Nu mă numesc Eu! [II]

Întâmplare

- Mă bucur să te cunosc! Ai un nume plăcut, i-am spus!
- Şi mie îmi place numele tău! Ţi se potriveşte, îmi spune ea!
- Crezi?
- Da, eu de exemplu nu cred că m-aş fi putut numi altfel.
- Nici eu, cred?!
- Ar trebui să ne gândim mai mult la cum ne numim...
- La cine suntem, la cum suntem, am continuat eu! Poate cândva o să am ocazia să-ţi
povestesc despre importanţa numelor. Acum nu prea avem timp. Dar poate cândva...
Am privit-o insistent. Încercam să-i văd reacţia. Nu ştiu de ce eram atât de interesat de ea. Lăsase privirea în pământ şi încerca cumva să se scuze. Întorsese capul către ieşire. Ştiam că era aşteptată. Se simţea stingherită şi nu înţelegeam de ce.
- Numele meu vorbeşte despre ceva care vesteşte lumina, i-am spus!
- Da? Nu ştiam, îmi răspunde ea cu jumătate de voce.
- Eşti în regulă? Observ din non-verbalul tău că vrei să pleci!
- Nu... nu vreau să plec, mi-a răspuns. Doar că...
- Ştiu că eşti aşteptată!
- Nu, nu e vorba de asta. Mă bucur doar să te cunosc. Parcă aşteptam de ceva timp să te
cunosc!
- Nu înţeleg, îi răspund!
- Nici eu...
Mă uit mirat la ea. M-a surprins răspunsul ei. Mă face să-mi pun întrebări. Se pare că ziua
asta nu e atât de plictisitoare până la urma aşa cum mă gândisem că va fi de dimineaţă când îmi pregăteam agenda. În sfârşit o limită interesantă!
- Am putea să ne aşezăm câteva minute, îi spun!
- Da... nu ştiu! Da... poate câteva minute, îmi răspunde!
O invit să ne aşezăm pe fotoliile din holul centrului de conferinţe. Observ în fiecare mişcare a corpului ei o ezitare amestectă cu un fel de uimire. O prind de braţ şi o conduc spre locul unde trebuie să ne aşezăm.
- De ce taci, o întreb!
- Nu ştiu!
- Nu ai nimic de spus? Nu ai nimic să-mi spui?
- Nu ştiu, îmi răspunde ea încă o dată!
- Ok, atunci mă văd eu nevoit să vorbesc. Ştii, de obicei, eu vorbesc foarte mult. Poate că o
să regreţi că mă laşi doar pe mine să vorbesc, îi spun eu zâmbind! Mai ales că uneori nu mă pot opri şi ajung să vorbesc ore în şir fără ca să-mi dau seama. Ciudat e că nimeni nu ripostează şi se pare că mă ascultă. Mi se întâmplă destul de multe coincidenţe şi lucruri care mai de care mai... ciudate... Dar poate că o să-ţi povestesc altă dată despre asta. Mă tog, oricum nu avem timp acum. Ah, şi mai era ceva... aşa nu-mi place să mă aflu undeva, într-un cerc de oameni, la masă cu cineva, oriunde şi cei din jurul meu să tacă! Urăsc tăcerea! Şi atunci mă găsesc eu să vorbesc. Iar să vorbesc... ca şi acum! Dacă vrei, pot să mă opresc!
- Nu, nu vreau!
- Până la urmă totuşi, va trebui să spui şi tu ceva!
- Nu vreau să taci... îmi place să te ascult!
- De ce?
- Nu ştiu, îmi răspunde ea!
- E a patra oară când spui „nu ştiu”, remarc eu zâmbind! Şi ne cunoaştem doar de câteva
minute...
- Da?!...
- Da!... remarc chestiile astea fără ca să vreau! Cred că din obişnuinţă, dintr-o obişnuinţă
„bolnavă”. Acum încerc să-mi dau seama de ce ai spus asta de patru ori până acum! Ştii de ce?
- Nu ştiu, îmi răspunde ea... şi începe să zâmbească...
- Ah, a cincea oară!
Începem amândoi să râdem. Ea încă nu mă priveşte. Eu caut cu insistenţă să o privesc în ochi, să încerc să înţeleg...
- De ce nu mă priveşti, o întreb!
- Nu şt... era să o spun a şasea oară! Îmi este greu să privesc unii oameni în ochi!
- Unii oameni? Prin urmare nu pe toţi...
- Da...
- Prin urmare, nici pe mine!
- Mă obligi să tot spun „nu ştiu”!
- Te deranjez?
- Nu, nu e vorba de asta, însă nu am răspunsuri acum!
- Să înţeleg că nici întrebări!
- Nu vreau să te întreb nimic, cred că vreau doar să te ascult! Să ascult ceea ce vrei tu să-mi
spui, să descoperi tu ce întrebări aş avea... să răspunzi în locul meu...
- Ştii, continui eu, e foarte important să priveşti oamenii în ochi. Eu obişnuiesc să fac asta.
Ideea este că atunci când priveşti oamenii în ochi înţelegi cum eşti privit. E ca şi când ai împrumuta privirea celui din faţa ta ca să vezi cum arăţi. E singura cale prin care poţi să (te) priveşti. Pentru că tu niciodată nu poţi să te priveşti cu proprii ochi... şi atunci, ai nevoi întotdeauna de ochii altcuiva. Acelaşi principiu se aplică şi atunci când cineva îţi spune numele. Altfel spus, dacă nu îţi spune nimeni numele, nu ai cum să ştii cum te numeşti. De fapt, tu nici măcar nu eşti stăpânul numelui tău. Dacă stai să te gândeşti, nici la naştere nu tu ai fost acela care ţi-ai ales numele. Altcineva te-a numit. Altcineva ţi-a spus cine „vei” fi. Ţie îţi rămâne doar să-ţi înţelegi numele, să-i dai un sens. Dar nu poţi face asta decât dacă există cineva care să ţi-l rostească din când în când. Aşa că dacă îmi vei spune pe nume, glumesc eu, o să-mi reamintesc cine sunt. Şi dacă mă vei privi şi în ochi... voi ştii şi cine sunt...!
