vineri, 29 octombrie 2010

Nu mă numesc Eu! [II]


Întâmplare

- Mă bucur să te cunosc! Ai un nume plăcut, i-am spus!
- Şi mie îmi place numele tău! Ţi se potriveşte, îmi spune ea!
- Crezi?
- Da, eu de exemplu nu cred că m-aş fi putut numi altfel.
- Nici eu, cred?!
- Ar trebui să ne gândim mai mult la cum ne numim...
- La cine suntem, la cum suntem, am continuat eu! Poate cândva o să am ocazia să-ţi
povestesc despre importanţa numelor. Acum nu prea avem timp. Dar poate cândva...
Am privit-o insistent. Încercam să-i văd reacţia. Nu ştiu de ce eram atât de interesat de ea. Lăsase privirea în pământ şi încerca cumva să se scuze. Întorsese capul către ieşire. Ştiam că era aşteptată. Se simţea stingherită şi nu înţelegeam de ce.
- Numele meu vorbeşte despre ceva care vesteşte lumina, i-am spus!
- Da? Nu ştiam, îmi răspunde ea cu jumătate de voce.
- Eşti în regulă? Observ din non-verbalul tău că vrei să pleci!
- Nu... nu vreau să plec, mi-a răspuns. Doar că...
- Ştiu că eşti aşteptată!
- Nu, nu e vorba de asta. Mă bucur doar să te cunosc. Parcă aşteptam de ceva timp să te
cunosc!
- Nu înţeleg, îi răspund!
- Nici eu...
Mă uit mirat la ea. M-a surprins răspunsul ei. Mă face să-mi pun întrebări. Se pare că ziua
asta nu e atât de plictisitoare până la urma aşa cum mă gândisem că va fi de dimineaţă când îmi pregăteam agenda. În sfârşit o limită interesantă!
- Am putea să ne aşezăm câteva minute, îi spun!
- Da... nu ştiu! Da... poate câteva minute, îmi răspunde!
O invit să ne aşezăm pe fotoliile din holul centrului de conferinţe. Observ în fiecare mişcare a corpului ei o ezitare amestectă cu un fel de uimire. O prind de braţ şi o conduc spre locul unde trebuie să ne aşezăm.
- De ce taci, o întreb!
- Nu ştiu!
- Nu ai nimic de spus? Nu ai nimic să-mi spui?
- Nu ştiu, îmi răspunde ea încă o dată!
- Ok, atunci mă văd eu nevoit să vorbesc. Ştii, de obicei, eu vorbesc foarte mult. Poate că o
să regreţi că mă laşi doar pe mine să vorbesc, îi spun eu zâmbind! Mai ales că uneori nu mă pot opri şi ajung să vorbesc ore în şir fără ca să-mi dau seama. Ciudat e că nimeni nu ripostează şi se pare că mă ascultă. Mi se întâmplă destul de multe coincidenţe şi lucruri care mai de care mai... ciudate... Dar poate că o să-ţi povestesc altă dată despre asta. Mă tog, oricum nu avem timp acum. Ah, şi mai era ceva... aşa nu-mi place să mă aflu undeva, într-un cerc de oameni, la masă cu cineva, oriunde şi cei din jurul meu să tacă! Urăsc tăcerea! Şi atunci mă găsesc eu să vorbesc. Iar să vorbesc... ca şi acum! Dacă vrei, pot să mă opresc!
- Nu, nu vreau!
- Până la urmă totuşi, va trebui să spui şi tu ceva!
- Nu vreau să taci... îmi place să te ascult!
- De ce?
- Nu ştiu, îmi răspunde ea!
- E a patra oară când spui „nu ştiu”, remarc eu zâmbind! Şi ne cunoaştem doar de câteva
minute...
- Da?!...
- Da!... remarc chestiile astea fără ca să vreau! Cred că din obişnuinţă, dintr-o obişnuinţă
„bolnavă”. Acum încerc să-mi dau seama de ce ai spus asta de patru ori până acum! Ştii de ce?
- Nu ştiu, îmi răspunde ea... şi începe să zâmbească...
- Ah, a cincea oară!
Începem amândoi să râdem. Ea încă nu mă priveşte. Eu caut cu insistenţă să o privesc în ochi, să încerc să înţeleg...
- De ce nu mă priveşti, o întreb!
- Nu şt... era să o spun a şasea oară! Îmi este greu să privesc unii oameni în ochi!
- Unii oameni? Prin urmare nu pe toţi...
- Da...
- Prin urmare, nici pe mine!
- Mă obligi să tot spun „nu ştiu”!
- Te deranjez?
- Nu, nu e vorba de asta, însă nu am răspunsuri acum!
- Să înţeleg că nici întrebări!
- Nu vreau să te întreb nimic, cred că vreau doar să te ascult! Să ascult ceea ce vrei tu să-mi
spui, să descoperi tu ce întrebări aş avea... să răspunzi în locul meu...
- Ştii, continui eu, e foarte important să priveşti oamenii în ochi. Eu obişnuiesc să fac asta.
Ideea este că atunci când priveşti oamenii în ochi înţelegi cum eşti privit. E ca şi când ai împrumuta privirea celui din faţa ta ca să vezi cum arăţi. E singura cale prin care poţi să (te) priveşti. Pentru că tu niciodată nu poţi să te priveşti cu proprii ochi... şi atunci, ai nevoi întotdeauna de ochii altcuiva. Acelaşi principiu se aplică şi atunci când cineva îţi spune numele. Altfel spus, dacă nu îţi spune nimeni numele, nu ai cum să ştii cum te numeşti. De fapt, tu nici măcar nu eşti stăpânul numelui tău. Dacă stai să te gândeşti, nici la naştere nu tu ai fost acela care ţi-ai ales numele. Altcineva te-a numit. Altcineva ţi-a spus cine „vei” fi. Ţie îţi rămâne doar să-ţi înţelegi numele, să-i dai un sens. Dar nu poţi face asta decât dacă există cineva care să ţi-l rostească din când în când. Aşa că dacă îmi vei spune pe nume, glumesc eu, o să-mi reamintesc cine sunt. Şi dacă mă vei privi şi în ochi... voi ştii şi cine sunt...!
Fac o pauză. ea rămâne la fel de tăcută. Mă gândesc că o deranjez, că nu se simte în largul ei...
- Şi uite cum ajung eu să trăncănesc într-una, îi spun eu zâmbind!
- Da...
- Încă nu ai nimic de spus?
- Îmi face plăcere să te ascult! Cred că îmi place cum povesteşti. Chiar te-aş ruga să-mi
spui o poveste! Vrei?
- Ce poveste?
- Orice poveste!
- Nu îmi vine în minte niciuna, îi răspund eu!
- Poate o poveste specială, adaugă ea!
- Dacă vei avea răbdare, poate, cândva, o să-ţi spun o poveste care nu va fi niciodată
spusă...
- Aş vrea să o povesteşti acum, spune ea nerăbdătoare!
- Dacă o spun acum îşi va pierde sensul, tocmai de aceea trebuie să ai răbdare! Trebuie să
crezi că o vei asculta cândva... să speri. Îţi place să speri, nu?
- Da... cred în speranţă! De unde ştii?
- Bănuiam... aşa că va trebui să speri!
- Nu, pentru că nu mai avem timp, spune ea uitându-se la ceasul de pe mână!
- Probabil că ar trebui să pleci!
- Probabil că da...
- Oricum avem timp...
- Pentru ce?
- Avem timp să ne gândim că astăzi ne-am cunoscut, că astăzi ne-am spus numele. Şi deja
avem şi motive să ne dorim timp. De exemplu, timpul este o realitate obiectivă ce nu poate fi prinsă, o realitate care îţi este dată doar de limitele ceasului la care tocmai te-ai uitat. Dar imaginează-ţi că secundarul ceasului se mişcă cu o viteză de zece ori mai mică decât acum. E ca şi cum tu te-ai mişca iar secundarul stă pe loc. Şi dacă vei amesteca acest timp cu speranţă, dorinţă, amintire... o secundă va dura un minut, un minut o oră, o oră o zi... Trebuie că să avem răbdare. Grăbindu-ne, accelerăm un timp care stă pe loc. Paradoxal. Ca să mă întorc în timp trebuie ca să am o vitezăm incredibilă. Ca să stau pe loc, adică să percep, trebuie doar să uit să trag ceasul dimineaţa... Avem timp, doar că va trebui să-l privim amândoi!
- Da... probabil!
Ea a lăsat privirea în pământ. Pentru un moment m-a privit. Nu ştiam dacă a înţeles ce am vrut să-i transmit. Vroiam să o mai văd încă o dată. Nu ştiam de ce. Şi faptul că a spus „da” m-a făcut să înţeleg...
- Ştii, i-am spus, sunt de părere că tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru are o semnificaţie
pe care noi o interpretăm subiectiv într-un mod retroactiv. Altfel spus, ne întoarcem în timp, retrăim acea întâmplare, îi dăm o semnificaţie, o facem să existe pentru noi, o gândim. De exemplu, întâmplarea a făcut ca noi să ne întâlnim astăzi, aici. Acum nu înţelegem de ce însă, dacă o să avem răbdare, în viitor, dacă o să ne întoarcem în trecut, o să retrăim prezentul pe care îl trăim acum. Altfel spus, o să înţelegem această întâmplare, o să-i dăm un sens, o să capete un sens, o semnificaţie...
- Crezi că ar trebui să căutăm o semnificaţie, mă întreabă ea!
- De fapt, „trebuie să crezi” că există o semnificaţie, depinde când vrei să o descoperi şi
depinde dacă vrei să o descoperi... De exemplu, după ce vei pleca, eu mă voi gândi cum am ajuns astăzi aici. O să caut o explicaţie pentru a da o semnificaţie acestei întâmplări, pentru că a fost o întâmplare, vreau să fie o întâmplare. Ciudată. Am ajuns aici fără ca să-mi propun să ajung. Parcă trebuia să ajung la o întâlnire cu cineva care nu ştia că trebuie să se întâlnească vreodată cu mine. M-am trezit mergând pe jos către birou. M-am oprit în faţa centrului de conferinţe. Nu ştiu de ce! După câteva momente sună telefonul. Mă suna amicul pe care îl aştepţi şi tu acum! Apoi îmi spune să-l aştept în hol. În holul în care aşteptai şi tu.... Asteptai aceeaşi persoană care a făcut într-un mod involuntar ca noi să ne spunem numele. Cumva, astăzi, drumul meu nu a fost planificat, dar acelaşi drum a trecut pe agendă un element pe care de dimineaţă nu l-aş fi înţeles. Acum încerc să-i dau o semnificaţie. Întâmplarea a făcut să ne cunoaştem...
- Ciudat, adaugă ea!
- Şi, mai mult, te întâlnesc iar tu îmi spui că „aşteptai cumva să mă cunoşti!” Acum îmi
dau seama că, probabil, şi eu aşteptam... parcă aş fi pe o linie de cale ferată şi aş încerca să-mi ţin echilibrul...!

- De ce ne-am întâlnit?
- Pentru că trebuie, îi răspund!
- O să ne mai întâlnim?
- Nu ştiu!
- Acum îmi spui tu că „nu ştii...”
- Da... ai dreptate!
- Ce se va întâmpla?
- Nimic! Orice! Totul!
- Ar trebui să plec, îmi spune ea!
- De ce?
- Pentru că trebuie...


