sâmbătă, 29 ianuarie 2011

cu gust de apă


sunt sfâşiat de vorba ta
de gândul tău adânc de crimă
m-ascund între cuvintele petale de bumbac
ce te-au crescut nebună şi marină

aşa te las să mă îneci în ape
în ziduri şi corăbii să m-arunci
iar la reflux, cu alge-n loc de splină
să prind iar viaţă de pe stânci

şi nu vei şti că sunt iar viu
că sunt vampir cu apă-n venă
că am să-ţi dau ce tu mi-ai dat
c-am să-ţi dau trupul de sirenă

aceste ape care mor
cuprind din noi ultimul ceas
sunt sigur că tu ai murit
sunt sigur că eu n-am rămas

cădem cumpliţi şi stinşi în nopţi arabe
de unde luminăm ce am pierdut
şi o poveste s-a născut din umbra noastră
ce licurici o spun cu glasul mut

apa ce ne bea
s-a înecat şi ea...

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

ultima dorinţă a lui Growpy


Această dimineaţă de ianuarie l-a trezit brusc, focul din soba de teracotă albastră se stinsese şi acum îşi privea picioarele îngheţate şi cuprinse de tremur. Era învelit de pielea umedă a două mesdames cochete cu părul răvăşit, blond şi creţ. Louise şi Charlotte. Probabil că le cunoscuse noaptea trecută. Îşi amintise că prima, Louise, chiar îi spusese la un moment dat, în timp ce înghiţea tuşind un pumn de acid lisergic dietilamid, „Je t’aime Growpy!”... Dar el nu o băgase în seamă... Numai de iubire nu îi ardea lui acum. Cum să spun, pentru Growpy viaţa se cam terminase. Noaptea trecută, străbătând fiecare canapea din Les Folies Berger şi Moulin Rouge, nu mai găsea nici un argument prin care să-şi continue calvarul. Nici tu lumină de lumânare, nici tu ceainic învechit, nici tu inspiraţie căutată cu dinţii strânşi de muşama, nici tu speranţă...

Growpy a fost administator de ospiciu. Clocotind de idei, în fiecare zi îşi pregătea minuţios ceaiul cu metamfetamine şi, mai întâi, şi-l administra lui. Ca să-i vină Ideea. Dar la dracu, Ideea nu a mai venit. Nici nu avea de unde. Aşa că a tot căutat la sensuri până ieri când, plimbându-se prin Place de la Bastille, a încetat să mai caute...

Acum se ridică din pat, îşi făcuse curaj privind sânii goi a celor două doamne şi, cu paşi repezi, se grăbi către biroul unde adunase mii de foi rupte şi care acum zăceau aruncate într-un sac de rafie. Mai înjură o dată la Balzac şi la Voltaire. Doar o dată. Ultima dată. În mâna stângă strânge un borcan de L’elixir de longue vie iar cu mâna dreaptă prinde cuţitul cu care obişnuia să taie scrisorile...

Dacă ar fi fost să-şi fi dorit ceva, şi-ar fi dorit să se culce cu Mata Hari înainte ca aceasta să scufunde flota franceză în Marea Mediterană..

Dar n-a fost să fie... c’est la vie....

miercuri, 19 ianuarie 2011

viaţa mea va fi altfel! (II)


Continuare

La sfârşit am să zâmbesc. Întotdeauna mi-am dorit să zâmbesc. Aşa gol şi murdar, cu trupul plin de tăieturi adânci, cu toate imperfecţiunile mele imaginate, aş vrea să zâmbesc... chiar să râd în hohote, să dau într-un râs asurzitor şi înnecat! Să râd de tot ce mi-am imaginat, să râd de tot ce am trăit, să râd precum Giordano Bruno când privea prima scânteie ce aprindea lemnele de sub propriul rug. Ce viaţă simplă se pare că am avut. O viaţă pe care am transformat-o în propriul inchizitoriu. Prin urmare de ce nu aş râde? Ce altceva mi-ar mai rămâne de făcut...