Fac o pauză. ea rămâne la fel de tăcută. Mă gândesc că o deranjez, că nu se simte în largul ei...
- Şi uite cum ajung eu să trăncănesc într-una, îi spun eu zâmbind!
- Da...
- Încă nu ai nimic de spus?
- Îmi face plăcere să te ascult! Cred că îmi place cum povesteşti. Chiar te-aş ruga să-mi
spui o poveste! Vrei?
- Ce poveste?
- Orice poveste!
- Nu îmi vine în minte niciuna, îi răspund eu!
- Poate o poveste specială, adaugă ea!
- Dacă vei avea răbdare, poate, cândva, o să-ţi spun o poveste care nu va fi niciodată
spusă...
- Aş vrea să o povesteşti acum, spune ea nerăbdătoare!
- Dacă o spun acum îşi va pierde sensul, tocmai de aceea trebuie să ai răbdare! Trebuie să
crezi că o vei asculta cândva... să speri. Îţi place să speri, nu?
- Da... cred în speranţă! De unde ştii?
- Bănuiam... aşa că va trebui să speri!
- Nu, pentru că nu mai avem timp, spune ea uitându-se la ceasul de pe mână!
- Probabil că ar trebui să pleci!
- Probabil că da...
- Oricum avem timp...
- Pentru ce?
- Avem timp să ne gândim că astăzi ne-am cunoscut, că astăzi ne-am spus numele. Şi deja
avem şi motive să ne dorim timp. De exemplu, timpul este o realitate obiectivă ce nu poate fi prinsă, o realitate care îţi este dată doar de limitele ceasului la care tocmai te-ai uitat. Dar imaginează-ţi că secundarul ceasului se mişcă cu o viteză de zece ori mai mică decât acum. E ca şi cum tu te-ai mişca iar secundarul stă pe loc. Şi dacă vei amesteca acest timp cu speranţă, dorinţă, amintire... o secundă va dura un minut, un minut o oră, o oră o zi... Trebuie că să avem răbdare. Grăbindu-ne, accelerăm un timp care stă pe loc. Paradoxal. Ca să mă întorc în timp trebuie ca să am o vitezăm incredibilă. Ca să stau pe loc, adică să percep, trebuie doar să uit să trag ceasul dimineaţa... Avem timp, doar că va trebui să-l privim amândoi!
- Da... probabil!
Ea a lăsat privirea în pământ. Pentru un moment m-a privit. Nu ştiam dacă a înţeles ce am vrut să-i transmit. Vroiam să o mai văd încă o dată. Nu ştiam de ce. Şi faptul că a spus „da” m-a făcut să înţeleg...
- Ştii, i-am spus, sunt de părere că tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru are o semnificaţie
pe care noi o interpretăm subiectiv într-un mod retroactiv. Altfel spus, ne întoarcem în timp, retrăim acea întâmplare, îi dăm o semnificaţie, o facem să existe pentru noi, o gândim. De exemplu, întâmplarea a făcut ca noi să ne întâlnim astăzi, aici. Acum nu înţelegem de ce însă, dacă o să avem răbdare, în viitor, dacă o să ne întoarcem în trecut, o să retrăim prezentul pe care îl trăim acum. Altfel spus, o să înţelegem această întâmplare, o să-i dăm un sens, o să capete un sens, o semnificaţie...
- Crezi că ar trebui să căutăm o semnificaţie, mă întreabă ea!
- De fapt, „trebuie să crezi” că există o semnificaţie, depinde când vrei să o descoperi şi
depinde dacă vrei să o descoperi... De exemplu, după ce vei pleca, eu mă voi gândi cum am ajuns astăzi aici. O să caut o explicaţie pentru a da o semnificaţie acestei întâmplări, pentru că a fost o întâmplare, vreau să fie o întâmplare. Ciudată. Am ajuns aici fără ca să-mi propun să ajung. Parcă trebuia să ajung la o întâlnire cu cineva care nu ştia că trebuie să se întâlnească vreodată cu mine. M-am trezit mergând pe jos către birou. M-am oprit în faţa centrului de conferinţe. Nu ştiu de ce! După câteva momente sună telefonul. Mă suna amicul pe care îl aştepţi şi tu acum! Apoi îmi spune să-l aştept în hol. În holul în care aşteptai şi tu.... Asteptai aceeaşi persoană care a făcut într-un mod involuntar ca noi să ne spunem numele. Cumva, astăzi, drumul meu nu a fost planificat, dar acelaşi drum a trecut pe agendă un element pe care de dimineaţă nu l-aş fi înţeles. Acum încerc să-i dau o semnificaţie. Întâmplarea a făcut să ne cunoaştem...
- Ciudat, adaugă ea!
- Şi, mai mult, te întâlnesc iar tu îmi spui că „aşteptai cumva să mă cunoşti!” Acum îmi
dau seama că, probabil, şi eu aşteptam... parcă aş fi pe o linie de cale ferată şi aş încerca să-mi ţin echilibrul...!