Distanţa

Mă aflu departe de orice. Tot ce îmi doresc să fie lângă mine se află la o distanţă pe care nu o pot aprecia. A trecut ceva timp de când ne-am spus pe nume. Eu îmi aduc aminte că te lăsasem în urmă... Între noi trebuie să fie o distanţă!

Nu pot fi o fiinţă singulară. Sunt cuprinsă în totalitate şi trebuie să mă raportez la ea. Îmi imaginez că după ce te lăsasem pe fotoliile din holul centrului de conferinţe, ai rămas privindu-mă cum mă îndepărtam. Îmi amintesc tot ce mi-ai spus. Mi-ai lăsat prea multe drumuri deschise, prea multe lucruri pe care trebuie să mi le explici. De fapt, m-ai lăsat să sper că mi le vei spune cândva. Ştii că îmi place să sper? Da, ştii, ţi-ai dat seama de asta. Tot ceea ce simt acum e această distanţă pe care nu o pot aprecia. Şi e ciudat fiindcă îmi aduc aminte vocea ta, cuvintele tale, dar nu şi chipul tău. Mi-ar fi plăcut să pot să te privesc în ochi. Mă plimb de ceva timp pe străzile din centrul oraşului. E octombrie. Străzile sunt aproape goale. E frig. Oamenii, cei care sunt pe stradă, merg cu privirea în pământ. Parcă nu îi interesează ce se află în faţa lor. Parcă nu îi interesează distanţa pe care o parcurg. Clădirile au o culoare ciudată, un fel de gri amestecat cu albastru murdar. Toate frunzele sunt căzute, peste tot e linişte. Dar totul mi se pare aproape. Strada pe care tocmai am fost nici nu mi-am dat seama când am parcurs-o. Ciudat. Şi îmi doream să fie atât de lungă... să nu ajung atât de repede în capătul ei. Ciudat. Mă aşez pe o bancă în centrul oraşului şi îmi închid jacheta. E destul de rece. Au trecut patru luni de când... Sunt departe!

Sunt pregătită să schimb ceva. Ar trebui să schimb ceva. Nu ştiu de ce nu mai râd aşa cum obişnuiam să fac. Am devenit mai... singură. Sunt atât de multe lucruri pe care le-am făcut... acum le consider puerile. Nu ştiu de ce le-am făcut. Probabil că atunci mă făceau să râd, să mă simt bine. Acum sunt doar nişte imagini pe care vreu să le şterg din memorie. Parcă aş vrea să nu le mai cunoască nimeni. Vreau să scriu o istorie care nu a fost scrisă încă. Vreau o altfel de istorie. De ce? Nu ştiu. Câteodată îmi vin în minte secvenţe din filme a căror nume nu îl mai reţin, când cineva se află într-o maşină, muzica e dată tare şi acesta calcă pedala acceleraţiei la maxim... Viteza nu mai contează, ce e în faţă nici atât. În maşină timpul stă în loc. Aţi văzut o astfel de secvenţă? Chipul celui de la volan exprimă o mulţumire ieşită din context. Parcă spune: „trebuie să ajung acolo unde nimeni nu mă întreabă nimic, acolo unde nu voi găsi nimic fiindcă nu voi căuta ceva!” E ca şi când ai parcurge o distanţă de care nu vrei să fi conştient. Mergi pe drumul care nu există cu paşii pe care vrei să-i faci. Un paradox în interiorul căruia sunt şi eu acum...

Centrul oraşului are un aer deprimant. Peste tot sunt construcţii neterminate, sunt grămezi de moloz, mucuri de ţigări pierdute printre dalele pieţei. În mijlocul pieţei sunt trei persoane. Fiecare aşteaptă pe cineva. Observ cum se uită nerăbdători la ceas şi se plimbă dintr-un capăt în celălalt al pieţei în formă de dreptunghi. Desenează diagonale de aşteptare. Probabil nu îşi dau seama că toţi trei au ceva în comun. Toţi trei sunt la „o distanţă” de cei pe care îi aşteaptă. O distanţă pe care ei nu o vor parcurge. Ei doar păstrează reperul. Mă gândesc dacă eu sunt reperul tău. Oare mă cauţi? Oare parcurgi distanţa care este între noi? Te gândeşti la această distanţă? Nu ştiu de ce am ajuns azi în centrul oraşului. M-am gândit că poate aici te găsesc. Sau o să mă găseşti.. Ştii, nu mai pot fi o fiinţă singulară. Mă gândesc că sunt cuprinsă în totalitatea care o trăiesc şi trebuie să mă raportez la ea. Cumva pentru că totalitatea mă poate diferenţia... Oare de ce gândesc aşa? Oare înseamnă că deja m-am schimbat?! Uite încă un paradox! Nu pot ocupa niciodată centrul propriei mele fiinţe fiindcă centrul, pentru a fi centru, nu poate fi locuit. El nu mă cuprinde doar pe mine ci şi pe mine. Ele este o totalitate, aşa cum este şi fiinţa. Centrul, adică punctul zero al unui oraş, nu e locuit de nimeni dar este al tuturor. Este punctul de orientare al tuturor, al totalităţii în sine. De acolo pleacă toţi, acolo se întorc toţi. Acolo toţi aşteaptă... din această cauză mă aflu şi eu probabil aici. Mă aflu în această totalitate care mă (ne) poate orienta dar care mă poate şi ignora. De aceea trebuia să fiu prezentă pentru a nu mă distanţa şi mai mult. Ca să mă găsesc trebuie mai întâi să mă caut. Ca să mă caut trebuie să conştientizez mai întâi găsirea. Adică să aştept acolo unde aşteptarea are sens. Nu mă mai pot raporta numai la mine. Fiinţa pe care o asum acum, mă asumă printr-o diferenţiere, distanţare (a mea) faţă de totalitate, faţă de centrul propriu în care nu numai eu mă aflu, ci şi eu mă aflu. Aşa că, centrul fiinţei mele conţine, cuprinde totalitatea exterioară, cuprinde şi altceva distanţat faţă de mine prin care eu pot să distanţez, adică să (mă) numesc. Sunt aici. Creez paradoxuri pentru a fi cea care aşteaptă. Sunt aici. Aştept în totalitatea ta...

Oare ce ai spus despre mine când m-ai întâlnit? Aş fi vrut să mă văd prin ochii tăi. Să aflu cum sunt. Probabil de aceea şi aştept, de aceea şi doresc să mă schimb. Vreau să fiu aşa cum mă vezi tu că sunt. Altfel decât aş fi putut vreodată să fiu. Probabil că dacă acum te-aş întâlni nu aş putea vorbi. Nu mi-aş găsi iar cuvintele şi aş lăsa şi privirea în pământ, gata pregătită să merg pe drumul la capătul căruia nu voi dori să găsesc nimic. Poate... trebuie... ciudat... Sunt singurele cuvinte pe care le-aş putea spune acum. Şi tu ai înţelege...

- De ce mă aştepţi?
- Pentru că vreau să exist!

Poate că dacă ai fi acum aici astfel ţi-aş răspunde. Astfel te-aş aştepta, ştiind că ai străbătut
distanţa, această distanţă. Distanţa noastră. Mai mult nu aş putea spune. Nu cred că voi putea spune mai mult în prezenţa ta. Prin urmare, îţi voi spune acum ceea ce niciodată nu o să auzi. Nici nu am observat că s-a înnoptat... Întunericul îmi va păstra cuvintele...

Ţi-aş spune că aş vrea să ştiu cum e albastrul tău. Să fiu ideea pe care încerci să ţi-o aminteşti. Să pot vorbi prin gura ta, să pot spune cuvintele pe care vreau să le aud. Aceste clipe care trasează linii de adânc, sunt o amprentă sumbră a realităţii imaginate. Între noi nu există de fapt margini. Ascund pentru ca tu să descoperi. Tac pentru ca tu să vorbeşti...

În realitatea mea virtuală doar tu eşti hologramă. E 00:31. Miezul nopţii are propria lui culoare, are propriul lui joc de a găsi un sens. Acum recunosc a crede în ceea ce uitarea înseamnă însăşi aducere aminte. Mă derivez din eu şi ajung în tine chiar dacă tu lipseşti. Imposibilul ne învaţă vrăji. Nu ai observat cum la răsărit totul coboară fiindcă lumina se înalţă? În minte exist prin altceva iar până dimineaţă am timp să cobor. Acum te imaginez, necunoscându-te. Eşti o aparenţă. Sunt o aparenţă. Suntem aparenţe de aparenţe. Încerc să te port într-un mod imprecis peste întrebări ce nu-şi caută răspuns. Încerc să răspund la ceea ce nu vei întreba niciodată. Te nasc din naşterea noastră şi te voi învăţa cum să desenezi cuvinte...

Niciodată nu mi-a plăcut să citesc prefaţa cărţilor. De fapt, întotdeauna când am început să citesc o carte am început cu cel de-al doilea capitol. Şi când terminam cartea, mă întorceam şi citeam şi primul capitol. Din două motive: primul, nu vroiam să ştiu de unde începe totul pentru că vroiam să descopăr, iar al doilea, pentru că vroiam să-mi ofer întrebarea „şi cum a început totul?”. Cred că aşa stau lucrurile şi cu iubirea. Întotdeauna începi cu al doilea capitol...

Acum voi alunga tot ceea ce nu există. Sensul ce l-am găsit e de undeva de departe. Sunt un nimic de sens, sunt cu sensul de nimic. Pentru a mă uita de sens, pentru a da sens uitării, sensul ce l-am găsit, l-am găsit într-un sens. Voi fi o idee de adevăr, un sens fără sens, un subiect ce va cuprinde limita şi infinutul laolaltă. De mă vei căuta cumva prin tine, împrăştiată şi destrămată, îmi voi înfăşura tâmpla cu artere pentru a-ţi controla fulxul sangvin. Voi fi esenţă şi act de percepere a cunoaşterii.
Vom trăi atât de multe realuri imaginate...
Iar atunci când zburăm,
Să ne trezim...

Ce bine că între noi există această distanţă. Cuvintele noastre vor lua sensul găsirilor. Mă voi schimba! Mă auzi? Nu trebuie să mă auzi! Când mă vei fi găsit, îţi vei da seama că eu sunt reperul iniţial. Te-ai întors pentru că de aici ai fi plecat. Poate cândva mă vei lăsa să fiu limita care să te inconjoare...

Aş vrea să-ţi spun pe nume!
Dar Tu, Tu nu eşti aici!


Dimineaţa

- Sper să ne mai auzim!

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care ţi le-am spus când m-am ridicat de pe fotoliile centrului de conferinţe. Sper, cu toate că eu nu cred în speranţă. De data asta mi-ar place să nu fie aşa. Te-am privit cum te-ai îndepărtat, cum ai început să te distanţezi. Ştii, distanţa apropie... Cumva, ştiam că o să aştept să descoperim acest drum care tocmai se formează între noi...