„Sapere audere” spunea Kant la mijloc de iluminism! S-o ia dracu de raţiune! Eu o să renunţ la ea. Nu mai vânez niciun trecut! În schimb, îmi dau seama că trecutul m-a răpus! Şi-a azvârlit adânc în mine toate neîmplinirile, toate deziluziile, toate coşmarurile, toate aceste săgeţi cu vârf de aluminiu înmuiat în venin de crotal negru. Trecutul nu mă iartă. Nu îşi întoarce privirea de la mine şi mă ţine prins de el. Nu vrea să scape de mine. Dar eu am să scap de el! Singura cale de a scăpa de acest trecut, de trecutul meu, e să scap cumva de mine! Odată cu dispariţia mea şi trecutul meu va dispare. Voi înfrânge ceea ce părea de neînvins!

- Cum te numeşti?
- Eu, Eu nu mă numesc Eu!

Camera mea parcă e o stradă din Florenţa lui Boccacio, pe cât de liniştită pe atât de plină de ciumă. De aici, aşa, cu corpul sfârtecat de amintiri, voi purta acest război împotriva trecutului. Îmi voi lepăda şi ultimul strat de piele în gardurile de sârmă ghimpată, voi înfrunta toate schijele nemernice care îmi vor străpunge carnea, voi scurge oricât de mult sânge va fi necesar pentru a învinge. Voi învinge trecutul prin acest prezent pe care îl voi dărui viitorului. Aş fi în stare să fac de două ori cele 12 munci ale lui Hercule pentru a răpune această nefiinţă meschină. Voi da expresie absenţei şi mă voi elibera... Supraomul lui Nietzsche poate să moară şi el... oricum nu a existat niciodată...

Din acest câmp de luptă perfect voi triumfa peste sentimente şi amintiri. Voi lăsa miile de cioburi să explodeze îndrăzneţ pe lângă aripi de fluturi cu cap de mort, sunetul aprins de foc să trezească şi să ardă orice urmă de trecut rămasă. De acolo, din mijlocul vâltorii mă voi avânta triumfător cu o lamă ruptă în mână, clătindu-mi răfuiala într-o apă plină de săpun cu gust de sânge. Un ultim gând mă duce spre Voltaire care îi spunea lui Leibnitz „doctor Panglass”, ridiculizându-l pentru credinţa efemeră şi puerilă că „lumea noastră e cea mai bună dintre toate lumile posibile”. Doctore Panglass, nu ai avut dreptate! În lumea mea nu a fost nimic bun! Să vă fie raţiunea insuficentă....

De ce fac ceea ce fac? Mai contează? Nu cred... dacă am ajuns aici de ce m-aş mai opri?! Nu pot să-i dau dreptate nici lui Platon. Nu există nimic dincolo de viaţă. În viaţa pe care o ai nu eşti mort. Eu cred doar că, pentru unii, viaţa chiar nu li se potriveşte. De aceea poate mă aflu şi eu aici. Am trăit o viaţă care nu mi s-a potrivit.

Fără de ochi privesc... fără de gură vorbesc... Sunt în sfârşit în peştera lui Platon... Aici nu e nici întuneric şi nici lanţuri nu mai sunt. Beau un vin acru dintr-o venă de fecioară, îmi scald clipa în cel mai pur prezent şi pictez din propria transpiraţie îngeri în fundul gol pe care îi umanizez prin nesăbuinţa mea. Dă-o dracului de cunoaştere esenţială. De acum nu mai am cum să-mi recunosc imortalitatea...

Trecutul a ars... din prezent a rămas scrum... viitorul s-a stins...

