miercuri, 29 iunie 2011

întrebări












prin mine intră-n lume
întrebările tuturor îngerilor

eu cel inexistent, inesenţial,
incognoscibil, indiferent,
inadecvat, inuman

port povara celor care
caută un răspuns

ehe
dac-aş fi ştiut cine cunt
în lume n-ar mai fi fost întrebări

şi răspunsul ar fi fost cel dintâi

joi, 23 iunie 2011

noaptea, de sânziene


dacă închid ochii
sub frunze de sticlă mată
mă voi fi pierdut şi furat
de cântece şoptite-n miresme vulgare,
să fiu găsit
de cine-mi visează în noapte
pentru prima oară chipul



din mlaştini hipnotice
zâne cu mâinile-n polen
îmi opresc secundele în cântec
şi mă îmbracă-n solstiţii dulci,
în rest sunt gol
întotdeauna am fost aşa

e noapte, de sânziene
mă caută femeile prin vise
îmi pun descântece-n flori de piersic
şi-şi culcă pe sâni
cuvinte pe care cândva le rosteam
aşa că
să nu uiţi cumva să visezi
în această noapte nu pot visa pentru tine

şi dacă nu mă vei fi visat
de dimineaţă vei ştii
pentru că va ploua cu rouă neagră
peste obsesia mea de a fi înger

luni, 20 iunie 2011

inversul a ceea ce sunt azi



de mâine
voi fi inversul a ceea ce sunt azi
o să beau cafea preparată cu iod
cu opiu o să-mi tratez vederea slăbită
iar cuvintele-n arsenic le voi arde




şi da
de mâine voi suporta şi tăcerea
chiar şi pe a ta
pentru că de mâine
zilele vor fi perfect de imperfecte,
îmbibate în haosuri primordiale
şi puţin mai crude

dacă vrei
sărează-mi în sânge o lacrimă
una dintre cele neplânse
pentru că de mâine
voi încerca să mor mai mult

şi-o să-mi fie bine.

imaginează-ţi că ironiile
sunt ca nişte fructe savuroase
şi întodeauna coapte bine
iar eu, de mâine,
din sfârcurile tale mici ca ochii de păianjen
voi culege aceste minunate ironii ale sorţii...

luni, 13 iunie 2011

Pot visa doar dacă sunt visul altcuiva


Ajung în tine dintr-o lume pe care-ai pierdut-o demult. Aduc cu mine copaci ce-ţi scutură-n priviri poveşti despre regate pe care le considerai inexistente. Vreau să vezi cum am fost visat împărţind planetele în galaxii şi galaxiile la infinit. Până la urmă, dac-aş fi fost visul tău, aş fi ajuns să fiu inexistent de real...




Şşşh... primeşte-mă în şoaptă, nu-ţi spune ţie că am ajuns. Lasă-te surprinsă când te vei trezi mâine dimineaţă şi nu-ţi vei mai recunoaşte vocea, corpul şi amintirile. Te vei obişnui şi cu bătăile ca de tunet ale noii tale inimi. Te vei obişnui şi cu actorii de plastic ce-ţi vor trăi de acum încolo printre gânduri. De obicei eu nu-i băgam în seama, dar tu poţi să-i distribui în orice vis pe care crezi că eu l-aş fi visat...


Îţi voi spune unde am fost până acum... ai răbdare! Am călătorit mult până să ajung în tine... visat. Am străbătut în mers secunde uriaşe, am luat micul dejun cu primul dumnezeu ştiut şi am decojit de întuneric prima zi de lumină. Apoi am zgâriat stele de gaz cu unghiile care de-abia ce-mi creşteau şi sub care încă mai am pete albe de căi lactee elicoidale, ca cele de lipsă de calciu. Şi am mai inventat arlechinii, poveştile cu îngerii care vor să devină oameni, triunghiul, relativitatea şirurilor de numere perfecte, culorile şi raţiunea... Şi nu, sufletul nu l-am inventat eu... În schimb, am descoperit visul... am descoperit că pot visa, că pot visa doar dacă sunt visul altcuiva...


Aşa că am ajuns. Sunt la marginea ta de viaţă. Închide-ţi buzele şi nu mă respira.

Lasă-mă să-ţi fiu doar vis, ca să pot visa şi eu...

marți, 7 iunie 2011

eul s-acru




Într-un triunghi inversat mi-am lăsat inima să fiarbă în mercur. Azi. Doar azi. Bine, şi ieri. Poate şi mâine. Mă mai gândesc!





Cineva m-a întrebat:

- Ce faci?
- Caut şi eu principiul unic... dacă alţii nu l-au găsit, de ce l-aş găsi tocmai eu!?
Altceva n-am mai zis...