Am aşteptat câteva minute până ce ai ieşit în stradă. Când ai închis uşa de la intrarea în centrul de conferinţe, am făcut primul pas. Ştiam că pe acest drum vom merge o singură dată. Astăzi nu mi-ai spus aproape nimic. Probabil că nu vrei încă să aflu nimic. Dar ţi-a plăcut să mă asculţi. Şi asta ţi-a fost de-ajuns. Acum sunt pe stradă. Oamenii zâmbesc. Cel puţin aşa îi văd eu. Mai vreau să mă plimb puţin. Strada e aglomerată dar oamenii nu se grăbesc niciunde. Păşesc cu toţii zâmbind şi privind cu capetele plecate drumul ca şi când le pasă unde vor să ajungă. E încă dimineaţă devreme. E ciudat cum nimeni nu simte frigul de afară, cum nimeni nu se gândeşte la următorul pas, la următorul moment care îi aşteaptă. Parcă trăiesc toţi o serie de „acum”-uri ieşite din timp, o succesiune de inexistenţe care formează existenţă. Astăzi nimeni nu se mai gândeşte la numerotări. Ceea ce e acum, e îndeajuns. Ne oprim pentru a nu renunţa la trecut, pentru a nu găsi viitorul pe care deja îl cunoaştem. Clipele nu doar vin şi trec fiindcă suntem cumva o întrupare a clipelor. Simt ceea ce nu există, ceea ce nu are început şi sfârşit pentru că nu mai contează cine sunt, cum mă numesc. Nici nu vreau să-mi amintesc. Cândva o să vreau să renunţ la memorie. Acum ştiu şi cum.

Sunt pentru că ştiu că tu vrei ca eu să fiu. Şi asta e de-ajuns.

Închid ochii şi ridic braţele. Dacă aş încerca să visez, probabil că acum aş reuşi. Nu am visat niciodată cu ochii închişi. Acum însă, singular şi mut de lumină, ca un orb aş începe să exist fără intenţie. Te-aş duce cu mine într-o dimineaţă, într-o altă dimineaţă în care „Totul” înseamnă „Acum”. Într-o dimineaţă în care nimeni nu ştie ce înseamnă noapte sau zi. Eu m-aş trezi mai devreme, tu încă ai dormi. Ţi-aş da părul de pe obraji şi te-aş privi fără ca să spun nimic. Aş trăi acest real imaginat, în care doar eu sunt conştient, căzând şi scăzând orice trecut. E ca şi când pe tâmpla ta aş încerca să schiţez frigul acestei toamne care ne îmbrăţişează. Nu mă gândesc la cine sunt, nu contează cine eşti. Suntem limitaţi numai de nelimitarea noastră. Nu o să-ţi cer niciodată nimic. Dar dacă ar fi să-ţi cer ceva, ţi-aş cere totul. E plăcut să te privesc cum stai cu ochii închişi. Liniştea ta mă alină. Am uitat de toate depresiile mele, de toate limitele. Sunt departe de locul unde se află Kronos însuşi. Nu aş mai merge pe nici un drum...
În liniştea mea
nu se mai poate găsi nimic
din timp
nici urme de ape
nu mai stau deasupra-mi
ca să mă încălzească
cu lumina de ieri
nici înălţimi nu mai sunt
pt a-mi măsura căderile
de-atâtea ori
încât de-ar fi să mai păşesc,
în urma ta
eu mi-aş găsi cărarea.

În această dimineaţă doar eu te privesc. Focul s-a stins demult. E o casă veche şi noi stăm la etaj. Camera nu are multă mobilă. O sobă de teracotă maro în colţul din dreapta uşii, patul e în mijloc, în faţa uşii este un balcon de piatră străpuns de licheni, lângă pat este un balansoar şi pe peretele din stânga o masă pe care sunt împrăştiate mărunţişuri. E o cameră în care dimineaţa se simte bine. Nu e nici întuneric, nici lumină. E un spaţiu în care nu trebuie să distingi nimic pentru că formele şi-au pierdut geometria... Acum nu trebuie să spun nimic. Tu dormi. Eşti liniştită. Eu te privesc şi mă bucur de tăcere. Probabil nu mi-aş imagina nimic. Nu mi-aş detesta Eul şi nu aş încerca să proiectez nimic în viitor. Aş prefera să mă aflu în acest labirint deschis pe care îl privesc de deasupra. A crede înseamnă mai mult decât a şti. Aş lăsa toţi monştrii în spate şi i-aş hrăni cu mulţumirea mea ieşită din timp. Nu mi-aş pune nici o întrebare. Aş fi ca şi Caravaggio care într-o noapte, după o încăierare, spune ofiţerului: „nu mai am nimic de spus!”. La mine însă nu ar fi un gest nobil ci un gest de atemporalitate. Kronos nu mă poate atinge. În această dimineaţă, lângă tine, Kronos nu ne poate atinge...
În acest somn doar eu visez cu ochii deschişi.

- Eşti treaz?
- Nu, doar visez!

Hefaistos era atât de îndrăgostit de Afrodita încât a făurit un jilţ fermecat pentru a o înlocui.
Poate că originalul nu are valoare câteodată. Dar până la urmă, Hefaistos nu a iubit o copie şi tot la original se gândea... Pe de altă parte. O fericire, fie ea cât de trecătoare, e mai importantă decât un infinit pustiu.

Am deschis ochii pentru o clipă. Sunt încă pe stradă. Oamenii par a fi la fel de zâmbitori. Eu sunt tot cu braţele deschise în lateral. Ating fiecare stâlp şi pom de pe marginea trotuarului. Număr ceva ce ştiu că nu are început şi sfârşit. Deocamdată mă bucur de această distanţă, de acest spaţiu-timp care mă supune neînţelegerii lui. Până la urmă, chiar şi atemporalitatea ne obligă la numerotare! Fiindcă şi ea are început... E încă dimineaţă. Tu nu ai plecat de mult... Închid iarăşi ochii. În acea dimineaţă în care nimeni nu ştie ce înseamnă noapte sau zi, tu încă dormi. Eu încă te privesc. Aţi observat cum la răsărit totul coboară? Lumina care se ridică coboară orice umbră. Întotdeauna am preferat răsăritul în pofida apusului. Din două motive: lumina conturează umbra şi asltfel o face să existe şi, al doilea , doar la răsărit poţi aprecia apusul. Datorez normalităţii mele tot atât cât datorez nebuniei mele. Nu vreau să te trezesc. Încă nu vreau să te trezeşti. Fiindcă mai vreau să te privesc. Aşa cum numai eu ştiu că eşti. Aşa cum probabil şi tu ai vrea să fi privită. Nu vreau să te trezeşti fiindcă nici eu nu vreau să mă trezesc. Aici, acum, nimic nu mă obligă să-mi judec viaţa. Aici, acum, în această dimineaţă, lângă tine, tu dormind, eu nevrând să mă trezesc, orice vanitate şi ambiţie a devenit inexistentă. Sunt în interiorul limitei tale. Aici simt că pot să urlu. Ţi-am spus că îmi plăcea cîndva să urlu? O să-ţi spun... Deocamdată nu vreau să te trezesc. Vom rămâne în această dimineaţă în care eu te visez...

Oamenii omoară, conştienţi fiind, zei. De aceea sunt şi mai puternici decât zeii.

Da... mi-ar place să pot să-ţi arăt cândva această dimineaţă. Acum voi deschide ochii şi mă voi reîntoarce la visele mele imaginate. Realul a redevenit real. Tu eşti tot la distanţă. Eu sunt tot distanţat. Distanţa apropie. Am uitat să-ţi spun asta. Nu-i nimic. O să-ţi spun altădată. O să te aştept undeva... poate în centrul oraşului. De acolo toţi pleacă, acolo toţi revin. Voi trasa diagonale de aşteptare...

Eu sunt aici!
Aştept să-mi spui pe nume!

joi, 21 octombrie 2010

Cavalerul Blondhard a decis să protesteze!


Al nostru cavaler Blondhard e depăşit de negurile pe care le trăieşte. Armura a ruginit demult, pieptarul e ros în coate iar în vârful spadei nu se găsesc decât facturi de întreţinere. Sângele acestora e mai roşu decât al păgânilor. Acum îşi petrece toată ziua măsurând din priviri cutiile de KFC care au ajuns să fie singurele lui trofee. Nu mai participă la turniruri, domniţele nu îl mai interesează. Stă plictisit cât e ziua de lungă şi ascultă o piese mai nouă, „I want to be a billionaire”, care se pare că a devenit hit. Nush de ce! Se imaginează astfel lângă Oprah povestind despre găuri de vierme şi despre formaţia de luptă în V... Acum poartă un coif făcut din pagini rupte din Ziarul Financiar şi pe post de halebardă foloseşte mătura pentru a schimba canalele la vechiul televizor alb-negru. Desideria l-a părăsit demult. Nu! Nu şi-a găsit pe altul! Doar a murit! Când trăia, îi aducea mustul dis de dimineaţă şi apoi se îmbălsăma în lapte de capră pentru a vesti o nouă zi plină de cuceriri. Îşi aminteşte des de ea. Mai degrabă îşi aduce aminte de henninul pe care aceasta îl purta şi care era ceva mai înalt decât turla bisericii. Când îl purta, ea îşi ţinea spatele drept iar el era încântat de forma de ulcior cu două toarte pe care corpul ei îl avea. Îi plăcea să-i vorbească din faţă. Întotdeauna, ca un cavaler demn ce era, se apleca în genunchi, îşi aşeza frumos cosmobilitatea bărbiei de astru, apoi, cu o mişcare lină, o mângâia ancestral pe falangă. Vroia parcă să o brodeze pe tapiţeria de la Bayeux!

Ce vremuri! Ce a ajuns al nostru cavaler Blondhard! Ce au ajuns ale lui cosiţe! Unde sunt acele vremuri în care, prin vizierele coifului, toată lumea părea normal de dreptunghiulară? Acum parcă toată lumea pare ieşită din piaţa Rasdaq, ca un indice de bursă glicemic. Nu mai are cu cine să se lupte pentru că nimeni nu mai vrea să se lupte cu el. Îi doare pe toţi în cot de vechea practică de purificare: post, veghe, spovedanie şi împărtăşanie. Noua practică de purificare îi să-ţi bagi orice în orice! Fără post, veghe, spovedanie şi împărtăşanie! Oricum sunt gropi peste tot...

S-a săturat! S-a săturat rău! Al nostru cavaler Blondhard s-a săturat rău de tot! Nu înţelege netu, telefonu, wi-fi-ul, Java şi câte şi mai câte. De-asta vrea să schimbe lumea şi să o aducă la ce a fost cândva! Dacă a fost cândva ceva. De-asta va face o petiţie pe Facebook. Se va numi: „Dacă vrei să protestezi, cine dracu te opreşte!”. Va fi un act normativ îndreptat împotriva:
- Porţiilor prea mici de vită cu ceapă iute de la Yummi Yang
- Căruţaşilor din trafic
- Fandosiţilor
- Fandosiţilor, încă o dată!
- Târgurilor de carieră
- Celor care spun „vă sunăm noi!”
- Pantalonilor strâmţi pe gambă
- Celor care poartă cizme vara
- Idioţilor
- Proştilor
- Idioţilor
- Idioţilor (se poate spune la nesfârşit...)
- Vânzătorilor de la Zara care sunt prea efeminaţi
- Muzicii proaste proaste proaste
- Programului de lucru
- Preşedintelui (spus la nesfârşit...)
- TVA-ului
- Zilei prea scurte
- Dormitului prea mult
- Expansiunii universului
- Mersului la ţară în weekend
- Alergiilor imaginate
- Scârţâitului de la uşi
- Troleelor care opresc la 20 m de staţie
- Proştilor care stau la semafor şi nu ştiu să apeşe pe buton
- Preţului prea mare la „Antipurici®” de pisici
- Play-listului de la Europa FM care e acelaşi de mii de ani
.
.
.