[...]

fragment din "Nu mă numesc Eu!"

vineri, 14 ianuarie 2011

revenire-n haos


faţă de crimă, mână în adaos
rugăminte-n stâncă furată din haos
înduioşare strâmbă, noapte şi nebuni
cluburi largi de curve şi surprinse luni
provocare, râvnă, paginare mută
sunet slab de clopot, îndurare multă
zi de suferinţă, diafragmă spartă
sălbatic în derivă şi pudoare largă
a vedea e simplu, gest de umilinţă
resorbire, zumzet, esenţă şi voinţă
treaptă în neştire, zic nedumerinţă
foc suav de clipă fără de credinţă
broaşte, sfânt şi aburi, cuiburi de noroi
muşcătura lunii, fluturi în convoi
zboruri de deliruri, surâsul platonique
dorul vechi de casă, cafeaua din ibric
amintire scurtă, merg la seceriş
gustul de acreală, mâncatul de măcriş
pe sub bob de crin
cu gust de pelin
încet mai trece vântul roz, dar rezonabil
căzătură-n sine şi-un nume portabil
ochi de umblătură, gumă din oficiu
căutare multă înspre orificiu
un cartof de sumbru, burtă, jar şi ghips
adunare-n stâncă, plâns de-apocalips
sfârcuri ce se-ncheagă, sex şi drog de var
aiureală-n curbă, cărbune şi jar
glob de vâlvă multă, colacul de la morţi
un amor de-albastru, aluviuni în porţi
toate sunt pe unde, se mai vede poate
că lumea-i pierdută, că lumea-i pe moarte

faţă de crimă, mână în adaos
revenire-n haos!...revenire-n haos!

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

viaţa mea va fi altfel!


fragment

[...]
Până acum întreaga mea viaţă a fost un vis. Nimic din ce am trăit nu îmi mai poate spune că am existat. Doar nişte fotografii şi nişte amintiri care nu îmi seamănă deloc. Nu sunt nimic din ce am fost. Adevărul meu nu există şi nici nu va exista.

Am glasul pierdut. Îmi vorbesc în mai multe voci şi încerc să nu ascult de niciuna. Îmi aprind o ţigară. Peste drum un cuplu face sex şi le observ trupurile prin fereastra înnegrită. În fundal se aude muzica lui Edith Piaf. Nu ştiu de unde. Poate doar îmi imaginez. Trăiesc un război absurd de conştient. Fac lucruri iraţionale într-un mod conştient. Sunt cuprins de liniştea fricii, cu trupul adunat în colţul camerei, bolnav de febră, prins între umbre şi cadavre şi o ploaie caldă de gloanţe. Îmi ţin fruntea cuprinsă între palme şi repet obsesiv: „viaţa mea va fi altfel!”.

În cameră miroase a câmp de război, miroase a groază, miroase a secundă. Am mâinile umede şi încerc să gândesc matematic această muzică pe care o ascult. Nu mai exist pentru nimeni. Nici pentru mine nu mai exist.

De câţiva ani am fost normal. Nimic nu a fost îndeajuns.

Viaţa mea va fi altfel. Asta mi-am spus încă din copilărie. Acum îmi las ochii să privească spre un trecut de care nu sunt sigur că mi-a aparţinut vreodată. Am corpul adunat lângă fereastra camerei şi mâinile îmi sunt pline de sânge de la un pahar pe care l-am spart din furie. În cameră sunt lucruri împrăştiate peste tot. Sticle, cioburi, haine murdare, fotografii îndoite, un scaun rupt, sute de foi scrijelite, mucuri de ţigară stinse direct pe podea. De aici, din această cameră, universul pare îngustat. Exist doar aici într-un sens de care nu îmi mai pasă. Am eşuat...

În stânga mea e o fotografie uşor ruptă. Ochii mi se măresc de oboseală şi zăresc chipul unui copil îmbrăcat în pantaloni scurţi gri şi într-un tricou albastru. În mâini ţine strâns un arc de alun şi o săgeată de trestie. Are părul lung de un blond spălăcit. Zâmbeşte de parcă s-ar porni la un război imaginar cu copaci şi vietăţi mitologice... Aveam vreo şase ani cred. Era o zi neclintită de vară, pe la mijlocul lunii iulie. Împreună cu un văr de-al meu ne găseam pe marginea unei linii de cale ferată. Furasem monede de aluminiu de la bunicul meu şi le puneam pe linia ferată încinsă de la soarele puternic. Vroiam să aplatizăm monedele de aluminiu pentru a face vârfuri pentru săgeţile noastre de trestie. Mai târziu, în aceeaşi zi, o săgeată cu vârf de aluminiu mi-a lăsat o rană adâncă în piciorul stâng. Ajuns acasă, cu mâinile şi corpul aproape tot pătat de un roşu închis şi uscat, am făcut-o pe mama şi pe bunica mea să plângă. Nu înţelegeam de ce plâng şi tot repetam cu un glas mirat „ce s-a întâmpat?”. Din acel moment mi-am spus: viaţa mea va fi altfel! Probabil pentru că niciodată nu mi-a plăcut să văd pe cineva plângând... În acea zi, dimineaţa, pe la noi trecuse un fotograf care îmi făcuse această poză pe care acum o privesc întrebător. A fost ziua în care urma să devin pentru prima dată conştient de existenţa celorlalţi... Până atunci, lumea nu exista pentru mine pentru că eu nu ştiam că exist. Din acea zi, existenţa a devenit un blestem...