- De ce ne-am întâlnit?
- Pentru că trebuie, îi răspund!
- O să ne mai întâlnim?
- Nu ştiu!
- Acum îmi spui tu că „nu ştii...”
- Da... ai dreptate!
- Ce se va întâmpla?
- Nimic! Orice! Totul!
- Ar trebui să plec, îmi spune ea!
- De ce?
- Pentru că trebuie...


Distanţa

Mă aflu departe de orice. Tot ce îmi doresc să fie lângă mine se află la o distanţă pe care nu o pot aprecia. A trecut ceva timp de când ne-am spus pe nume. Eu îmi aduc aminte că te lăsasem în urmă... Între noi trebuie să fie o distanţă!

Nu pot fi o fiinţă singulară. Sunt cuprinsă în totalitate şi trebuie să mă raportez la ea. Îmi imaginez că după ce te lăsasem pe fotoliile din holul centrului de conferinţe, ai rămas privindu-mă cum mă îndepărtam. Îmi amintesc tot ce mi-ai spus. Mi-ai lăsat prea multe drumuri deschise, prea multe lucruri pe care trebuie să mi le explici. De fapt, m-ai lăsat să sper că mi le vei spune cândva. Ştii că îmi place să sper? Da, ştii, ţi-ai dat seama de asta. Tot ceea ce simt acum e această distanţă pe care nu o pot aprecia. Şi e ciudat fiindcă îmi aduc aminte vocea ta, cuvintele tale, dar nu şi chipul tău. Mi-ar fi plăcut să pot să te privesc în ochi. Mă plimb de ceva timp pe străzile din centrul oraşului. E octombrie. Străzile sunt aproape goale. E frig. Oamenii, cei care sunt pe stradă, merg cu privirea în pământ. Parcă nu îi interesează ce se află în faţa lor. Parcă nu îi interesează distanţa pe care o parcurg. Clădirile au o culoare ciudată, un fel de gri amestecat cu albastru murdar. Toate frunzele sunt căzute, peste tot e linişte. Dar totul mi se pare aproape. Strada pe care tocmai am fost nici nu mi-am dat seama când am parcurs-o. Ciudat. Şi îmi doream să fie atât de lungă... să nu ajung atât de repede în capătul ei. Ciudat. Mă aşez pe o bancă în centrul oraşului şi îmi închid jacheta. E destul de rece. Au trecut patru luni de când... Sunt departe!