Cavalerul Blondhard s-a decis să protesteze pentru că s-a săturat de ceea ce îl înconjoară. Dacă vrei şi tu să protestezi, hmm..., by the way, nimic nu te opreşte!

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Fragmente de pe pagina de jurnal al unuia care tocmai a ajuns în Paradis!






An: ultimul
Luna: aproape
Zi: prima









...ce paradis gălăgios...

...ce dor îmi este de o ploaie acidă şi mustoasă plină de liposucţii. Oare ce aş putea face aici? Să mă plimb? Ăştia din jurul meu observ că nu fac altceva decât să se plimbe! Oare ei nu ştiu că în Câmpiile Elizee drumul e întotdeauna la jumătate?...

...mai bine încerc să mă înduioşez privindu-ţi cărarea izbândă, către Amurguri întorcând spatele în dezmăţ de echivalenţe perpetue şi cauze ale stagnării ofrandei, când, între doi aştrii nuli, prăbuşit şi semiclopotar, ca un pirat exilat al devierii Plutindului, să mă trezesc jefuind ceva semizei de încălţări, apoi să fug ţinând pe umeri un mănunchi de nuduri feminine... dacă mă caut, aici o să mă şi găsesc! E al dracului de rău să nu poţi să te pierzi... şi să te găseşti întotdeauna pentru totdeauna în această sălbăticie gradat – cadenturală a nesaţului gust de divinaţie...

...nu ştiu pentru că nu ştiu!...

...consolarea e imaginară iar umbra mea a căpătat rol de piatră. Înnebunesc de erori privind aceste feţe albe care cască trândăvind la lumină (boala ca pată – pata ca boală). Parcă aş lua micul dejun al reflectării, parcă aş îmbrăţişa shit-ul Adevărului! Poate fi nebun un nebun? Aşa ca şi cuvânt înainte... dacă ajungi în Paradis nu îţi mai aduci aminte cum ai murit!...

...e praf şi înflorire aici, sunt multe frunze de cireş, chipurile sunt de la sine, metaforele sunt pe pantă iar ofranda e în sec. Sunt defect. Ancorez cuvinte în norii de ananas şi gravez într-un mod barbar frazele de continuumul spaţiu-timp...

...aici vântul e roz dar cumva rezonabil. Îmi vine să tot cad în mine şi să mănânc măcriş. Sunt multe broaşte în jur, guma de mestecat e din oficiu şi mie îmi vine să ajung la capătul acestui drum. Stai puţin: în Paradis există drumuri???....

...iubito, la noapte nu mai parcăm niciunde. Ăştia nu au pe aici parcări...

...există o relativă particulă de neoprire aici... şi e plin de dezintegrări fizice de conservare a umbrelor... degeaba mă chinui într-una să aprind un chibrit...

... cumva plutesc... căutând, cântând, dracu mai ştie! sau numărând forme de anchilostomiază sporindă...
...ard simfonic şi cristalic într-un dezvăţ de viaţă în care miezuie strădobândire, în care mă miezui chiar eu păşind cu un picior în sus, cu altul în jos şi măsurând devierea unui trup pe scară...


mai beau un pic din tine
să te am în mine
ca să nu te pierd

luni, 11 octombrie 2010

Despre distanţă şi repere!


Atunci când ne gândim la distanţă de obicei o proiectăm între un plecat şi un ajuns. Plecat-ul se constituie ca şi gândit, ca şi potenţial, iar distanţa devine astfel actul de împlinire al ajuns-ului. Acest act de împlinire, de acţiune este necesar pentru ca ceea ce e gândit să se transforme în existent. Altfel spus, orice distanţă neparcursă înseamnă o gândire care rămâne doar la statutul de potenţialitate. Astfel, distanţa trebuie să existe pentru ca ceva să devină, să se transforme în existent.


Mai mult, distanţa, ca şi proximitate, oferă spaţiul de diferenţiere dintre noi. Altfel spus, distanţa ne obligă să fim consţienţi unul faţă de celălalt. Cum pot să-mi doresc să mă apropii de cineva altfel? Distanţa crează dorinţe. De exemplu, cum ne putem imagina dialogul shakespearian dintre R. şi J. fără existenţa balconului, prin urmare a distanţei! Distanţa ţine împreună, ţine împreună pentru că astfel apropierea poate fi măsurată, adică se poate spune ceva despre ea. E ca şi când cineva, aflat la o distanţă, îţi spune ceva în şoaptă, iar tu, pentru a auzi ...te apropii!


Distanţa înseamnă şi întoarcere, înseamnă a mai parcurge încă o dată drumul care ne desparte, înseamnă a (mai) cunoaşte ce se află între noi, a observa detalii care ne-au scăpat atunci când ne-am îndepărtat. Revenind, adică reparcurgând distanţa, cunosc mai mult. Văd ceea ce eşti pentru că am timp, iar timpul îmi ţine ochii deschişi. Plus că distanţa crează repere. Doar aşa pot exista reperele. E ca şi când mergi pe un drum nou şi laşi semne pentru a mai şti pe unde să te întorci. Dacă laşi repere atunci distanţa distanţează repere fixe care vor fi (re)parcurse şi astfel distanţierea dă valoare reperului iniţial, adică locului din care ai pornit la început.


Dacă împărtăşim împreună ceea ce ne desparte, adică ceea ce ne distanţează, vom avea şi reperele prin care să ne (re)întâlnim!

marți, 5 octombrie 2010

Nu mă numesc Eu! (I)


Limită


Mai bine să visez.

Am ales să nu îmi mai spun că ceea ce buzele articulează are o importanţă majoră pentru memoria mea. De fapt, îmi dau seama că de aceea foloseam cuvintele rostite. Pentru a mă îngriji de faptul de a nu uita. Mi-am dat seama însă că şi fără memorie pot merge mai departe. Dacă nu mai repet memoria, încet o să încep să uit. Plus că am obosit să mai reţin... Atunci, mi-am spus, e mai bine să visez...

Eram undeva pe o margine de cale ferată. Tălpile îmi erau reci fiindcă observasem că îmi pierdusem încălţările pe undeva. Nu m-am mai obosit să-mi mai aduc aminte unde fiindcă luasem hotărârea chiar şi în vis să nu mai dau importanţă memoriei. Mă urcasem pe o şină. Încercam cumva să-mi ţin echilibrul. Îmi era greu, mai ales că niciodată nu am fost un tip echilibrat. Poate doar echilibrat în limite extreme. Pas cu pas urmam linia dreaptă a căii ferate care se pierdea undeva târziu într-un orizont nedefinit. Era o linişte paradisiacă. Vântul nu sufla. Parcă aşteptam ca ceva, o lumină, un zgomot de tren să mă dezechilibreze şi să mă oprească. Cu toate acestea nu se auzea nimic. Mi-am dat seama că e noapte. Păşeam pe o linie de cale ferată printr-un întuneric asurzitor către un orizont nedefinit. Nici măcar luna nu ieşise cu o urmă de lumină pentru a-mi arăta calea. Probabil că şi luna se întorsese cu partea sa întunecată. Şi nu înţelegeam de ce. Pentru că nici nori nu erau. Nici o furtună nu se simţea în aerul rece. Da, era destul de rece. Tălpile îmi deja erau îngheţate dar nu m-am oprit. Nici nu mă puteam opri fiindcă nu mă puteam întoarce. Nu aveam unde. Trebuia să păşesc fiindcă numai în faţă puteam găsi un peron unde să mă opresc. În stânga mea era un pâlc lung de sălcii care îşi scuturau fără voie puţinele frunze lungi rămase pe crengi. Probabil că e toamnă, mi-am spus. Observasem că au un trunchi neobişnuit de gros. Oare cât de bătrâne pot fi, m-am întrebat. Oare cine a mai trecut pe langă ele? Le observase cineva până acum? Întotdeauna mi-au plăcut sălciile. Întotdeauna mi-am imaginat toamna plină de sălcii. Nu îmi aduc aminte să fi zărit vreo salcie în alt anotimp. Poate că nu am vrut să le văd decât toamna. Sau numai toamna mi se arătau. Dar şi asta e o amintire... şi nu vreau să-mi mai aduc aminte!

Am mai făcut câţiva paşi. Mă gândeam că trebuie să măresc ritmul. Să ajung undeva, cu toate că în faţa mea nu se zărea nimic. Atunci am conştientizat că speram să găsesc un loc unde să mă opresc. Niciodată nu am sperat şi nu am crezut în speranţă. Am crezut întotdeauna că speranţa e pentru cei care nu sunt capabili să gândească. Am văzut în speranţă un mod conştient de a te face nefericit. Cu cât speri mai mult la ceva cu atât vei fi mai nefericit fiindcă cel mai probabil nu se va întâmpla. Fiindcă sper la ceva, iar acel ceva nu există, înseamnă că doresc să existe ceva ce nu este. Iar asta nu poate să-şi facă loc în raţiune. Şi, pe lângă asta, mai este şi o chestiune ce ţine de soartă. Iar soarta nu s-a înţeles niciodată bine cu mine. Chiar şi aşa, acum speram. Speram să ajung undeva, speram să mă opresc, speram să întâlnesc pe cineva. Eram un imbecil care îşi imagina că mai poate găsi ceva după ce a pierdut tot. Nu mai era nimic de găsit. Dar eu speram. Ce mai înseamnă speranţa pentru cineva care ştie că sfârşitul e măsurat în săptămâni sau ore? Probabil că nimic. Dar încă speră fiindcă nu mai are altceva de făcut. E ultimul lucru pe care încă îl mai poate face. Speră ca acel timp pe care îl mai are să treacă mai repede. Iar locul în care trebuie să ajungă să se întrevadă. V-aţi gândit vreodată la speranţă în acest mod? Speranţa mă face să uit că merg pe un drum de care nu îmi mai pasă şi mă duce mai repede spre o destinaţie absolut necunoscută. Ce a fost nu mai contează, ce va fi nu are sens...

Am continuat să merg mai departe. Să păşesc pe şina rece cu tălpile goale. Aţi păşit vreodată cu tălpile goale pe ceva rece? E acea senzaţie de frig extenuant şi revigorant în acelaşi timp, care te pătrunde până în cea mai îndepărtată celulă. Fiorul e ca o muşcătură de ţipar, te amorţeşte dar îţi lasă şi o furnicătură adâncă în toţi porii pielii. Simţeam că eram extenuat. Mă gândeam că sunt cumva liber. Că acea senzaţie de rece pe care o simţeam ca un înveliş inert al inimii, paradoxal, trebuie să fie totuşi un semn că încă mai sunt în viaţă, că nu sunt un produs al imaginaţiei mele, că aerul pe care încă îl respir e real. Chiar şi aşa, îmi tot repetam în gând că sunt în sfârşit liber, că m-am eliberat de tot ce refuzasem să-mi mai aduc aminte! Sunt doar eu cu o lună întunecată, cu un orizont nedefinit, cu un pâlc de sălcii şi cu un zid de amintiri de care nu vroiam să mă ating. Însă îmi era teamă să zbier, îmi era teamă să deschid glasul. Îmi aduc aminte că în copilărie îmi plăcea la nebunie să rătăcesc dis de dimineaţă în lunile de toamnă pe dealurile de lângă satul bunicilor mei. De multe ori era ceaţă foarte deasă de nu vedeai nimic la o depărtare de 20 metrii. Liniştea era absolută. Aveam senzaţia că trăiesc într-un vid, dar numai acum am înţeles asta. Mă plimbam prin acea ceaţă deasă iar cel mai mult îmi aduc aminte că îmi plăcea să urlu cât mă suportau plămânii, şi nu de puţine ori mă întorceam acasă cu gâtul umflat. Urlam de plăcere. Speriam toate vieţuitoarele din preajmă dar nu mă gândeam că ar trebui ca cineva să mă audă. Urlam pentru plăcerea de a auzi un urlet care se propagă într-o ceaţă deasă lăsată în valuri pe culmile asimetrice ale dealurilor. Nu îmi păsa de nimic pentru că nu era nimic de care să-mi pese. Un urlet făcea cât o plăcere pe care doar acum o regret. Fiindcă doar acum am ajuns să o înţeleg. Era plăcerea lucrului neînţeles pentru că înţelegerea lui nu-mi aducea nimic. Decât plăcere. Din păcate acum nu mai pot spune asta. Nu mai sunt liber pentru că îmi este frică să urlu. Chiar dacă sunt înconjurat de linişte şi singurătate, îmi dau seama că liniştea şi singurătatea sunt cele mai puternice limite care există.

