vineri, 31 octombrie 2014
nurofen
iubește-mă încet
și amestecă-mă-n tone de hașiș
iubește-mă stagiar și calm
acum cândva ca niciodată
iubește-mă ca pe o cutie de lapte ce-o deschizi dimineața
iubește-mă ca și cum ai aerisi casa de aerul nopții
iubește-mă bolnav absent desculț și uitat
și atinge-mă așa cum ai atinge o pastilă de nurofen
când îți curge nasul
iubește-mă pe fotocopiator în mașină
între frunze și ierni de altădată
iubește-mă cu ochii închiși când depășești un tir
iubește-mă ca pe un tratat de pace
iubește-mă sistematic inegal și posibil
iubește-mă azi acum cândva ca niciodată
și uită să uiți
și uită să uiți
iubește-mă ca și cum nu m-ai iubi
Publicat de
Gabi
la
10/31/2014 12:20:00 a.m.
0
comentarii
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!
Distribuiți pe Twitter
Distribuiți pe Facebook
Etichete:
gabriel bota,
nurofen,
poezie
miercuri, 29 octombrie 2014
dream stalker
suntem aproape cretini și aproape de gară
în ce tren urcăm contează doar după ce-am plecat
și mai mereu privim în urmă fiindcă
cine rămâne e important să ne aștepte
astăzi mă topesc ca o acadea într-o gură tăcută
cămășile-s toate înmormântate în dulap
am slăbit și nu-i o crimă să nu mă recunoști
oricum
de fiecare dată când faci duș
îmi furișez ochii prin holul întunecat
te ascult cum împrăștii stropii inegali
pe umeri apoi pe sâni și pe fund
și ești atât de aproape și atât de perfectă
ca un tablou de renoir
pe care nu îndrăznești să-l privești cu mintea
ci doar cu celălalt creier
irealul n-are nimic de-a face cu imposibilul
de fapt
niciodată nu ne spunem prea multe
de teamă c-am auzi ceea ce știm prea bine
Publicat de
Gabi
la
10/29/2014 07:37:00 p.m.
0
comentarii
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!
Distribuiți pe Twitter
Distribuiți pe Facebook
Etichete:
dream stalker,
gabriel bota,
poezie,
toamna
duminică, 14 septembrie 2014
leibniz și broscuțele cu picioare de flori
ceea ce e real e și posibil
de aceea trebuie să crezi
în broscuțe cu picioare de flori
ca într-un postulat de genul
corespondența dintre idee
și realitate se numește
adevăr
dar nu despre asta vorbim azi
nouă oricum ne place
ambiguitatea sistematică
noi rescriem regulile lui leibniz
și ne trezim că nu prea știm ce vrem
dar știm că vrem ceea ce nu avem
și uneori uneori
un felinar imens și speriat
ne-mbracă umbra într-un contur perfect
și casele devin copii bătrâni
ce se joacă de-a uitarea
sub luna plină a cerului de ieri
atunci noi mergem mai departe
precum oamenii fericiți
ce să mai zic
asta clar e o secvență mișto
de film siropos
stai nu pleca îmi spui
stai nu pleca îmi spui
cred îți răspund cred
în fundul genunchii sânii și gropițele tale
în imaginea asta rotundă a credinței
perfecte și mi-e bine
mi-e bine
de fiecare dată când te îmbrățișez
umărul tău miroase a vis nesfârșit
photo: stefan beutler
sâmbătă, 23 august 2014
high & dry
când vom fi destul de străini vom învăța să ne descoperim reciproc dar până atunci să ascuțim cuțitele & să pornim la drum să alunecăm fiecare pe sub ugerul vacilor monument să bem lapte cosmic din țâța andromedei & să ne iertăm că suntem proști cu gura albă smerită să nu mai avem cuvinte să nu ne bucurăm de liniștea singurătății să ardem precum deznădejdea naufragiatului în pustiu & să pornim iar la drum & să ne repetăm greșelile neputincioși în fața propriilor alegeri trecute & cu degetul periculos să atingem aerul & schimbarea să fie departe departe dincolo de bârlogul de gheață al focilor mustăcioase & să dăm de suprarealism să ne adopte dumnezeu & să ne învelească în foi de salvie fascinantă culeasă cu excavatorul din grădina raiului rătăcit & de-acolo să așteptăm să așteptăm gustul păcatului și-al adevărului & iar să ne pierdem unul de altul & iar să așteptăm să ne descoperim reciproc pentru că nu suntem destul de străini & fetița noastră sybel se va fi născut deja în cerul zilei de mâine doar că noi nu știm
sunt mai vechi decât timpul în care-ai învățat să iubești
așa că nu te-ngrijora
vom trece cu bine & peste toamna ce va urma
photo: belu gheorghe
Publicat de
Gabi
la
8/23/2014 08:33:00 p.m.