Sunt pregătită să schimb ceva. Ar trebui să schimb ceva. Nu ştiu de ce nu mai râd aşa cum obişnuiam să fac. Am devenit mai... singură. Sunt atât de multe lucruri pe care le-am făcut... acum le consider puerile. Nu ştiu de ce le-am făcut. Probabil că atunci mă făceau să râd, să mă simt bine. Acum sunt doar nişte imagini pe care vreu să le şterg din memorie. Parcă aş vrea să nu le mai cunoască nimeni. Vreau să scriu o istorie care nu a fost scrisă încă. Vreau o altfel de istorie. De ce? Nu ştiu. Câteodată îmi vin în minte secvenţe din filme a căror nume nu îl mai reţin, când cineva se află într-o maşină, muzica e dată tare şi acesta calcă pedala acceleraţiei la maxim... Viteza nu mai contează, ce e în faţă nici atât. În maşină timpul stă în loc. Aţi văzut o astfel de secvenţă? Chipul celui de la volan exprimă o mulţumire ieşită din context. Parcă spune: „trebuie să ajung acolo unde nimeni nu mă întreabă nimic, acolo unde nu voi găsi nimic fiindcă nu voi căuta ceva!” E ca şi când ai parcurge o distanţă de care nu vrei să fi conştient. Mergi pe drumul care nu există cu paşii pe care vrei să-i faci. Un paradox în interiorul căruia sunt şi eu acum...

Centrul oraşului are un aer deprimant. Peste tot sunt construcţii neterminate, sunt grămezi de moloz, mucuri de ţigări pierdute printre dalele pieţei. În mijlocul pieţei sunt trei persoane. Fiecare aşteaptă pe cineva. Observ cum se uită nerăbdători la ceas şi se plimbă dintr-un capăt în celălalt al pieţei în formă de dreptunghi. Desenează diagonale de aşteptare. Probabil nu îşi dau seama că toţi trei au ceva în comun. Toţi trei sunt la „o distanţă” de cei pe care îi aşteaptă. O distanţă pe care ei nu o vor parcurge. Ei doar păstrează reperul. Mă gândesc dacă eu sunt reperul tău. Oare mă cauţi? Oare parcurgi distanţa care este între noi? Te gândeşti la această distanţă? Nu ştiu de ce am ajuns azi în centrul oraşului. M-am gândit că poate aici te găsesc. Sau o să mă găseşti.. Ştii, nu mai pot fi o fiinţă singulară. Mă gândesc că sunt cuprinsă în totalitatea care o trăiesc şi trebuie să mă raportez la ea. Cumva pentru că totalitatea mă poate diferenţia... Oare de ce gândesc aşa? Oare înseamnă că deja m-am schimbat?! Uite încă un paradox! Nu pot ocupa niciodată centrul propriei mele fiinţe fiindcă centrul, pentru a fi centru, nu poate fi locuit. El nu mă cuprinde doar pe mine ci şi pe mine. Ele este o totalitate, aşa cum este şi fiinţa. Centrul, adică punctul zero al unui oraş, nu e locuit de nimeni dar este al tuturor. Este punctul de orientare al tuturor, al totalităţii în sine. De acolo pleacă toţi, acolo se întorc toţi. Acolo toţi aşteaptă... din această cauză mă aflu şi eu probabil aici. Mă aflu în această totalitate care mă (ne) poate orienta dar care mă poate şi ignora. De aceea trebuia să fiu prezentă pentru a nu mă distanţa şi mai mult. Ca să mă găsesc trebuie mai întâi să mă caut. Ca să mă caut trebuie să conştientizez mai întâi găsirea. Adică să aştept acolo unde aşteptarea are sens. Nu mă mai pot raporta numai la mine. Fiinţa pe care o asum acum, mă asumă printr-o diferenţiere, distanţare (a mea) faţă de totalitate, faţă de centrul propriu în care nu numai eu mă aflu, ci şi eu mă aflu. Aşa că, centrul fiinţei mele conţine, cuprinde totalitatea exterioară, cuprinde şi altceva distanţat faţă de mine prin care eu pot să distanţez, adică să (mă) numesc. Sunt aici. Creez paradoxuri pentru a fi cea care aşteaptă. Sunt aici. Aştept în totalitatea ta...

