru a visa însă acum e invers mi se pare atât de real
un elefant cu bască de revoluţionar îşi face loc printre mesele barului dărâmă scaune mese pahare ajunge în faţa mea îmi cere o scobitoare o foaie de scris o şurubelniţă şi un kilogram de timp apoi dispare cum a venit într-o lumină violacee
un fel de conştiinţă îmi zic beau o gură de apă mai cer un pahar de coniac îmi revin puţin şi totuşi nu ştiu dacă aici e aici nu ştiu unde sunt ce caut ori cine vrea să mă găsească oricum toate căutările sunt la fel întotdeauna găsim ceea ce nu căutăm în fine trăim o viaţă liniară în care aşteptăm să treacă timpul ce tâmpenie de paradox ce tâmpenie
chiar și stelele au umbre
ajung
în cameră dimineața se îneca între cărți și mărunțișuri aruncate pe pat
și mirosea a timp
mirosea a timp care urma să moară
Publicat de
Gabi
la
4/19/2013 09:40:00 p.m.
2
comentarii
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!
Distribuiți pe Twitter
Distribuiți pe Facebook
Etichete:
alcool,
bar,
carti,
coniac,
constiinta,
dumnezeu,
elefant,
gabriel bota,
ploaie,
poezie,
realitatea,
timp,
vis
marți, 16 aprilie 2013
locuiesc la etajul 4
locuiesc la etajul 4
15 aprilie 2 zile după ziua mea de naştere
urc 64 de trepte exact
când sunt beat ochii mei sunt incredibil de clari şi plini de lumină
am echilibrul perfect între raţiune şi nebunie şi doar atunci privesc înainte
fără trecut urc 64 de trepte exact mă opresc
31 32 33
mă opresc nici mai mult nici mai puţin respir
aerul îmbibat de praf şi fier de pe scara blocului mi se lipeşte de cerul gurii
pe cerul gurii mele cineva
a stins luna
nu mai am mult îmi spun
întotdeauna continuăm întotdeauna obosim nimic nu ne opreşte
zilele trec soarele răsare şi apune
facem aceleaşi feluri de mâncare
toamna dormim mai adânc şi reînvăţăm să ne ţinem în braţe
nu ţi se pare că suntem fericiţi
întreb
linişte
pe cerul gurii mele cineva
a stins luna
genunchii mei nu tremură doar inima trebuie să creadă în ceva
dacă nu în bine atunci în rău
şi întotdeauna continuăm întotdeauna obosim nimic nu ne opreşte
nu mai am mult am echilibrul perfect între raţiune şi nebunie
când sunt beat ochii mei sunt incredibil de clari şi plini de lumină
îmi spun
doar când uităm privim înainte
încă puţin urc 64 de trepte exact
15 aprilie 2 zile după ziua mea de naştere
locuiesc la etajul 4
găsesc cheile deschid uşa e linişte
e linişte înăuntru
mi-am adus aminte de ce
am plecat....
Publicat de
Gabi
la
4/16/2013 09:06:00 p.m.
1 comentarii
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!
Distribuiți pe Twitter
Distribuiți pe Facebook
Etichete:
alcool,
betie,
gabriel bota,
nebunie,
poezie,
ratiune,
timp,
toamna. iubire,
uitare
joi, 11 aprilie 2013
totul trece
acum
răsfoiesc nişte cărţi pe care
cu greu ţi le-aş explica
mă plictisesc noaptea cade
cineva sună la uşă
mai pierd o picătură de sânge
pe gresia mov
nu e grabă timp avem
totul trece negreşit
cumva mă trezesc
când plouă când e soare
inima mea tresaltă dumnezeu e viu
şi tu respiri păpădii
e dimineaţă
doctorul n-a venit
mai aştept mai aştept
până când o să-ţi dai seama
că te aştept
Abonați-vă la:
Postări (Atom)