0
comentarii
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!
Distribuiți pe Twitter
Distribuiți pe Facebook
Etichete:
gabriel bota,
high & dry,
poezie,
toamna
vineri, 8 august 2014
the journey of life
dacă prezentul te obosește
aprinde-ți o țigară
și-nchide ochii
în câteva clipe cineva
te va sculpta într-un poem
pentru că întotdeauna există
cineva
apoi dacă vei avea răbdare
va descoperi focul în tine
și va dezvolta o civilizație
ruptă de realitatea idioților
și nu vei mai pleca
vei îmbătrâni pe malul soarelui
mânjit pe față cu dimineață-ceață
pe viață
și vei striga pe malul-soare
pentru întreaga ta lume
infinită
mă doare-n cur de curcubeu
ce vezi cu ochiul deschis
nu se numește vis
photo: belu gheorghe
Publicat de
Gabi
la
8/08/2014 06:05:00 p.m.
1 comentarii
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!
Distribuiți pe Twitter
Distribuiți pe Facebook
Etichete:
gabriel bota,
poezie,
the journey of life
miercuri, 30 iulie 2014
peștii-nisip
3 raze de lună veche
se opresc pe cearceaf
lumina trezește fluturi morpho
care înoată lângă peștii-nisip
valul nopții e blând și uriaș
cât un elefant cu urechi albastre
și doar un sfânt insomniac
cu mâinile lui transparente
ascultă nedumerit cum
inima ta pâlpâie o altă zi
ar fi prea frumos
ar fi mult prea frumos
să deschidem ochii în
lumea care ne înconjoară
nu crezi
Publicat de
Gabi
la
7/30/2014 11:50:00 p.m.
0
comentarii
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!
Distribuiți pe Twitter
Distribuiți pe Facebook
Etichete:
gabriel bota,
pestii-nisip,
poezie
luni, 21 iulie 2014
tigrii parfumați
mi-ai zâmbit mușcând un biscuite
inima rațiunii s-a oprit
și m-am pomenit
căutând cu lingurița-târnăcop
comorile golcondei în ceașca
de cafea-abis
atunci s-a făcut iarăși vis
de parcă nopțile n-au sfârșit
și-am plutit
pe o frunză de sfeclă dulce
printr-o pădure de cardamon și șofran
până-n stomacul flămând
al unor tigri parfumați
noi doi nu vom fi iertați
noi ne-am iubit prea mult
și prea târziu
ca faptele noastre moi și binevoitoare
să reziste trecutului
păcat de einstein
care n-a descoperit
că liniștea este egală
cu singurătatea la pătrat
Publicat de
Gabi
la
7/21/2014 10:40:00 p.m.
0
comentarii
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!
Distribuiți pe Twitter
Distribuiți pe Facebook
Etichete:
cafea,
comorile golcondei,
Einstein,
gabriel bota,
poezie,
ratiune,
tigrii
sâmbătă, 21 iunie 2014
no love without freedom
suntem atât de idioţi
pentru că nu înţelegem
că nu trebuie să înţelegem
nimic
atunci când iubim
trebuie doar să fim
nişte proşti minunaţi
care cred
că atunci când celălalt râde
e primăvară
atât de simplu e
până când într-o dimineaţă
tu
o să-ţi îmbraci trupul
în rochia ta albastră iar
eu
o să uit
în curând
voi căuta o stradă ploioasă din dublin
unde voi fuma o ţigară
pentru început...
din volumul SUSHI,http://www.edituraeikon.ro/detalii-carte.php?idC=317
Editura Eikon, 2014
Prefață: Ioan Es. Pop
Text coperta 4: Ion Mureșan
Grafică: Mauricio Silerio
Model: Lisa Iorga
Fotografi: Ovidiu Manoilescu, Radu Sălcudean, Lavinia Mureșan
marți, 20 mai 2014
metafizicienii au eșuat
exagerat de perfect exagerat de punctual
în fiecare seară dumnezeu cu mâna lui
stinge lumina din cer
nu-i bag de vină mă zbat puțin
între contingență și necesitate
rup un colț de ciocolată și accept
lumea nu s-a schimbat prin urmare
metafizicienii au eșuat lamentabil
doar becul dement adună în jurul lui
păsări de pradă kamikaze ce-mi vor exploda
mai târziu într-un vis prefabricat
bună seara draga mea
ai mai încercat să mă iubești
?