Oare ce ai spus despre mine când m-ai întâlnit? Aş fi vrut să mă văd prin ochii tăi. Să aflu cum sunt. Probabil de aceea şi aştept, de aceea şi doresc să mă schimb. Vreau să fiu aşa cum mă vezi tu că sunt. Altfel decât aş fi putut vreodată să fiu. Probabil că dacă acum te-aş întâlni nu aş putea vorbi. Nu mi-aş găsi iar cuvintele şi aş lăsa şi privirea în pământ, gata pregătită să merg pe drumul la capătul căruia nu voi dori să găsesc nimic. Poate... trebuie... ciudat... Sunt singurele cuvinte pe care le-aş putea spune acum. Şi tu ai înţelege...

- De ce mă aştepţi?
- Pentru că vreau să exist!

Poate că dacă ai fi acum aici astfel ţi-aş răspunde. Astfel te-aş aştepta, ştiind că ai străbătut
distanţa, această distanţă. Distanţa noastră. Mai mult nu aş putea spune. Nu cred că voi putea spune mai mult în prezenţa ta. Prin urmare, îţi voi spune acum ceea ce niciodată nu o să auzi. Nici nu am observat că s-a înnoptat... Întunericul îmi va păstra cuvintele...

Ţi-aş spune că aş vrea să ştiu cum e albastrul tău. Să fiu ideea pe care încerci să ţi-o aminteşti. Să pot vorbi prin gura ta, să pot spune cuvintele pe care vreau să le aud. Aceste clipe care trasează linii de adânc, sunt o amprentă sumbră a realităţii imaginate. Între noi nu există de fapt margini. Ascund pentru ca tu să descoperi. Tac pentru ca tu să vorbeşti...

În realitatea mea virtuală doar tu eşti hologramă. E 00:31. Miezul nopţii are propria lui culoare, are propriul lui joc de a găsi un sens. Acum recunosc a crede în ceea ce uitarea înseamnă însăşi aducere aminte. Mă derivez din eu şi ajung în tine chiar dacă tu lipseşti. Imposibilul ne învaţă vrăji. Nu ai observat cum la răsărit totul coboară fiindcă lumina se înalţă? În minte exist prin altceva iar până dimineaţă am timp să cobor. Acum te imaginez, necunoscându-te. Eşti o aparenţă. Sunt o aparenţă. Suntem aparenţe de aparenţe. Încerc să te port într-un mod imprecis peste întrebări ce nu-şi caută răspuns. Încerc să răspund la ceea ce nu vei întreba niciodată. Te nasc din naşterea noastră şi te voi învăţa cum să desenezi cuvinte...

Niciodată nu mi-a plăcut să citesc prefaţa cărţilor. De fapt, întotdeauna când am început să citesc o carte am început cu cel de-al doilea capitol. Şi când terminam cartea, mă întorceam şi citeam şi primul capitol. Din două motive: primul, nu vroiam să ştiu de unde începe totul pentru că vroiam să descopăr, iar al doilea, pentru că vroiam să-mi ofer întrebarea „şi cum a început totul?”. Cred că aşa stau lucrurile şi cu iubirea. Întotdeauna începi cu al doilea capitol...

Acum voi alunga tot ceea ce nu există. Sensul ce l-am găsit e de undeva de departe. Sunt un nimic de sens, sunt cu sensul de nimic. Pentru a mă uita de sens, pentru a da sens uitării, sensul ce l-am găsit, l-am găsit într-un sens. Voi fi o idee de adevăr, un sens fără sens, un subiect ce va cuprinde limita şi infinutul laolaltă. De mă vei căuta cumva prin tine, împrăştiată şi destrămată, îmi voi înfăşura tâmpla cu artere pentru a-ţi controla fulxul sangvin. Voi fi esenţă şi act de percepere a cunoaşterii.
Vom trăi atât de multe realuri imaginate...
Iar atunci când zburăm,
Să ne trezim...

