luni, 23 aprilie 2012

despre imposibil posibil şi alte cele












ştiu că uneori ca să ne găsim trebuie să ne căutăm în locul unde nimic nu poate fi ascuns dar toate-s ascunse şi ca să ajungem acolo trebuie să întrebăm pe cineva care dacă este întrebat nu va mai şti să răspundă şi va şti să răspundă doar dacă nu este întrebat dar nu-i nimic eu cred că noi am învăţat până acum că imposibilul poate avea şi mirosul florilor de cireş al dimineţilor târzii când te trezeşti mirat de lumină de linişte aceste lucruri atât de fireşti şi de simple dar viaţa-i un joc absurd în care nimeni nu câştigă până la urmă ştiţi şi voi cum e întotdeauna ne dorim altceva altceva altceva pentru că nu suntem în stare să păstrăm ori poate pentru că nu ştim că nimic nu poate fi nou toate rămân la fel chiar şi atunci când ne întrebăm de ce nu înţelegem ce se întâmplă de fapt noi am înţeles totul şi refuzăm răspuns după răspuns în fine nu mai insist se pare că cerul se răzbună într-un târziu ploile şi-au făcut apariţia iar eu stau şi-ascult ecoul greu al stropilor ce se prăbuşesc pe acoperişul de tablă al balconului în cameră n-am aprins încă becul la tv e un meci de snooker şi de vrut aş fi vrut să fiu altundeva dar sunt aici cu stiloul meu vechi scriu poezii de parcă n-aş şti că poeziile întotdeauna îl ucid pe poet mai mult n-am să vă spun

orice imposibil poate fi posibil
e singurul moment în care trebuie să şi crezi


foto: Bela Dick

miercuri, 4 aprilie 2012

despre argumente (favorabile)












sunt zile în care toate-s de căcat şi nimic din ce se-ntâmplă nu are logică raţiunea o ia razna înţelegi că nu mai vrei să-nţelegi ceva şi dai vina pe tot ce-ţi stă în cale şi asta se-ntâmplă deoarece există acele forţe instabile bolnave din noi care ne fac să răbufnim uneori şi care ne arată că fiinţa umană e extrem de fragilă dar nu-i aşa grav să ne permitem din când în când să suferim de nihilism ori măcar să nu mai jucăm teatru afişând că suntem bine cu zâmbetele alea strâmbe şi meschine lipite de buze care oricum ne trădează şi care nu-şi au rost în realitatea noastră nu sunt spectatori care să ne aplaude şi suntem al naibii de singuri mai ales atunci când schiţăm zâmbete forţate dar cât de greu recunoaştem asta faţă de noi atât de greu încât suntem de nerecunoscut dar până la urmă vestea bună e că reuşim cumva să ne inventăm propria logică să devenim un soi de wittgensteini ciudati care oricum ar fi fost ziua tot găsesc câteva argumente „convenabile” care să ne adoarmă aparent multumiţi. doar aparent. n-am chef de metafore subtile care să-mi farmece existenţa îmi dau seama că deja s-a înserat dar până la doişpe noaptea mai am timp să găsesc un argument favorabil mie nouă



foto: Iosif Badalov