În această noapte, pentru mine totul se va sfârşi. Nu mai am nimic să-mi ofer. Nu mai am de oferit nimic nimănui. Niciodată nu am avut. Nu mă recunosc niciunde. Nu am fost nimic. Trecutul meu e doar o istorie a cuiva care a căutat întotdeauna genialitatea. Şi niciodată nu a găsit-o. Pentru că nu avea cum. Niciodată nu am înţeles nimic. Niciodată nu am ştiut ceva. Lucrurile sunt ceea ce sunt. Nu au sensuri profunde sau ascunse. Lumea este ceea ce este, ceea ce se arată a fi. Nimic mai mult. Aşa că am căutat degeaba ceva ce oricum nu există. Am înţeles însă prea târziu. Trebuia să rămân ceea ce am fost...

Mă doare capul îngrozitor de tare. Dacă închid ochii parcă aş pluti într-o mare de cianură. Sunt aproape leşinat. Am impresia că sunt un biet golan întins pe o stradă necirculată, lângă o cabină de telefon, dezbrăcat, ca un model ideal. Doi câini mă trezesc şi deasupra mea făpturi demonice şi vulturi verzi zboară într-un cerc imperfect. Mai deasupra, două flori se luptă şi împroaşcă venin pe un cer ce stă să se dărâme. Visez această minunăţie perfectă... acest ultim vis... în care recunosc eternitatea... Sunt un produs liber al sinelui... Uit de orice interlume, de orice conştiinţă, de orice dorinţă. Am eşuat în propria istorie...

În faţa trecutului sunt neputincios. Acest element care nu mai există, despre care nu sunt sigur că a existat mă apasă într-un mod terifiant. Îmi este imposibil să-l schimb. Îmi este imposibil să-l concep. Sunt aşa cum mi-am dorit să fiu pentru că am refuzat întodeauna să fiu altfel.

Prin urmare, acum voi privi spre viitor trăind acest ultim prezent. Nu mai vreau să dau viaţă niciunui trecut. Trecutul poate să moară. Eu oricum nu-l voi mai regreta. Nu urăsc ce nu am fost. Ci numai ce am decis să fiu.

Pe tine te-am iubit o singură şi simplă viaţă.

- Vrei să mă opreşti? N-ai nici o şansă... fiindcă oricum nu eşti aici!
[...]

simplitatea de a iubi












de ce te iubesc?!
pentru că ştiu.
pentru că încep să văd
pentru că refuz să înţeleg
pentru că nu am nimic
pentru că nimic nu rezistă
pentru că totul este tot
pentru un semn
pentru că începutul e mers
pentru că sfârşitul este
pentru aer
pentru că totul se vinde
pentru autonomie
pentru dependenţă
pentru vers
pentru paradox
pentru căderi
pentru ceea ce vreau să uit
pentru a te atinge
pentru gândul simplu de a gândi
pentru a fi organic
pentru o dorinţă
pentru a mă juca
pentru a fi mic
pentru a fi înalt
pentru a respira
pentru a deveni claustrofob
pentru plictiseală
pentru a fi aproape de ceva
pentru a mă vedea
pentru a rima
pentru a fi la înălţime
pentru că vreau.