Publicat de
Gabi
la
5/20/2014 09:17:00 p.m.
0
comentarii
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!
Distribuiți pe Twitter
Distribuiți pe Facebook
Etichete:
dumnezeu,
filosofie,
gabriel bota,
iubire,
metafizica,
metafizicienii au eșuat,
poezie
joi, 15 mai 2014
2 țigări și umbra lui kierkegaard
unde erai de dimineață mi-ai dispărut atât de ușor de sub pleoape când m-am trezit te-am căutat în bucătărie am dat peste un cimitir de idei putrezite în cadavre mecanice storcătorul de oțel ceasul și vase androgine de lalique peste care bântuiau umbrele lui kierkegaard și pascal în rest doar resturi de mâncare și înțelepciune un gol cu care nu reușesc să mă obișnuiesc și mi-e frig îmi acopăr umerii cu o redingotă gri am 32 de ani și am numărat până la un miliard faceți și voi calculele eu am obosit mai am 2 țigări le voi fuma urmărit de remușcări pentru moment sunt plesnit de afazii adânci și nici nu știu dacă vreau să-mi revin despre singurătate nu e bine să vorbești când ești singur pentru că ai observa cât de idiot ești oricum te caut iarăși în agartha și în limitele vieții nu ești nici măcar în arhiva refulărilor mele doar homunculi și druizi îmi străbat uterul imaginației nimic altceva sunt la ultima țigară sunt la diferența dintre extaz și delir sunt la limba ta ca o literă cuneiformă ce-mi săruta fruntea sunt fără ciorapi cu mâinile goale am aruncat la gunoi primul alineat din viața mea tu
ziua judecății va fi cea mai scurtă
închid ochii
fericirea a fost la început
evident
înainte să știi că o trăiești
photo: Jochen van Eden
Publicat de
Gabi
la
5/15/2014 11:26:00 a.m.
0
comentarii
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!
Distribuiți pe Twitter
Distribuiți pe Facebook
Etichete:
fericire,
filosofie,
gabriel bota,
Kierkegaard,
Pascal,
poezie
luni, 12 mai 2014
nowhere man
din mâinile ei curg furnici aiurite
un copil plânge lângă borcanele de bomboane
și un arab așază pe o masă de tablă
cărți și ziare lângă mănunchiuri de ridichi
din mulțimea de ochi cruzi
cineva crede că e fericit
mai sunt și din ăștia care cred
în lumea nefericiților însă
nu se știe cine a fost mai întâi
infectat cu iluzii
aceasta e imaginea
aceasta e imaginea în care dumnezeu fuge
în oameni să trăiască
de azi de ieri de ceva timp
pe pământ cerul nu mai are miros
dar chiar și așa
viața merge mai departe
photo: Nilufer Barin
Publicat de
Gabi
la
5/12/2014 01:23:00 p.m.
0
comentarii
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!
Distribuiți pe Twitter
Distribuiți pe Facebook
Etichete:
gabriel bota,
nowhere man,
poezie
sâmbătă, 3 mai 2014
efectul nocebo
pe un cer brodat cu flori de ciment
chiar deasupra patului vom pluti
printre toate viețile noastre posibile
într-un zeppelin fantomă
nu contează cum a început
viața noastră
ci cum vom decide s-o sfârșim
îți spun
iar tu cu mâinile tale mici și proaspete
îmi învelești rănile în frunze de cireș
apoi amesteci fără grabă în ceai
și-mi pui pe buze minute și biscuiți
cu fulgi de ciocolată din danemarca
te iubesc prea mult
să nu te iubesc
mai adaug
tu ești atacul de cord
pe care vreau să-l am
într-o zi
photo: Igor Amelkovich
Publicat de
Gabi
la
5/03/2014 08:05:00 p.m.
0
comentarii
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!