Ce bine că între noi există această distanţă. Cuvintele noastre vor lua sensul găsirilor. Mă voi schimba! Mă auzi? Nu trebuie să mă auzi! Când mă vei fi găsit, îţi vei da seama că eu sunt reperul iniţial. Te-ai întors pentru că de aici ai fi plecat. Poate cândva mă vei lăsa să fiu limita care să te inconjoare...

Aş vrea să-ţi spun pe nume!
Dar Tu, Tu nu eşti aici!


Dimineaţa

- Sper să ne mai auzim!

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care ţi le-am spus când m-am ridicat de pe fotoliile centrului de conferinţe. Sper, cu toate că eu nu cred în speranţă. De data asta mi-ar place să nu fie aşa. Te-am privit cum te-ai îndepărtat, cum ai început să te distanţezi. Ştii, distanţa apropie... Cumva, ştiam că o să aştept să descoperim acest drum care tocmai se formează între noi...

Am aşteptat câteva minute până ce ai ieşit în stradă. Când ai închis uşa de la intrarea în centrul de conferinţe, am făcut primul pas. Ştiam că pe acest drum vom merge o singură dată. Astăzi nu mi-ai spus aproape nimic. Probabil că nu vrei încă să aflu nimic. Dar ţi-a plăcut să mă asculţi. Şi asta ţi-a fost de-ajuns. Acum sunt pe stradă. Oamenii zâmbesc. Cel puţin aşa îi văd eu. Mai vreau să mă plimb puţin. Strada e aglomerată dar oamenii nu se grăbesc niciunde. Păşesc cu toţii zâmbind şi privind cu capetele plecate drumul ca şi când le pasă unde vor să ajungă. E încă dimineaţă devreme. E ciudat cum nimeni nu simte frigul de afară, cum nimeni nu se gândeşte la următorul pas, la următorul moment care îi aşteaptă. Parcă trăiesc toţi o serie de „acum”-uri ieşite din timp, o succesiune de inexistenţe care formează existenţă. Astăzi nimeni nu se mai gândeşte la numerotări. Ceea ce e acum, e îndeajuns. Ne oprim pentru a nu renunţa la trecut, pentru a nu găsi viitorul pe care deja îl cunoaştem. Clipele nu doar vin şi trec fiindcă suntem cumva o întrupare a clipelor. Simt ceea ce nu există, ceea ce nu are început şi sfârşit pentru că nu mai contează cine sunt, cum mă numesc. Nici nu vreau să-mi amintesc. Cândva o să vreau să renunţ la memorie. Acum ştiu şi cum.

Sunt pentru că ştiu că tu vrei ca eu să fiu. Şi asta e de-ajuns.

Închid ochii şi ridic braţele. Dacă aş încerca să visez, probabil că acum aş reuşi. Nu am visat niciodată cu ochii închişi. Acum însă, singular şi mut de lumină, ca un orb aş începe să exist fără intenţie. Te-aş duce cu mine într-o dimineaţă, într-o altă dimineaţă în care „Totul” înseamnă „Acum”. Într-o dimineaţă în care nimeni nu ştie ce înseamnă noapte sau zi. Eu m-aş trezi mai devreme, tu încă ai dormi. Ţi-aş da părul de pe obraji şi te-aş privi fără ca să spun nimic. Aş trăi acest real imaginat, în care doar eu sunt conştient, căzând şi scăzând orice trecut. E ca şi când pe tâmpla ta aş încerca să schiţez frigul acestei toamne care ne îmbrăţişează. Nu mă gândesc la cine sunt, nu contează cine eşti. Suntem limitaţi numai de nelimitarea noastră. Nu o să-ţi cer niciodată nimic. Dar dacă ar fi să-ţi cer ceva, ţi-aş cere totul. E plăcut să te privesc cum stai cu ochii închişi. Liniştea ta mă alină. Am uitat de toate depresiile mele, de toate limitele. Sunt departe de locul unde se află Kronos însuşi. Nu aş mai merge pe nici un drum...
În liniştea mea
nu se mai poate găsi nimic
din timp
nici urme de ape
nu mai stau deasupra-mi
ca să mă încălzească
cu lumina de ieri
nici înălţimi nu mai sunt
pt a-mi măsura căderile
de-atâtea ori
încât de-ar fi să mai păşesc,
în urma ta
eu mi-aş găsi cărarea.