de ce te iubesc?!
pentru că vreau să exist

luni, 3 ianuarie 2011

despre conceptul fericire


fragment

Se spune că fericirea este o aspiraţie comună tuturor oamenilor. Pe cât este de comun conceptul, pe atât este de complex iar elementele care îl compun pot să fie chiar contradictorii. Pe de-o parte, fericirea este arta de a fi, arta de a te bucura, arta de a voi, arta de a avea. Este o stare durabilă de satisfacţie care ţine mai mult sau mai puţin de o disciplină personală. Pe de altă parte, fericirea este strâns legată de şansă, de noroc. Însuşi termenul fericire (bonheur), din punct de vedere etimologic, înseamnă „ora cea bună” adică o împrejurare bună, o chestiune ce ţine de şansă. Din acest punct de vedere fericirea poate să însemne pur şi simplu a te bucura de „un moment bun, favorabil”, însă bon, din cuvântul francez bonheur, sugerează şi ideea de bine, concept care are o istorie aparte în gândirea filosofică. Putem observa că avem de-a face cu un concept nedeterminat, cu o noţiune, în sensul lui Kant, despre care nu se poate spune aproape nimic definitiv şi precis. După Kant, fericirea rezultă din satisfacerea tuturor dorinţelor noastre şi tocmai din această cauză conceptul este nedeterminat, altfel spus, cu toţii vrem să fim fericiţi dar nimeni nu ştie exact cum!

Atunci când vorbim despre fericire la ce ne gândim? Ce înţelegem prin fericire şi cât întelegem din fericire? Cum se poate răspunde la o întrebare atât de subiectivă? Avem cu toţii acelaşi răspuns sau răspunsul este diferit? Poate fericirea să ne constituie, putem să avem fericirea în comun? Acestea sunt numai câteva întrebări legitime pe care le putem pune atunci când dorim să vorbim despre fericire.

Fericirea reprezintă gradul de satisfacţie pe care un individ îl are cu privire la întreaga sa viaţă. O definiţie clasică a fericirii este dată de Bentham conform căruia „fericirea este o sumă de plăceri şi insatisfacţii”. Fericirea este determinată atât de factori externi cât şi de factori interni. Gradul de fericire pe care il resimt reprezintă astfel satisfacţia pe care o am cu privire la întreaga mea viaţă.

Istoria fericirii este o istorie aparte. Subiectul a reprezentat şi încă reprezintă o temă centrală de reflecţie în filosofie dar şi în alte discipline precum ştiinţele politice, psihologie sau economie, care au definiţii proprii. Conform lui Rojas (2005) există patru teorii principale despre fericire enunţate în termeni de: hedonism - utilitarianism, dorinţă, satisfacţia faţă de propria viaţă şi teoria listei lucrurilor obiective asupra fericirii.

Conform teoriilor hedoniste plăcerea este principiul oricărui bine. Plăcerea (hedone) este scopul vizat, astfel că fiecare acţiune care produce plăcere este legitimă. Trebuie să-ţi amplifici plăcerea pentru a te bucura tot mai mult. Fericirea rezidă din plăcerea de a te bucura de diverse lucruri sau de împlinirea tuturor dorinţelor pe care le ai. Mai nou, în termeni de consum, fericirea provine dintr-o cursă către obţinerea de plăceri: cumpărăm nu pentru a ne poziţiona social de exemplu, ci pentru a ne produce satisfacţii ludice, emoţionale, estetice, distractive, corporale etc. (Lipovetsky).

În termeni de dorinţă, fericirea se enunţă simplu: sunt fericit atâta timp cât obţin ceea ce doresc. Cu cât am mai multe dorinţe împlinite cu atât sunt mai fericit. Felicitas este compusă ca o bucurie imutabilă şi constantă ce provine din împlinirea tuturor dorinţelor. Civilizaţia dorinţei, aşa cum o numeşte Lipovetsky, consistă în raportul a fi – a avea la un timp comprimat, altfel spus, dorinţele mele mă definesc, dar totul trebuie să se petreacă acum, în acest moment, într-un metatimp social.