Distribuiți pe Twitter
Distribuiți pe Facebook
Etichete:
atac de cord,
efectul nocebo,
gabriel bota,
iubire,
poezie
vineri, 25 aprilie 2014
domnul sorin și edwin honig și soarele ce răsare într-un bec economic
domnul sorin mi-a curățat sângele amestecat cu piele și m-a bandajat ca pe o mumie
domnul sorin are un băiat de 7 ani și un singur televizor la care se uită doar noaptea când băiatul și nevasta obsedată de seriale japoneze dorm
domnul sorin zâmbește în cabinetul lui plin de fiole de lidocaină și tone de role de tifon îmi spune nu-ți face griji soarele răsare doar atunci când avem ochii deschiși
și eu am ochii deschiși neclintiți blocați pe tavanul ușor roz aproape iluzor de unde văd soarele într-un bec economic
în stânga mea o asistentă cu părul verde apasă pieptul unui bătrân iar de jur împrejur mesele de operație sunt pline de instrumente mici lucioase tăioase ca niște jucărioare interzise
la un moment dat nu pricep cum am ajuns aici apoi îmi amintesc vreau să întreb pe cineva dacă tu esti bine dar nu mă pot mișca umărul drept mi-a sărit vreo 8 cm coastele din dreapta îmi apasă plămânul iar gâtul mi-e împrejmuit de un plastic rece
uneori singurătatea o simți în privire în ochii care nu te privesc și soarele răsare într-un bec economic și fără înțeles îmi aduc aminte de edwin honig îmi spun de poezie nu scapi nici cu alzheimer cu toate astea poezia n-are sens decât atunci când oamenii pe care i-ai iubit nu pleacă niciodată din tine ei devin carnea și țesutul și fiecare organ care te țin în viață și soarele răsare și soarele răsare
ochii mei cad în întuneric și totul e real de realitate nu scapă nimeni nici dacă a trăit o viață întreagă în iluzii îi șoptesc cuiva care îmi strecoară un ac într-o parte a corpului și o voce îmi răspunde o să te doară și îmi vine să râd îi spun voi sta cuminte dar la sfârșit merit o bomboană și totul e real mai adaug de realitate nu scapă nimeni nici dacă a trăit o viață întreagă în iluzii
și vocea se transformă în voci care aleargă pe un câmp metafizic plini de melci și de îngeri fără urechi și mama e atât de tânără și de frumoasă și din cer cad păpădii și timpul se dilată în secunde gelatinoase și planetele se transformă în biluțe colorate prinse într-un șirag pe care-l porți la piept peste rochia ta albastră într-o seară de primăvară
domnul sorin îmi scutură ușor arătătorul mâinii drepte
domnul sorin zâmbește îmi spune nu-ți face griji soarele răsare doar atunci când avem ochii deschiși
domnul sorin dispare
și eu deschid ochii și rămân cu ei deschiși
soarele răsare pe cerul din ochii tăi care mă privesc
Publicat de
Gabi
la
4/25/2014 06:07:00 p.m.
0
comentarii
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!
Distribuiți pe Twitter
Distribuiți pe Facebook
Etichete:
Edwin honig,
gabriel bota,
lidocaina,
poezie,
spital
joi, 3 aprilie 2014
hero.ina are inimă
hero.ina e o inimă nimic altceva ea n-are păr n-are ficat n-are tendoane n-are trahee n-are nimic altceva în care să țină captivă o conștiință prin urmare hero.ina e o inimă hero.ina n-are conștiință
am întâlnit-o din întâmplare sub un gang puțin întunecat puțin trecut de miezul nopții pe la 00:43 ea avea o haină de ploaie mov aproape transparentă care i se lipise de trupul gol iar eu mă plimbam către nicăieri cu mâinile-n buzunar și cu ochii ascunși în umbra umerilor