De când am atins prima limită în viaţă am trăit parcă doar pentru a le depăşi. Îmi plăcea mult să trec peste limite, să le străpung aşa cum străpungea cu lancea Don Quijote morile de vânt. Nimic nu îmi stătea în cale. Dar am ajuns până într-un punct în care nu mai aveam ce străpunge. Imaginaţi-vă o cetate. Prima limită exterioară a unei cetăţi e un şanţ de apărare plin cu apă, apoi zidurile groase de piatră, străjerii cu arme ascuţite care o apără. Treci peste toate aceste limite, străbaţi şanţul de apă, prăbuşeşti zidul gros, omori toţi străjerii şi ajungi în centrul cetăţii unde e linişte şi unde eşti singur. Şi nu, nu ma interesat niciodată să trec limitele pentru a da peste comori şi cine ştie ce alte bogăţii. Am făcut asta doar pentru a trece limitele şi a mai pune astfel încă ceva în memorie. Absurd şi prostesc. Ce puteţi spune despre cineva care a ajuns să-şi aranjeze memoria ca o mare încăpere cu multe sertăraşe mici în care arunca prada fiecărei limite depăşite? Şi care a ajuns cu numerotarea la 3877? Dar care a ajuns în mijlocul pustiu al cetăţii! De aceea am renunţat la memorie. De aceea libertatea acum nu mai are valoare cu toate că nu există nici o limită în jurul meu. Îmi puteţi spune că libertatea nu există însă decât în limita unor limite, adică împrejmuită. Da, e adevărat. Şi acum căutam o limită. Dar vroiam să fiu în interior ei, vroiam să mă simt limitat, protejat, ca atunci când ceaţa mă împrejmuia şi unde nu îmi era teamă să urlu.

Acum îmi era teamă. Chiar şi cu tălpile goale îmi era teamă ca nu cumva să alunec iar căzătura mea să producă orice zgomot mic ce se putea auzi. Încă nu eram sigur dacă visam sau trăiam o realitate sumbră. Nici nu ştiam dacă îmi era teamă de a mă trezi sau teamă de a conştientiza realitatea. Cel puţin acum ştiam de ce mă aflu aici, pe această cale ferată ce trecea pe lângă un pâlc de sălcii de o parte şi de cealaltă pe lângă un zid de amintiri de care refuzam să mă mai ating vreodată. Sunt în căutarea unei limite care să mă cuprindă. Dar pentru asta ştiam că şi acestei limite trebuia să-i prăbuşesc zidurile. Aş da orice să privesc liniştit o spărtură în zidul acestei limite, să mă apropii de acea lumină ca de laser care trece prin crăpătură, să-mi lipesc buzele de piatră şi să urlu fără ca să-mi pese că cineva mă aude. Mi-am dat seama că, cu orice limită pe care o treceam, altele în spatele meu se formau şi astfel mă excludeau. Orice interior atingeam, era de fapt interiorul exteriorului. Mă excludeam inconştient în exteriorul pustiu fără ca să întorc privirea. Ca şi acum. Dacă încerc să întorc privirea risc să mă dezechilibrez şi să cad. Atunci mai bine privesc înainte. Şi păstrez, îmi păstrez tăcerea...

Singura amintire de care nu puteam uita erai tu. Poate de aceea mă aflam aici, sau poate de aceea căutam să mă aflu în interiorul unei limite. Dacă stau bine să mă gândesc şi tu ai fost o limită. Dar nu orice limită. Tu ai fost limita mea. Pielea care îmi îmbrăca această carne aproape îngheţată de frigul de afară. Atunci nu ştiam. Acum realizez. M-am aflat în interiorul unei limite iar tu ai fost zidul care m-a apărat atunci când bucăţi de piatră cădeau pe lângă lancea ce străpungea alte limite. Doar că nu am ştiut să găsesc acea spărtură din zid. Din zidul tău. Tu ai încercat să-mi arăţi, cred. Dar eram prea preocupat de alte limite, căutând o limită care deja mă înconjura, interiorul în mijlocul căruia deja mă aflam. Şi trebuia doar să întorc privirea. În spatele meu tu deschiseseşi deja o spărtură prin care lumina cădea, prin care puteam să urlu... A privi înainte înseamnă a depăşi orice. Dar înseamnă şi a nu observa. Ce sens are să priveşti ca turbat un drum fără orizont căutând doar chei cu care să deschizi noi şi noi uşi. Poate doar dorinţa de a le deschide şi de a depozita în memorie numărul unei noi cuceriri. Dar cu fiecare uşă dechisă nu îmi dădeam seama că acestea se şi închideau în spatele meu. Nu ştiu dacă vă daţi seama ce vreau să vă descriu! Aveam impresia că trecând limite, cucerind cetăţi, deschizând uşi, drumul meu trebuia să urmărească un ceva care se afla într-un interior absolut. Doar că, paradoxal, încercând să găsesc interiorul absolut, eu mă îndepărtam tot mai mult de el şi mergeam către un exterior absolut. Şi tu erai acel interior absolut în care deja eram. Doar că nu am fost capabil să văd, să înţeleg...

Tu erai limita mea, eu nelimitarea. De aceea nu pot acum să scap de amintirea ta. De aceea am scăpat de toate amintirile, de toată memoria. De aceea acum umblu desculţ, cu tălpile goale, printr-un întuneric neînvins. Nu o să mă mai trezesc niciodată. Pentru că nu merit să aud soneria nici unui ceas. Probabil sunt condamnat să merg ţinându-mi echilibrul pe această linie de cale ferată la nesfârşit, mi-am spus. Ceea ce ştiu însă este că nu mai sunt eu, nu mai pot fi eu...
Caut şi nu mai caut nimic. Îmi doresc dar nu mai ştiu ce. Sunt eliberat de orice limită pentru că nu mai există limite care să mă cuprindă. Paradoxal, chiar şi acum merg înainte. Şi chiar dacă îmi doresc să privesc înapoi... nu mai pot face asta...

Nu mi-a dat nimeni un nume.
Nu mă numesc Eu!


Dorinţă

Mai bine închid ochii. Dacă tot va trebui să merg înainte nu înseamnă că trebuie să şi ştiu pe ce voi călca. Oricum nu voi ajunge unde îmi doresc să ajung. Oricum nu ştiu ce îmi doresc. Prin urmare, mai bine închid ochii.

Nimic nu s-a schimbat. Singurătatea e la fel oriunde te-ai afla. Întunericul are aceeaşi nuanţă. Cuvintele au acelaşi înţeles. Sunt lucruri în viaţă pe care nu le poti schimba. De exemplu, nu poţi schimba sensul nopţii. Oricât de mult ai încerca să stai treaz, până la urmă noaptea tot te adoarme. Tot atât de mult visezi sau nu visezi deloc. Prin urmare, oricât de mult aş încerca acum să schimb drumul, sunt obligat să rămân pe această linie de cale ferată care mă va duce... oriunde. Vă spuneam că, mai demult, îmi plăcea să trec peste limite. Acum nu mai există nici o limită care să mă mai cuprindă. Sunt într-un afară nemărginit. Singura limită existentă e cea a privirii mele, dar cu cât mă apropii mai mult cu atât ea rămâne la fel de îndepărtată... adică neschimbată. Nimic nu se mai schimbă. De aceea am şi închis ochii. Cu ochii închişi voi birui şi această limită. Voi merge până acolo unde ceva mă va împiedica să mai păşesc. Îmi doresc să ajung acolo, în locul în care niciodată nu se ajunge. Îmi doresc să mi se spună pe nume. Îmi doresc ca cineva să mă cuprindă de umeri, să mă dezechilibreze, să-mi creioneze umbra cu cretă, să mă consemneze într-un dosar, îmi doresc să văd prin ochii oricui, îmi doresc să mă privesc din spate, îmi doresc să nu ştiu să vorbesc, îmi doresc să fac cunoştinţă cu cuvântul dorinţă, îmi doresc să aud, să aprind focul, să cobor toate baloanele din cortul circului, să fiu înconjurat de oameni, să culeg flori, să prind fluturi, să ating, da, îmi doresc să ating... Dorinţa... cum mă pot numi? Care este numele meu din moment ce nu sunt diferit sau din moment ce nu fac diferenţe? Din moment ce doar imit dorinţe? Ce dorinţă care sa fie numai a mea poate exista? Ce dorinţă îmi poate spune că sunt Eu?

Îmi dau seama că orice ne dorim în viaţă nu ne aparţine. Adică, de obicei, ne dorim ceea ce nu avem. Iar acel ceva aparţine altcuiva. Mai mult, ne dorim ceva pentru că este al altcuiva. Adică imităm. Imităm o dorinţă. Această dorinţă mimetică ne depersonalizează într-un mod personal. Prin imitaţia cuiva mă autoimit. Sau numai aşa ajung să conştientizez că sunt, că deţin ceva. Dar prima condiţie este ca cineva să-şi dorească ceva de la mine. Dacă îşi doreşte ceva, adică dacă mă imită, atunci eu mă trezesc, devin (re)activ. Să vă explic. Chiar dacă am lângă mine o persoană pe care o iubesc, iubirea poate în timp să nu mai fie conştientizată. „Ca în prima zi” îşi pierde din intensitate. Până când cineva observă această dorinţă a mea, adică această persoană de lângă mine. Şi atunci începe să (mă) imite, începând să o iubească. Acesta e momentul în care sunt trezit de dorinţa acelei persoane care nu face altceva decât să imite dorinţa mea iniţială. Paradoxul însă este că din acel moment şi eu încep să imit. Doresc mimetic. Iubesc şi apreciez pentru a nu pierde. Imit dorinţa celui care a imitat dorinţa mea. Sunt pentru că imit. Acesta e noul postulat. La dracu, iar trebuie să privesc prin ochii tăi...

- Îmi vei spune totuşi cum mă numesc?
- Dar tu, tu îmi vei spune cine sunt?