Mă joc şi eu de-a alchimia spirituală. Proprie. Mă închipui îmbălsămat în substanţe miraculoase, cu licori dulci care-mi cad alene din ochi şi prin vene cu un fel de elixir ce le aduce altora nemurirea. Doar altora.

Şi să nu mai spun că din propria umbră mi se desprind homunculi fără chip, de-capitaţi, ce populează o lună ascunsă. Dar nu-i nimic, atomii de antimaterie nu pleacă din mine!

Heh, chiar şi conştiinţa mi-a adormit tolănită într-o pernă umplută cu puf de înger şi constată că un înger fără aripi nu e nimic altceva decât... un om banal. Sau futut la creier pe fiecare celulă în parte de probleme, evoluţii profesionale, cote de piaţă, situaţii interne (subiective, obiective – la alegere!), diferite temeri medicale (reale, imaginate – la fel, la alegere!), frumuseţi tardive, trucuri esenţiale de make-up, glamour, alimentaţie, praf, polen, alergii (închipuite), multe, multe, multe angoase... Ah, şi mai ales sfatul înţelept „învaţă cum să străluceşti”! Oare nu era mai simplu să se spună: uite, priza îi aci, degete ai, trebuie doar să te conectezi la „reţea”!

Ce viaţă semipreparată...


- Ce faci eule?
- Mă s-acralizez! Stau şi rânjesc ca prostu’ la lună nouă!

Din toate aceste transmutări de substanţe interzise, n-am găsit (noi) reţeta lui a fi, a fi „eu”.
Şi oricum, mie îmi vine să plec.

vineri, 3 iunie 2011

departe



suntem departe
ascunşi între copaci
ce se scutură de o ploaie trecătoare
şi mai aproape
de un cer ce miroase a iederă




e bine aici
liniştea e străpunsă
doar de picuri pătraţi de apă
din pământ ies idoli absenţi de scoarţă uscată
şi zâne cu sâni amărui
ne îmbie într-un cântec fluierat
de uitare

nu vom mai pleca
magi ascunşi în noaptea ce va să vină
se pregătesc să ne împartă universul
în porţii egale
sub tălpile reci
religii păgâne renasc
şi
pe nesimţite
spirite lunecoase se grăbesc să iasă din noi
respirând pentru prima dată ... aerul liber

câte mistere şoptite de frunze
ne poartă în iluzia unei dimensiuni paralele
şi câtă vară ...
câtă vară albastră
ne trece prin trup...
de azi vom merge pe drumul mătăsii
şi ne vom lăsa ochii-nfloriţi
de flori sălbatice de opiu...

cât de departe e lumea de noi
cât de departe e lumea de noi...
şi de îngeri... de îngeri nu ne e teamă...

miercuri, 1 iunie 2011

oraş de asfalt tango


în acest oraş se găseşte o lume ascunsă, o lume a umbrelor de trotuar. Umbre încâlcite, dezbrăcate, indiferente, lascive şi pistruiate ici colo cu mucuri de ţigară...


un oraş de asfalt putred şi gălăgios ce prinde în el vieţi neînsemnate şi întrebări simple...


de pe o terasă aruncată în mijlocul străzii mă arunc din când în când în ochii oamenilor grăbiţi şi îi oblig să-mi deseneze pe retină ... un zâmbet! Încerc să le prind umbrele-n secunde şi să le spun urlând: „azi aţi trecut fără voie prin umbra mea... azi m-aţi cunoscut pentru o secundă dar de oprit n-aţi ştiut să vă opriţi...”


să vă spun ce e în jurul meu: peste drum se văd şoferi care se grăbesc să prindă unda verde la semafor, câţiva turişti încurcaţi în spaţiu (vorbesc pe o limbă pe care nu o recunosc), prea puţini oameni care se ţin de mână (ori nu se mai obişnuieşte asta ori oamenii nu mai prea iubesc), foarte mulţi trecători indiferenţi care se răcoresc cu îngheţată de vanilie la cornet ori alţii care muşcă în grabă din covrigi cu susan...


doar eu le privesc umbrele cum dansează în asfaltul putred un tango cu partener necunoscut... parcă ar şopti fiecare „hello there... the angel from my nightmare...” Tac şi le ascult vorbele nerostite...poate pentru că eu am timp... am timp să privesc secundele – singurul meu blestem – pe lângă faptul că îmi trăiesc fiecare secundă mai trăiesc şi secundele celorlalţi în mine...


dar măcar am o consolare: azi e prima zi de vara! De azi pot să aştept toamna...