hero.ina dansa pe ciment sub reclama aproape ștearsă a unui magazin de reîncărcări cartușe de imprimantă și nu era toamnă și nici muzică nu se auzea oricum ea dansa nestingherită în haina de ploaie mov aproape transparentă
când m-a zărit nu s-a oprit i-am spus oprește-te oprește-te dar ea nu s-a oprit m-a zărit doar cât pentru o femptosecundă și a continuat să danseze pe muzica aia inexistentă pe care urechea mea nu reușește să o recepteze
oprește-te i-am strigat încă o dată astăzi am pierdut tot astăzi am pierdut tot am exact senzația aia pe care o are un gambler ce și-a pariat întreaga viață pe ultima mână și cărțile nu i-au intrat nu înțelegi trebuie să te oprești trebuie să mă asculți trebuie să mă vezi astăzi am pierdut tot nu înțelegi
nu înțelegi până la urmă poliția m-a eliberat am stat în arest 32 de ore de ieri dimineață de la 9 până astă seară la 5 dar nu mi-au spus de ce polițiștii doar m-au privit o vreme parcă dezinteresați de persoana mea apoi m-au aruncat într-o cameră fără aer în care pălpâia un bec în singurătate peste un pat simplu cu o saltea puțin șifonată
nu știu de ce dar nici eu n-am reușit să-i întreb ce caut acolo nici măcar n-am manifestat o urmă cât de vagă de curiozitate doar am acceptat fără să mă opun ca un dumnezeu proaspăt descoperit în cineva care habar n-avea că ascunde ceva ce nu există oricum am acceptat m-am așezat sub becul singurătății și-am adormit așa cum n-am mai dormit niciodată până astă seară la 5 nemișcat nenăscut parcă într-o burtă de mamă surogat
nu ți-am spus am fost născut în preajma unor străini de care nu-mi pasă nici acum dimineața mă trezesc iar mă spăl pe dinți și-mi vine să vomit de la pasta de dinți oribilă care se amestecă printr-o reacție chimică bizară cu saliva mea acidă apoi sunt trist barba nu mi-o rad de mai bine de 18 ani nu mă privesc în oglindă niciodată n-am chef de mine când mă trezesc apoi sunt trist iar cam de vreo 5 ori până să iau micul dejun pe fugă înghit direct în stomac 2 felii de pâine prăjită cu apă de la robinet deschid telefonul dau un scroll pe facebook și încarc emailurile pe care le las necitite apoi mai sunt o dată sau de 2 ori trist și ies pe ușă întotdeauna ies pe ușă dimineața
întotdeauna ies pe ușă dimineața mă asculți mă auzi heiii hero.iiina mă asculți mă auzi întotdeauna ies pe ușă dimineața
chiar am dormit incredibil până astă seară la 5 când polițiștii m-au scuturat zdravăd de umeri și mi-au spus că trebuie să plec iar eu de-abia m-am ridicat din burta mamei surogat ce m-a ținut captiv 32 de ore și n-am mai zis nimic doar am ieșit pe altă ușă dar în altă stradă în alt oraș în altă zi în altă viață și timp de 10 secunde am fost de 10 ori trist și tot de-atâtea ori nepăsător odihnit sifilitic posedat zdrobit de idei
și-am zăbovit vreo 200 de vieți pe stradă n-am întânit pe nimeni doar mașini care se conduceau singure în șiruri ordonate se opreau la semafor apoi o luau iar din loc fără zgomot dar nu mi s-a părut deloc bizar doar clădeam pașii pe dalele tocite ale străzii până când mi s-a părut că am terminat ceva de construit și m-am oprit din mers din trăit din visat ca și atunci când se termină un serial pe care l-ai urmărit multă vreme și la sfârșit personajele pleacă undeva nemaiîntâlnindu-se nemaiîntâlnindu-se
ai observat că obișnuiesc să repet să repet
?
