eul s-acru

Într-un triunghi inversat mi-am lăsat inima să fiarbă în mercur. Azi. Doar azi. Bine, şi ieri. Poate şi mâine. Mă mai gândesc!





Cineva m-a întrebat:

- Ce faci?
- Caut şi eu principiul unic... dacă alţii nu l-au găsit, de ce l-aş găsi tocmai eu!?
Altceva n-am mai zis...

Mă joc şi eu de-a alchimia spirituală. Proprie. Mă închipui îmbălsămat în substanţe miraculoase, cu licori dulci care-mi cad alene din ochi şi prin vene cu un fel de elixir ce le aduce altora nemurirea. Doar altora.

Şi să nu mai spun că din propria umbră mi se desprind homunculi fără chip, de-capitaţi, ce populează o lună ascunsă. Dar nu-i nimic, atomii de antimaterie nu pleacă din mine!

Heh, chiar şi conştiinţa mi-a adormit tolănită într-o pernă umplută cu puf de înger şi constată că un înger fără aripi nu e nimic altceva decât... un om banal. Sau futut la creier pe fiecare celulă în parte de probleme, evoluţii profesionale, cote de piaţă, situaţii interne (subiective, obiective – la alegere!), diferite temeri medicale (reale, imaginate – la fel, la alegere!), frumuseţi tardive, trucuri esenţiale de make-up, glamour, alimentaţie, praf, polen, alergii (închipuite), multe, multe, multe angoase... Ah, şi mai ales sfatul înţelept „învaţă cum să străluceşti”! Oare nu era mai simplu să se spună: uite, priza îi aci, degete ai, trebuie doar să te conectezi la „reţea”!

Ce viaţă semipreparată...


- Ce faci eule?
- Mă s-acralizez! Stau şi rânjesc ca prostu’ la lună nouă!

Din toate aceste transmutări de substanţe interzise, n-am găsit (noi) reţeta lui a fi, a fi „eu”.
Şi oricum, mie îmi vine să plec.