Nu, nu există o dorinţă care să fie numai a mea. Trebuie ca altcineva să-şi dorească ceea ce deja eu deţin. Trebuie ca altcineva să-mi spună mai întâi numele ca să ştiu că sunt numit într-un fel sau altul. Prin urmare, dorinţa ta îmi va spune cine sunt Eu. Iar eu nu va trebui decât să imit. Să imit ceea ce tu la rândul tău imiţi. Adică să mă autoimit. Singurătatea nu îmi va spune niciodată pe nume. Acum e oricum prea târziu. Degeaba încerc să mai privesc prin ochii tăi. Ochii tăi nu vor mai fi niciodată în drumul meu. Acest drum drept, cu o singură direcţie, fără curbe, fără oprire. Pe care merg cu tălpile goale, reci. Şi, mai mult, eu deja am închis ochii. Şi nici tu nu mai poţi privi în ei.

Eu sunt tot aici!
Dar tu, tu unde ai rămas?

Cred că dorinţele noastre sunt nelimitate. De fapt nu cred să nu fie moment în care să nu ne dorim ceva. Şi pentru a ne satisface dorinţele facem orice. Înşelăm, ucidem, minţim, iubim, imaginăm. Şi acum înţeleg de ce! Nu dorim pentru a deţine efectiv ceva sau pentru a ne bucura de victoria împlinirii dorinţei. Dorim pentru că astfel ne subliniem, ne conturăm, ne existăm. Dorim pentru a ne afla numele. Cu cât ne dorim mai mult cu atât mai bine. Îmi aduc aminte că la intrarea în oracolul din Delphi, un al doilea postulat suna ceva de genul: „nimic mai mult!” În acest caz asta nu se mai poate aplica, ar trebui să sune astfel: „mai mult, pentru că nimic nu ne poate opri!”

Cum dracu am reuşit să zâmbesc? Acum când frigul este mai mult decât insuportabil, acum când merg cu ochii închişi încercând să-mi ţin echilibrul pe o linie de cale ferată! E ciudat! Mi s-au întâmplat lucruri destul de ciudate în viaţă. Dar nu le-am băgat în seamă. Am crezut că totul e în voia sorţii. M-am străduit să înţeleg şi le-am dat semnificaţii care mai de care mai complicate. Până când, într-o zi, cineva absolut necunoscut mie îmi spune: „esti o persoană foarte complicată!” Probabil că nu băgam în seamă asta de obicei, era doar un alt lucru ciudat. Însă acum mă gândesc la faptul că acea persoană absolut necunoscută, nu ne întâlnisem şi nu discutasem niciodată, încercase să privească prin ochii mei. Vroia ceva de la mine. Îşi dorea ceva. Gândiţi-vă cât de ciudat e ca într-o zi oarecare, cineva, de care nu şti că te cunoaşte, vine şi îţi spune: „esti o persoană foarte complicată!” Cum aţi reacţiona? Probabil că i-aţi pune întrebări pentru a afla ce a făcut-o să spună asta. Eu nu am întrebat! Acum nu mai am cum să întreb. Şi regret. Însă mă gândesc la faptul că îşi dorea ceva de la mine. Altă explicaţie nu am. Nu putea doar să constate. A văzut ceva prin ochii mei ce eu nu eram capabil să văd. Şi încerca să-mi arate. Poate chiar să-mi spună pe nume... Nu o să ştiu niciodată. La ieşirea din infern, Orfeu nu trebuia decât să nu întoarcă privirea spre Euridice. Toată viaţa am crezut că a fost o un idiot fiindcă nu s-a putut abţine. Dar acum aş întoarce şi eu privirea. Chiar dacă asta ar însemna să mă transform într-o stană de piatră. Pentru că acum înţeleg. Ceea ce ai lăsat în spate contează. Pentru că numai ceea ce ai lăsat Rămâne. Doar acest lucru Rămâne. Chiar dacă ai trăit în infern, chiar şi infernul rămâne singurul lucru schimbat de tine, pentru că tu ai fost acolo. I-ai dat amprenta ta. Singura condiţie e să întorci privirea... Dacă aş fi întors privirea poate găseam un răspuns la acea persoană. Dacă aş fi aflat ce îi doreşte de la mine poate observam şi eu ce deţin, poate reuşeam şi eu să-mi doresc. Oricum acum nu mai am de ce să regret. Nu voi mai afla niciodată. E un lucru dintre acelea care nu mai pot fi schimbate... Şi continui să zâmbesc. Ce m-a făcut să zâmbesc?! De ce tocmai acum? Gândul m-a dus la călăii care pe sub mască zâmbeau atunci când lăsau din mână capătul funiei ce ţinea lama ascuţită a ghilotinei. Era un zambet de automulţumire, de autosatisfacţie. Probabil pentru că nu ei erau cu gâtul întins pe butuc. Dar eu? Eu eram cel care îşi pusese gâtul pe butuc şi aştepta sentinţa. Cum puteam să zâmbesc chiar acum? Era un zâmbet ironic stimaţi cititori. Zâmbetul imbecil al unei persoane care nu a privit destul de mult înapoi, care a trecut limite fără ca să-şi dea seama că în spatele lui se ridică altele. Zâmbetul care te scapă de orice speranţă, dorinţă, amintire. Un zâmbet care va dura cât o veşnicie chiar dacă dintr-un moment în altul călăul cu zâmbet pe buze va lăsa funia din mână. Asa că bucuraţi-vă că nu sunteţi în locul meu. Măcar o dată fiţi călăi...

- Privindu-te, am mai înţeles din mine!
- E ca şi când tu ai fi apărut în calea umbrei!
- Dar tu, tu mă priveşti?

Dacă acum sunt aici singur, înseamnă că nici să-mi mai doresc ceva nu mai pot. Nu mai am prin ochii cui să privesc. Din această cauză să fi închis ochii? Înţelesesem ceva ce doar acum percep? Înseamnă că am înţeles de ce mă aflu aici pe această linie de cale ferată, însă nu am perceput încă! Dar mai am timp. Poate mai am timp să percep. Cred! Iar sper. O să mă opresc! Cât de mult mi-aş dori ca acum să fie ceaţă în jurul meu. Să pot să urlu. Dar să mă gândesc că cineva mă poate auzi. Că cineva o să apară prin vălurile de ceaţă, mai întâi ca o umbră şi mai apoi ca un contur ce devine din ce în ce mai vizibil şi mai aproape. Chiar şi dacă ar ţine o funie în mână stângă m-aş bucura. Cât de mult mi-ar place să pot privi acum prin ochii cuiva, chiar şi călău, ca să-mi dau seama cine sunt, cum mă numesc. Să-mi spună că îşi doreşte ceva de la mine pentru a şti la rându-i cine este. Să pot numi pentru a putea să mă numesc. dacă ar întinde mâna aş face la fel, dacă ar clipi aş clipi şi eu, dacă ar stâlci cuvinte aş stâlci şi eu... dacă m-ar imita, m-aş imita şi eu! Dar nu apare nimeni. Nici măcar cu ochii închişi nu văd pe nimeni. Orizontul rămâne la fel de gol. Ceaţa nu apare. Peisajul e neschimbat. Parcă cineva l-a pictat pe o pânză pentru totdeauna. Un pictor nebun care a vrut să se joace fără culori, doar cu contururi de sălcii şi ziduri de amintiri. A desenat o umbră clară de întuneric. Lumina nu se dăruie. Se ia. Se ia la timpul ei. Trebuie doar să şti în ochii cui să priveşti. Să te priveşti. Chiar dacă lumina bate din faţă sau din spate, conturul umbrei tale va fi acelaşi. Singura constantă eşti tu. Pictor nebun! Prin ochii cui ai privit când ai desenat această pânză?

Înţeleg. Nu are rost să îmi mai doresc ceva. Nu apare nimeni din ceaţă. Nici ceaţă nu va fi. Totul va fi... clar. Mă gândesc să deschid ochii. Unde voi ajunge? Voi ajunge undeva? Voi găsi acea limită în interiorul căreia să mă opresc? Am obosit. Nu ştiu cât am mers. Nu cred să se fi schimbat ceva în jurul meu. Noaptea rămâne neschimbată. Am mai spus asta...
Ce se va întâmpla când voi deschide ochii? Probabil că nimic. Lucrurile neschimbate rămân neschimbate. Eu voi rămâne Eu.

Cine sunt nu voi afla!
Ştiu doar că nu mă numesc Eu!
Tu, tu eşti Eu!


Imaginaţie

- Spune-mi o poveste, i-am spus!
- Ce poveste?
- Orice, povesteşte-mi ceva!
- O să-ţi spun atunci povestea care nu va fi niciodată spusă...

M-am lăsat uşor pe spate, mi-am întins braţele pe lângă corp şi am început să privesc tavanul. Nu mai conta unde mă aflu. Nici nu ştiam unde. Priveam în tavan şi îmi simţeam ochii uscaţi. Mi-am dat seama ca nu pot clipi. Iar lumina becului mă deranja extrem de tare. Până i-am auzit vocea...

- Te imaginam într-o lume în care nimeni nu are nume. O lume plină de Eu şi Tu. O lume
în care tot timpul încercai să priveşti prin ochii mei. „Trebuie să priveşti prin ochii mei” îmi spuneai, „trebuie să înţelegi...”. Eu mă străduiam, însă îmi era destul de greu să înţeleg. În această lume însă eu îmi doresc tot. Dar nu am nimic. De fiecare dată când mă apropii de tine, tu parcă eşti tot mai îndepărtat. Încerc să-mi dau seama ce gândeşti dar tu pui mult prea multe limite şi ziduri în jurul tău. Tu ştii că în spatele tău sunt ziduri şi mai puternice? În această lume o să-mi las imaginaţia liberă. Pentru că vreau să te înconjor cu limita mea. Ştiu că doar aşa pot. În această lume vreau să-mi imaginez că eu sunt pielea care îţi înconjoară carnea despre care tu spui că e îngheţată. În această lume Tu nu eşti doar Tu...

Acum te iau de mână. Mă auzi? Ştiu că mă auzi chiar dacă ochii tăi nu clipesc. Te duc departe, te duc în mijlocul unei mulţimi de oameni unde toţi sunt îngânduraţi, toţi sunt prinşi de freamătul haotic al oraşului. Ştiu că ţi-ar place să le pui întrebări, cine sunt, unde merg, ce gândesc. Ţi-am spus vreodată cât de mult îmi place să privesc oamenii? Îţi spun acum. Îmi place să-i las în pace, îmi place doar să-i privesc, să număr câţi zâmbesc, câţi sunt nervoşi, câţi sunt indiferenţi, câţi se grăbesc. Cât de diferiţi suntem... Da, pentru că mie îmi place să-mi imaginez unde vor să ajungă, ce îşi doresc. Ştii, dacă te afli pe un drum, mergând într-o anumită direcţie, mergi undeva, te îndrepţi către ceva. Poate că cineva te aşteaptă, poate că îţi doreşti ca cineva să te aştepte. Şi mie îmi place să cred că toţi sunt aşteptaţi de cineva acolo unde merg. Nu-mi place singurătatea. Asta o ştii! Probabil că tu nu ai vrea să faci asta. După cum te ştiu, tu ţi-ai dori să-i opreşti pe toţi dacă ar fi posibil şi ai încerca să le vorbeşti, ai încerca să afli informaţii şi lucruri noi pe care apoi să le depozitezi în memoria la care te gândeşti atât de mult. Ai încerca să faci raţionamente logice, să le spui că nu îţi plac întrebările, să le explici de ce albul e alb, de ce îţi place atât de mult toamna... Şi mulţi te-ar asculta, ar uita că mergeau undeva, ar uita de ce se află acolo. E una dintre calităţile tale. Dar tu nu ţi-ai dat seama niciodată că acele cuvinte pe care le spui capătă cumva un sens unic, că oamenii chiar încep să creadă. Pentru tine era doar ideea de a trece alte şi alte limite. Iar când reuşeai să le treci, spuneai parcă ruşinat: „iar am început să vorbesc fără ca să mă opresc?! Iertaţi-mi trăncăneala...!” Şi mergeai mai departe. Eu urmându-te...