În această dimineaţă doar eu te privesc. Focul s-a stins demult. E o casă veche şi noi stăm la etaj. Camera nu are multă mobilă. O sobă de teracotă maro în colţul din dreapta uşii, patul e în mijloc, în faţa uşii este un balcon de piatră străpuns de licheni, lângă pat este un balansoar şi pe peretele din stânga o masă pe care sunt împrăştiate mărunţişuri. E o cameră în care dimineaţa se simte bine. Nu e nici întuneric, nici lumină. E un spaţiu în care nu trebuie să distingi nimic pentru că formele şi-au pierdut geometria... Acum nu trebuie să spun nimic. Tu dormi. Eşti liniştită. Eu te privesc şi mă bucur de tăcere. Probabil nu mi-aş imagina nimic. Nu mi-aş detesta Eul şi nu aş încerca să proiectez nimic în viitor. Aş prefera să mă aflu în acest labirint deschis pe care îl privesc de deasupra. A crede înseamnă mai mult decât a şti. Aş lăsa toţi monştrii în spate şi i-aş hrăni cu mulţumirea mea ieşită din timp. Nu mi-aş pune nici o întrebare. Aş fi ca şi Caravaggio care într-o noapte, după o încăierare, spune ofiţerului: „nu mai am nimic de spus!”. La mine însă nu ar fi un gest nobil ci un gest de atemporalitate. Kronos nu mă poate atinge. În această dimineaţă, lângă tine, Kronos nu ne poate atinge...
În acest somn doar eu visez cu ochii deschişi.

- Eşti treaz?
- Nu, doar visez!

Hefaistos era atât de îndrăgostit de Afrodita încât a făurit un jilţ fermecat pentru a o înlocui.
Poate că originalul nu are valoare câteodată. Dar până la urmă, Hefaistos nu a iubit o copie şi tot la original se gândea... Pe de altă parte. O fericire, fie ea cât de trecătoare, e mai importantă decât un infinit pustiu.

Am deschis ochii pentru o clipă. Sunt încă pe stradă. Oamenii par a fi la fel de zâmbitori. Eu sunt tot cu braţele deschise în lateral. Ating fiecare stâlp şi pom de pe marginea trotuarului. Număr ceva ce ştiu că nu are început şi sfârşit. Deocamdată mă bucur de această distanţă, de acest spaţiu-timp care mă supune neînţelegerii lui. Până la urmă, chiar şi atemporalitatea ne obligă la numerotare! Fiindcă şi ea are început... E încă dimineaţă. Tu nu ai plecat de mult... Închid iarăşi ochii. În acea dimineaţă în care nimeni nu ştie ce înseamnă noapte sau zi, tu încă dormi. Eu încă te privesc. Aţi observat cum la răsărit totul coboară? Lumina care se ridică coboară orice umbră. Întotdeauna am preferat răsăritul în pofida apusului. Din două motive: lumina conturează umbra şi asltfel o face să existe şi, al doilea , doar la răsărit poţi aprecia apusul. Datorez normalităţii mele tot atât cât datorez nebuniei mele. Nu vreau să te trezesc. Încă nu vreau să te trezeşti. Fiindcă mai vreau să te privesc. Aşa cum numai eu ştiu că eşti. Aşa cum probabil şi tu ai vrea să fi privită. Nu vreau să te trezeşti fiindcă nici eu nu vreau să mă trezesc. Aici, acum, nimic nu mă obligă să-mi judec viaţa. Aici, acum, în această dimineaţă, lângă tine, tu dormind, eu nevrând să mă trezesc, orice vanitate şi ambiţie a devenit inexistentă. Sunt în interiorul limitei tale. Aici simt că pot să urlu. Ţi-am spus că îmi plăcea cîndva să urlu? O să-ţi spun... Deocamdată nu vreau să te trezesc. Vom rămâne în această dimineaţă în care eu te visez...

Oamenii omoară, conştienţi fiind, zei. De aceea sunt şi mai puternici decât zeii.

Da... mi-ar place să pot să-ţi arăt cândva această dimineaţă. Acum voi deschide ochii şi mă voi reîntoarce la visele mele imaginate. Realul a redevenit real. Tu eşti tot la distanţă. Eu sunt tot distanţat. Distanţa apropie. Am uitat să-ţi spun asta. Nu-i nimic. O să-ţi spun altădată. O să te aştept undeva... poate în centrul oraşului. De acolo toţi pleacă, acolo toţi revin. Voi trasa diagonale de aşteptare...

Eu sunt aici!
Aştept să-mi spui pe nume!