dincolo de ecran întotdeauna e întuneric și rătăcești un timp nedefinit nu știu dacă ți-am spus hero.ina dar sper că-ți place să citești în palmă am o viață cât o carte de vreo 3 kile pe care poți s-o răsfoiești de plictiseală filă cu filă un fel de river of dirt care va curge pe gâtul tău așa că ai grijă să nu te îneci cu ziua în care am decis că nu mai am nevoie de femei de iubire de prostii de-astea care m-au îngropat în propriul sine atât de adânc încât nici 7 tone de pastile și 3 mld de psihiatrii cu lopeți și excavatoare nu mă mai pot dezgropa
da da ziua aia nu mai știu ce-a fost poate o marți ori poate o miercuri o primăvară ori alt anotimp nu-mi aduc aminte oricum e bine așa pentru că asta am urmărit am avut ceva în palme în dreapta scria uită și în stânga adu-ți aminte și atunci a plouat și cerneala s-a prelins pe bătături și a pătruns în pielea aspră și uitarea s-a făcut carne și amintirea sânge și de-atunci se țin una pe alta în viață și pe mine în ceață și sfinții coboară cu liftul până în ochi mei atunci când iubesc atunci când iubesc
cum să nu acesta nu este un dialog nu e un text nu este o poezie e ceva ce se întâmplă aici pe stradă sub gang la ușa liftului de unde coboară sfinții din cer unde mi-e puțin rece la talpa sub care stă trecutul și viitorul unde nu există ei ele ceilalți ori alții aici e ceva ce se întâmplă pentru că nu are cum să nu se fi întâmplat aici e unde suntem noi doi tu crăcănată suavă misterioasă decisă eu ca eu niciodată ca acum
și am multe să-ți spun istoria mea nu există există doar oameni niște maimuțoi din plastic biodegradabil care străbat o lume paralelă și perpendiculară în același timp și fiecare dintre ei au în cele 2 palme ceva scris dar lor le va fi mai greu fiindcă în viața lor nu va ploua da așa e hero.ina am luat toată ploaia din toate lumile cu mine și o țin ascunsă în spatele privirii în spatele celor doi ochi singuri ce l-au ratat pe dumnezeu cu o singură clipire și nu nu nu ploaia o țin pentru mine doar pentru mine cine știe timpul e șmecher și poate vrea să mi-o tragă iar poate vrea să mi-o tragă iar
așa că trebuie să nu-ți pese de nimic conștiința doar bate explodează se blochează se restartează iar și iar dă-o-n pula mea să se chinuie sub curentul defibrilatorului să n-o salvăm să n-o salvăm
și-am urlat și-am urlat să n-o salvăm să n-o salvăm
să n-o salvăm să n-o salvăm am tremurat am tremurat și-am urlat până când vocea mi s-a lipit de cimenttul străzii
stai lângă mine întinde brațul micește irisul și respiră din noua ta viață mi-a spus hero.ina
dacă nu voi adormi fără să dorm voi ucide pe cineva i-am răspuns
stai lângă mine întinde brațul micește irisul și respiră din noua ta viață mi-a spus hero.ina
și ușa liftului s-a deschis și sfinții mi-au invadat ochii și lenjeria era aruncată prin baie peste prosoapele murdare pline de pete de sex și trupul ei epilat în întregime cu șolduri umede înota prin ploaia captivă captivă de la umezeală ți se scoală m-am gândit în orice caz dorințele nu sunt contradictorii ci concurente dorințele nu sunt contradictorii ci concurente
dacă nu voi adormi fără să dorm voi ucide pe cineva i-am răspuns
astăzi am pierdut tot astăzi am pierdut tot i-am spus
stai lângă mine întinde brațul micește irisul și respiră din noua ta viață mi-a răspuns hero.ina
și sfinții înotau și sfinții înotau
întotdeauna te-am auzit niciodată n-am știut că de fapt sunt eu cred că i-am mai spus
și sfinții înotau și sfinții înotau
la 5 metri mai încolo un cuplu s-a urcat într-un taxi o frunză decide să se sinucidă și cade pe luneta unei mașini iar noaptea s-a înecat în noapte
și sfinții înotau și sfinții înotau
avem un singur creier lipsit de bucurie
Publicat de
Gabi
la
4/03/2014 01:24:00 a.m.
0
comentarii
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!