În această lume pe care eu o imaginez, oamenii nu ştiu că Narcis a fost blestemat de către zeiţa Nemesis şi de aceea probabil s-a sinucis. În această lume oamenii cred că Narcis s-a sinucis pentru că s-a îndrăgostit de el însuşi. Tu probabil că ai fi în stare să te lupţi cu toţi, să le spui că nu au dreptate, ai încerca să îi schimbi. Le-ai spune că nu poţi să te îndrăgosteşti de un chip care nici măcar nu e al tău. Le-ai spune că atunci când te priveşti în oglindă, chipul din oglindă nu e de fapt al tău. Că totul este inversat, stânga din oglindă e dreapta ta şi cel din oglinda te priveste la fel. Le-ai spune că poţi să te priveşti doar prin ochii altcuiva. Că nu poţi să te priveşti niciodată cu proprii ochi pentru că nu te poţi distanţa de tine. Probabil că din această cauză ai încercat tot timpul să priveşti oamenii în ochi. Doar că nu ai găsit ochii în care să priveşti... Eu eram aici, dar eram în spatele tău... Încerc şi acum să te înţeleg. Mă auzi? Ştiu că mă auzi...

Această realitate absentă pe care o imaginez acum este pentru mine cât se poate de reală. În această realitate eu ştiu cine eşti, eu ştiu cum te numeşti. Pentru că eu ţi-am dat deja un nume. Aşa că nu mai căuta nimic pentru că îţi voi spune pe nume. Tu, Tu eşti Eu! Atunci când îmi este frig tu mă încălzeşti spunându-mi că numai dacă îţi este frig poţi simţi căldura. Fără frig nu poţi înţelege căldura şi nu o poţi aprecia. Şi acum înţeleg. Încerc pe cât posibil să te imit pentru ca să înţeleg ce imiţi tu. De aceea acum te ţin de mâna care nu se mişcă şi care e atât de rece. Şi mă bucur că acum e rece pentru că ştiu că doar aşa o să simţim căldura care va veni. Ştii, eu sper mult... ţi-am mai spus. Nu pot trăi fără speranţă, aş fi atât de goală, nu mi-ar rămâne nimic. De aceea acum sper că o să simţim împreună căldura pentru că altceva nu mai am ce face. Mă aflu deasupra ultimei redute. Lângă mine e o prăpastie neobişnuit de adâncă. Şi doar speranţa mă face să-mi mai ţin echilibru. Aşa că voi continua să sper, orice ai spune. O să trăim în această realitate absentă pentru că aici numele tău este spus. Îl spun eu. Aici lucrurile nu au mai multe sensuri, aici nu mai e nevoie să cauţi alte sensuri. Lucrurile există pentru că le-am creat aşa cum am vrut. Aici poţi să priveşti orice cu ochii închişi, poţi să crezi în iluzii pentru că ştii că sunt reale, poţi să fi nebun, poţi să iei orice formă doreşti. Nimic nu te opreşte pentru că aici nimicul nu există şi nici nu este măsurat. Aici secundarele nu se mişcă. Staticul e cel care ne pune în mişcare. Timpul ne zâmbeşte pentru că ne-a oferit o pauză care nu are început sau sfârşit. Ştiu că mi-ai spune că eternitatea e finită. Însă acum nu o să te ascult. Prefer să fii aici, static şi prezent, cu mine, în această realitate absentă. Vom urca pe dealuri înconjurate de ceaţă şi vom urla. Vom merge pe o plajă unde vom fi doar noi şi unde vom simţi acel fior de rece pe care îl simţi atunci când intri cu picioarele în apă. Vom uita că există cuvinte, că există cărţi, că există idei. Nu vom spune nimic pentru ca să nu ne trezim. Doar imaginează-ţi. Vara e pe sfârşit, soarele nu mai este atât de putenic. Afară e lumină. Noi ne aflăm pe plaja unei mări de care nu-şi mai aduce nimeni aminte. Nisipul e uscat şi fin. Cu picioarele goale începem să facem cercuri din ce în ce mai mari. Tu vrei să faci un labirint. Dar eu te opresc. Îţi spun că nu trebuie să te trezeşti. Că nu trebuie să înţelegi ce înseamnă un cerc care înconjoară alt cerc. Că nu trebuie să înţelegi ce sens are. De data asta mă asculţi. Măcar acum, când eu sunt cea care îmi imaginez, taci! Nu protesta! Oricum nu ai ce face! Şi tu, te conformezi. Apoi ne aşezăm pe nisip. Nu vom spune nici un cuvânt, nu ne vom privi în ochi. Vom privi doar marea, valurile care vin spre noi dinspre un orizont nedefinit. Cât de mult mi-ar place ca un pictor să ne suprindă aşa...

Dacă nici imaginaţia nu ne poate salva atunci nu merităm să fim salvaţi. Eu îţi pot spune că numai aşa te poţi distanţa. Numai aşa te poţi privi cu proprii ochi. Imaginându-ţi cum arăţi, imaginându-ţi cine eşti. Nu ai nevoie de nimic, nu ai nevoie să determini nimic. Conturul tău poate să arate oricum. Trebuie doar să crezi şi va deveni real. Nimic nu poate fi confuz pentru că totul porneşte de la o imagine pe care o reprezinţi din ce în ce mai clar. Conturul care apare din ceaţă poate fi orice, poţi fi chiar tu. Aşa cum te imaginezi, aşa eşti de fapt. E singurul adevăr posibil pentru că tu poţi să-l faci să fie posibil. Pentru că tu eşti cel care imaginează. Şi tu nu te poţi minţi. Pentru că doar tu eşti în acel „real”, doar tu îi dai consistenţă. Îţi imaginezi, deci nu poţi decît să fii! Probabil că nu ai fi de acord cu mine. Însă nu ai ce face altceva decât să mă asculţi! De fiecare dată când nu erai lângă mine totuşi existai. Pentru că te imaginam. Altfel te pierdeam. Te imaginam şi existai lângă mine chiar dacă erai absent. Şi aceasta era realitatea conştientă în care trăiam. Ceea ce ating nu există. Dar acest atins are o intensitate înzecită. Pentru că aici, în imaginaţia mea, doar eu te ating, aici exişti aşa cum eşti pentru că exişti pentru mine.

Eşti aşa cum nu trebuie să-mi arăţi că eşti.
Aici nu trebuie să ştii cum te numeşti pentru că numai cum te numesc eu contează. Numele tău nu e important decât pentru mine...

Mâinile tale sunt la fel de reci. Şi stai nemişcat. O să fac şi eu aşa cum obişnuiai tu să faci. O să încerc să privesc prin ochii tăi. După cum te ştiu, acum te întrebi dacă eşti treaz sau dacă visezi. Ai fi undeva într-o noapte de toamnă, probabil rătăcind pe lângă o linie de cale ferată şi te-ai urca pe o linie încercând să-ţi ţii echilibrul. Probabil că ţi-ar place să fii înconjurat de sălcii. Ştiu cât de mult îţi plac sălciile... probabil te gândeşti la lucrurile pe care le-ai adunat în memorie, la limitele pe care ai încercat să le depăşeşti. Mi-ar place să cred că regreţi că ai făcut asta. Mi-ar place să cred că îţi imaginezi că exist. Că undeva, într-un orizont îndepărtat, imaginaţiile noastre se vor întâlni. Că undeva te vei opri, că undeva mă vei găsi. Dar am răbdare. Eu nu voi pleca. Am clădit aceste ziduri de piatră care aşteaptă doar să soseşti. Aici poţi urla iar eu te voi auzi. Trebuie doar să nu te opreşti din mers. Trebuie doar să continui să-ţi imaginezi...

Tu nu spui nimic. Ştiu că nu poţi. Înţeleg. O să aştept totuşi să-mi spui ceva. Dacă nu, o să-mi imaginez ce mi-ai spune... o poveste care nu va fi spusă niciodată...

Eu ştiu cum te numeşti!
Eu ştiu că Eu sunt Tu!


Realitate

- La dracu! E dimineaţă deja! Iar am dormit puţin... mai vroiam să dorm... măcar puţin!

Mă uit spre fereastra camerei şi lumina mă face să închid imediat ochii. Am o durere îngrozitoare de cap. Nu mai scap de aceste dureri blestemate de cap. Nici un medicament nu îşi mai face efectul şi am încercat atât de multe... E 7:07. Mă gândesc că am dormit exact 2 ore şi 16 minute. O ţin tot aşa de câteva luni. Pentru un moment mă gândesc să încerc să închid iar ochii dar îmi spun că încerc degeaba. Ridic capul de pe pernă şi simt că sunt ameţit. În cameră e plin de hârtii, câteva haine aruncate pe fotoliu, veioza de pe birou încă aprinsă, uşa dulapului deschisă larg. Mă gândesc că mi-ar prinde bine o cafea dar îmi aduc aminte că am terminat toate ţigările azi noapte... va trebui să ies. Mă ridic din pat cu un mers împleticit şi ajung în baie. Dau drumul la apă şi mă privesc în oglindă. Am ochii umflaţi, părul murdar şi barba nerasă de câteva săptămâni. Arăt ca dracu! Şi încep să zâmbesc. De ce oare ne uităm în oglindă dimineaţa când arătăm cel mai urât cu putinţă? Suntem sadici. Sunt sadic. Faţa mea mă face să zâmbesc. De fapt cel din oglindă mă face să zâmbesc. Îmi vine să-i spun „prietene, arăţi mai rău decât dracu!” Îmi dau cu apă pe faţă de parcă aş încerca să schimb tot ce reprezint. Mă uit încă o dată în oglindă. Da, cearcănele au rămas, privirea e la fel... nimic nu s-a schimbat. Mă întorc în cameră. Ceva lipseşte totuşi...

M-am săturat de tot. Nu mai am răbdare să fac nimic. Nu mai vreau să văd pe nimeni. Nu mai are sens nimic. Mă comport de parcă aş fi ajuns să cunosc absolut tot ce mă înconjoară, ca şi când nu mai este nimic de descoperit. Oare ce face un creator după ce îşi săvârşeşte creaţia? Nu cred că se bucură doar stând şi admirând ce a creat. Eu cred că s-ar plictisi groaznic. Şi eu sunt plictisit. Dar mai e ceva. Eu sunt şi sătul de tot ce mă înconjoară. Mai ales de mine. Şi tot timpul îmi vine să închid ochii, să fiu într-o stare de latenţă continuă. Dar nici medicamentele nu mă mai ajută să fac asta... Tot ce îmi doresc acum e să dorm. Să dorm mult, fără vise şi fără întreruperi. Dar nu reuşesc. E ca şi atunci când te pui în pat şi îţi spui în gând „trebuie să dorm”, dar pe mine tocmai acest gând cred că mă ţine treaz. Probabil ar trebui să uit... Totul este real. Urăsc realitatea. Urăsc această realitate, realitatea mea. Nici idei nu mai am, nimic nu mi se mai pare fenomenal, nu mai vreau să depăşesc nici o limită...