Distribuiți pe Twitter
Distribuiți pe Facebook
Etichete:
constiinta,
dumnezeu,
facebook,
gabriel bota,
halucinatie,
heroina,
nebunie,
poezie,
sex
luni, 24 februarie 2014
nichita în cafenea
primăvara înflorea în inima oamenilor
ca un nichita binedispus ce arunca la întâmplare
lumină și nori pe foi din aripi de îngeri rotunzi
un telefon a lătrat cineva a zâmbit
cafeaua a rămas blocată într-un gând agitat
nu-i vreme de pierdut ușile-s deschise
doar pentru o secundă pătrată
apoi spațiul întreg a muțit
mi-am achitat nota de plată
și-am plecat afară din viața ei
sâmbătă, 22 februarie 2014
profesorul de metafizică
sunt singurul metafizician în viață mi-a spus cu zâmbetul adunat pe întreaga față
l-am întâlnit azi după mai bine de 7 ani intrând pe fugă la il caffe-ul de pe strada brâncuși
el era așezat la bar și sorbea lichidul negru dintr-o ceașcă mică prin gesturi extrem de elegante
am mers direct la el și l-am salutat întrebându-l dacă-și mai aduce aminte de mine
mi-a strâns repede mâna cu o forță pe care doar bucuria poate să o dea unui om
în 3 minute mi-a citat din aristotel într-un mod triumfător mi-a repetat de 2 ori
celui care nu face nimic îi este imposibil să găsească fericirea
celui care nu face nimic îi este imposibil să găsească fericirea
apoi a tăcut ascunzându-se parcă după gulerul cămășii șifonate
m-au părăsit toți dragul meu coleg
m-au părăsit toți
i-am spus că mă grăbesc dar că îl voi căuta zilele următoare
m-au părăsit toți dragul meu coleg
m-au părăsit toți
ochii i-au căzut într-un timp uitat plin de tristețe
sunt singurul metafizician în viață mi-a mai spus
photography: Ovidiu Manoilescu
vineri, 14 februarie 2014
get the picture
dispar zilele norii străzile cămășile fotografiile dispar vertebrate și nevertebrate dispar canale și canale anale tv dispar semne de circulație și semne de punctuație dispar expresii și impresii dispar îngeri mame locuințe câini motani prieteni emoții comoții și promoții dispar pentru totdeauna și întotdeauna când te aștepți mai puțin dispar bucăți din tine furate uitate pierdute distruse ucise pentru că totul se înlocuiește pentru că suntem locuibili și înlocuibili în același timp același timp nu reușim să-l împărțim
un întreg mie
un întreg ție
frate ia și tu puțin din iluzia asta în care credem amândoi și care nu folosește niciunuia
vreau să zic păstrați păstrați tot
ce ne rămâne e doar ce n-a dispărut încă
photo: evgenia rudaya
Publicat de
Gabi
la
2/14/2014 12:18:00 a.m.
0
comentarii
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!
Distribuiți pe Twitter
Distribuiți pe Facebook
Etichete:
gabriel bota,
get the picture,
photography,
poezie,
time
vineri, 10 ianuarie 2014
cangurii mănâncă ridichi
mi-era poftă să dorm și să visez dintr-odată m-am ridicat de la masă și poate am spart ceva dar n-am auzit decât o hărmălaie îngrozitoare din străfundul nopții mai mulți câini negri au străbătut peretele bucătăriei și mă gândeam că te-am lăsat singură dar nu m-am întors am fugit nepăsător în patul somnului să vânez comete sinucigașe sub plapuma în dungi de lăcrămioare unde-au trecut secunde și ani uriași și mie nu-mi păsa mă durea în cot de facturile neplătite până la urmă încrederea e ușor de pierdut și greu de câștigat iar stilul de viață iresponsabil NU dăunează grav sănătății orice s-ar spune trebuie să faci ceea ce visezi ori trăiești degeaba așa că n-are rost să regret voi mai rămâne pentru o vreme aici până voi consuma partea neconsumată din mine încet și sigur mă voi întreba oare cangurii mănâncă ridichi oare oamenii sunt mai fericiți seara sau dimineața și te voi zări așa aievea fără înțeles chiar în acel moment din spațiu și timp se va găsi particula lui dumnezeu într-o pungă de chipsuri de tipa aia înaltă blondă murdară de la nouvelle vague care va urla uimită exaltată și eu voi deschide ochii iar luna va fi captivă în perdelele de la geam ca într-un păienjeniș straniu de real
nu mă trezi din viața ta
o dată pe an visez singur
Publicat de
Gabi
la
1/10/2014 07:33:00 p.m.
0
comentarii
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!
Distribuiți pe Twitter
Distribuiți pe Facebook
Etichete:
dumnezeu,
gabriel bota,
nouvelle vague,
particular,
poezie,
sanatate,
spatiu,
timp,
viata,
vis
luni, 6 ianuarie 2014
little piggy
cine e cine ce mai e ce
nu mai întreb n-are rost
inexplicabilul timp se sparge
în timpanul tăcerii
ieri te-am uitat prea ușor
azi te găsesc prea greu
în fața privirii armate de zebre
se îneacă în nămol
little piggy te strig
fuck the whole universe
nu te speria nu respira
la viață oricum ne trezim
la viață
oricum
ne trezim
Publicat de
Gabi
la
1/06/2014 09:22:00 p.m.
0
comentarii
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!
Distribuiți pe Twitter
Distribuiți pe Facebook
Etichete:
fuck the whole universe,
gabriel bota,
poezie,
timp,
uitare,
viata,
zebra
Abonați-vă la:
Postări (Atom)