- Doriţi zahăr la cafea?
- Poftim?
- V-am întrebat dacă doriţi zahăr la cafea!
- Nu, nu-mi place zahărul. Lumea nu ar trebui să consume atât de mult zahăr, viaţa ar trebui să fie mai amară!

Chelnerul s-a uitat puţin încruntat la mine. Nu înţelesese ce am vrut să-i spun. A dat aprobator din cap şi s-a îndepărtat. Ajunsesem în ceva cafenea. Era plin de lume. Mă aşezasem undeva în capătul barului la tejghea. Scaunele erau destul de înalte şi astfel aveam o privire de ansamblu asupra încăperii. M-am uitat scurt la cei care se aflau în încăpere. Arătau toţi de parcă s-ar fi uitat de dimineaţă în oglindă... şi au zâmbit.... Dar parcă toţi şi-au consumat doza de zâmbet pentru că acum nimeni nu schiţa ceva. Nimeni nu era atent la nimeni. Vorbeau unul cu altul dar nimeni nu-l asculta pe cel de lângă el. Era un monolog „organizat”. Cât de superficiali suntem, mi-am spus în gând. Suntem pentru că suntem şi asta ne mulţumeşte. Ne dorim doar să fim auziţi dar nu îi ascultăm pe cei de lângă noi. Spunem cuvinte care au sens doar pentru noi. Ne spunem numele doar pentru ca alţii să ne ţină minte. Dar noi, noi nu reţinem nici un nume. Nu v-aţi întrebat vreodată de ce atunci când faceţi cunoştinţă cu cineva, în secunda următoare nu vă mai aduceţi aminte cum s-a prezentat? Pentru că suntem josnici, pentru că vrem ca doar numele nostru să fie reţinut. Mie nu mi-a mai spus de ceva timp nimeni pe nume. Am şi uitat cum mă numesc. Dar nici nu mai contează asta. Vreau să fiu uitat, vreau să mă uit, nu vreau să fiu la fel ca cei din jurul meu!

Îmi comand un pachet de ţigări şi îmi aprind o ţigară. Primul fum mă ameţeşte şi încerc să-mi ţin echilibrul şi să nu cad. Durerile de cap sunt îngrozitoare şi încerc din răsputeri să mimez că sunt în regulă. Nu vreau să atrag atenţia asupra mea. Observ totuşi că cineva de lângă mine mă priveşte. Privirea pe care o întâlnesc pare că vrea să mă întrebe ceva. M-am săturat de întrebări. Bine că se întoarce repede şi nu se mai uită la mine. Ce să fi însemnat asta? Un semn de compasiune? Greu de crezut, mai ales că noi oamenii nu prea suntem pricepuţi în a arăta compasiune. Ori de câte ori arătăm compasiune o amestecăm cu milă. Şi suntem josnici şi în acest punct pentru că acel gând de compasiune sună ceva de genul: „îmi pare rău pentru ce ţi s-a întâmplat, (dar mă bucur că nu sunt eu în locul tău!)”. Mai mult, chiar şi o privire scurtă în istorie ne arată că noi oamenii suntem incapabili să arătăm o compasiune pură, iar de multe ori arătăm compasiune şi vinovaţilor. Nu stimaţi cititori, vinovaţilor nu trebuie să le arătăm compasiune. Cel mult milă, dar nici măcar. Există o diferenţă între compasiune şi milă iar noi deseori le confundăm pe cele două. Îmi aduc aminte de mila pe care muritorii i-au arătat-o lui Prometeu. Acelaşi Prometeu care le-a adus oamenilor înapoi focul după ce aceştia l-au pierdut tot din cauza lui. Şi tot din cauza lui Prometeu oamenii fac cunoştinţă cu ce se afla în cutia Pandorei. Din acel moment oamenii nu au mai fost la fel. Chiar şi aşa noi am vrut să-l eliberăm pe Prometeu... am arătat milă pentru că uităm prea uşor şi nu pedepsim îndestul de mult. Oamenii ar fi trebuit să fie mai înţelepţi decît zeii. Şi acesta a fost primul semn de slăbiciune. Aşa că stimată doamnă, bine că ai întors privirea şi nu mi-ai spus nimic...

Dacă aş putea, aş face ca tot din jurul meu să dispară. Să se facă dintr-odată linişte. Să-mi pot auzi gândurile. Să nu mai privesc nimic. Să nu mai am ce să privesc. M-am săturat să privesc prin ochii celorlalţi. M-am săturat să mă tot caut... Îmi aduc aminte că îmi doream atât de multe, aveam atât de multe speranţe. Ce s-a întâmplat? De ce acum nu îmi doresc nimic altceva decât linişte şi singurătate? Nu ştiu! Sunt prea obosit să răspund la această întrebare. Nu mai am răspunsuri. Sunt inert şi e deranjant că nici asta nu mai are importanţă pentru mine. De fapt nici gânduri nu mai am. Prin urmare nu am ce să ascult! De ce îmi doresc atunci linişte?! Totuşi îmi doresc ceva, probabil din cauza durerilor de cap. Întind mâna şi văd cum tremură. Tot corpul îmi tremură cu toate că nu îmi este frig. Şi imaginile pe care le văd sunt toate deformate, se mişcă la o viteză mult prea mare ca să mai pot distinge ceva. Doar eu stau în loc. Sunt static dar nu şi prezent. Sunt şi nu îmi mai pasă că sunt. Am mersul şi privirea unui drogat care caută printre dozele deja luate o urmă de ceva, o ultimă picătură de „bine”. Sunt patetic. Mi-e scârbă de ce gândesc. Cum pot gândi aşa? Dar totuşi mă complac. Îmi iau doza de nepăsare şi mă comport ca şi când nimic nu ar exista. Nu mai am nici un rol, nu mai trebuie să joc pentru nimeni şi pentru nimic. De acum înainte nici o grimasă, nici un râset, nici un scenariu. Voi fi un regizor care nu mai dă nici o indicaţie, care nu mai foloseşte nici o dublură. Un regizor care doar va sta în scaunul lui, cu portavocea în mâna dreaptă şi care va privi cu dispreţ platoul de filmare până când rola filmului se va termina.

Mai cer o cafea. Mă gândesc ce să fac azi. Nu am nici un plan. Nici ieri nu îmi aduc aminte ce am făcut. Probabil nimic notabil. Îmi dau seama că dacă voi ieşi din cafenea nu ştiu unde să merg, spre ce să mă îndrept. Nu am nici o întâlnire, nu sunt aşteptat niciunde. Probabil mă voi reîntoarce acasă, îmi spun. Dar voi înnebuni între pereţii camerei. Poate voi mai rătăci totuşi prin oraş. Îmi aduc aminte că lângă oraş este o zonă plină de sălcii. O văzusem cândva din tren. Îmi plac mult sălciile. Şi nici nu e prea departe. Voi urma calea ferată şi voi rătăcii câteva ore printre sălcii. În sfârşit aveam un obiectiv şi încercam să sorb mai repede din cafeaua care era destul de fierbinte pentru a porni. Azi noapte m-am gândit la coincidenţe şi la lucruri ciudate. Viaţa mea a fost plină de coincidenţe şi de lucruri ciudate pe care cândva le povesteam cu o oarecare mirare. Ba mai arătam şi un fel de surprindere inocentă. Vedeam în aceste coincidenţe şi lucruri ciudate un fel de paranteze speciale pe care Moirele le-au pregătit numai pentru mine. Mă întreb totuşi dacă erau într-adevăr speciale sau doar eu le observam. Se întâmplau probabil şi altora dar probabil nu le conştientizau... În cafenea se aude un cântec ce îmi atrage atenţia: „A lucky star was born but not for me”. Să fie şi asta încă o coincidenţă sau un lucru ciudat?! Văd totuşi că nimeni din cafenea nu observă.. Din cafenea pot vedea pe fereastra plină de afişe o parte din stradă. E aglomeraţie. Oamenii aleargă în direcţii diferite. Cândva îmi plăcea să mă gândesc ce caută pe stradă, cine sunt, ce ascund. Îmi plăcea să-i privesc în ochi, să le pun întrebări, să le povestesc despre tendinţa de a ascunde ceea ce gândeşti cu adevărat. Era un puzzle care îmi făcea plăcere să-l dezleg. Acum doar îi privesc şi feţele lor nu îmi mai spun nimic. Nu mă mai interesează unde vor să ajungă sau dacă cineva îi aşteaptă. Da, îmi amintesc, ţie îţi plăcea doar să priveşti oamenii şi să te gândeşti că cineva îi aşteaptă la destinaţie. Acum îmi dau seama şi ce lipsea de dimineaţă în cameră... Dar nu vreau să mă gândesc la asta...

Sunt la fel de ameţit. Îi cer chelnerului un pahar de apă pe care îl beau repede. Mai stau câteva minute poate îmi revin. Mă gândesc cât de stupidă este iubirea. Cât de stupid e să iubeşti. Acum nu pot să-i văd sensul. E doar un sentiment stupid care îţi dă peste cap toate elementele raţiunii. Dacă s-ar putea combina iubirea cu logica probabil că am ajunge să şi cunoaştem de ce iubim. Dar e imposibil. Mai ales că atunci când iubeşti preferi să renunţi la cunoaştere. Nimic nu mai contează, nimic nu mai merită cunoscut. Ţi se pare că lucrurile există gata cunoscute doar pentru tine. Ce minciună. Nimic nu există doar pentru tine. Dar preferăm să ne amăgim crezând asta. Plus că oamenii mint mult, e în natura noastră. E mai simplu să nu spui adevărul. Eu urăsc minciuna. Perseu, de exemplu, ajunge să se îndrăgostească şi să o salveze pe Andromeda cu ajutorul Meduzei. Întâmplător. Nimic nu e întâmplător! Ca să-şi demonstreze iubirea faţă de altcineva, găseşte ceea ce căuta de fapt. Întâmplător? Nu cred. Şi asta e o minciună. Cum dracu poţi uita o iubire pentru care eşti gata să faci sacrificiul suprem şi în secunda următoare să iubeşti pe altcineva? Spun asta pentru că, iniţial, Perseu este trimis să omoare gorgona Meduza (singura care poate fi ucisa! întâmplător?!) de către Polydectes care fiind îndrăgostit de Danae vede în Perseu un obstacol în faţa dragostei lui. Nimic nu e întâmplător stimaţi cititori. Poate doar... ciudat...

Mă ridic de la bar şi pornesc încă ameţit fiind spre ieşire. Nu-mi dau seama de ce ating cu vărful degetelor scaunele din bar... parcă nu m-aş mai întoarce niciodată aici, cu toate că aproape în fiecare zi obişnuiesc să vin. Nu dau însă atenţie gestului. Păşesc spre ieşire şi de cum deschid uşa, zgomotul de afară mă face să închid ochii. Mă doare îngrozitor capul. M-am săturat de tot. Nu mai am răbdare să fac nimic. Sunt extrem de obosit. Gândul mă duce spre pâlcul de sălcii de lângă calea ferată. Un zgomot ciudat mă surprinde şi mă face să deschid ochii. Nu-mi dădusem seama că nu deschisesem ochii în timp ce picioarele mele se mişcau pas cu pas. Eram deja în mijlocul şoselei...

Am rămas cu ochii deschişi şi nu ştiu de ce nu puteam clipi. Iar de undeva de sus o lumină de la un bec mă deranja îngrozitor de tare...

Tu mi-ai spus ultima dată pe nume.
Eu, Eu nu te-am auzit.

[...]