Teoria listei lucrurilor obiective ale fericirii nu se axează nici pe plăcere nici pe dorinţă. Această teorie aduce în discuţie ipoteza că există o listă de lucruri, considerate ca fiind cu adevărat importante în viaţă, care definesc fericirea. Prin urmare, un individ va fi fericit dacă va realiza în întreaga sa viaţă anumite lucruri considerate dezirabile precum: educaţie, iubire, cunoaştere, carieră, prieteni, confort material, sănătate, spirit civic etc.

Satisfacţia faţă de propria viaţă constă într-o autoevaluare pozitivă a propriei vieţi, comparând modul în care trăieşti cu anumite standarde şi aspiraţii reale.

Pe lângă aceste teorii mai există şi alte definiţii date fericirii în tradiţia filosofică. Menţionarea acestor perspective este importantă pentru înţelegerea deplină a conceptului.

Odată cu Socrate începe şi interesul pentru fericire. Acest interes al filosofiei pentru fericire este pus în raport cu interesul substanţial pentru om. Cunoaşterea de sine, postulată de către Socrate, nu presupune doar autocontemplare ci şi gândire, te învată cum să gândeşti, cum să trăieşti, prin urmare cum să fii fericit. Fericirea devine astfel punctul principal de reflecţie pentru eudemonişti, ce o consideră binele suprem.

Mai apoi, fericirea este gândită prin intermediul a două curente filosofice: idealismul (Platon, Aristotel, Plotin) şi materialismul (epicurismul şi stoicismul). Pentru idealişti, fericirea reprezintă binele omului deoarece fiecare tinde către bine. Fericirea este o dorinţă absolută. Orice facem, facem pentru a fi fericiţi, fericirea fiind scopul vizat iar nu mijlocul unui scop. Conţinutul unei astfel de fericiri poate fi constituit numai în două moduri: prin contemplare sau printr-o viaţă ce trebuie să fie conformă cu virtutea.

Materialiştii în schimb fac din fericire o doctrină a plăcerilor. Epicurismul este un hedonism, plăcerea este principiul oricărui bine, dar şi un eudemonism: trebuie să te bucuri cât mai mult posibil alegând însă dintre plăceri pe acelea care sunt compatibile cu fericirea. Stoicismul însă este un ascetism moralist care defineşte fericirea prin virtute. Dacă pentru epicurieni, a fi fericit înseamnă a trăi bine, pentru stoici, a trăi fericit înseamnă a trăi virtuos, binele stoic fiind un bine moral.

În istoria filosofiei, conceptul de fericire capătă un nou sens odată cu Hobbes care deschide prerogativele organizării politice a fericirii din secolul al XVIII-lea. Fericirea nu mai ţine numai de subiectiv, de virtute, de morală, de bine, ci tinde din ce în ce mai mult să ţină de obiectiv. Fericirea care era gândită până acum ca un bine suprem devine o teorie a puterii ca obiect al unei căutări care nu este foarte bine definită. Fericirea este dorinţă de putere deoarece obiectul dorinţei omului nu este de a se bucura o singură dată ci de a-şi asigura pentru totdeauna îndeplinirea dorinţei sale viitoare (Comte-Sponville).

Această nouă artă de a trăi atribuie fericirii un statut necesar şi indispensabil. Fericirea devine puterea de a te bucura şi bucuria de putere a lui Spinoza. Fericirea este experienţă de viaţă. Fericirea se traduce astfel şi prin iubire care este până la urmă experienţa noastră a tuturor. Aceste noi valenţe ale modului de a gândi fericirea aduc în ecuaţie încă un element: pe Celălalt. Din acest moment, fericirea nu mai este la modul singular.

Concluzionând, se poate vorbi de 3 moduri diferite de a gândi fericirea. Mai întâi, putem gândi fericirea ca o bucurie imuabilă şi constantă care rezultă din împlinirea tuturor dorinţelor, numită şi felicitas. Mai apoi, al doilea mod de a gândi fericirea este relativ fiindcă suntem mai mult sau mai puţin fericiţi (atunci când nu suntem fericiţi) sau aproape fericiţi de fiecare dată când bucuria pe care o simt mi se pare posibilă. Acesta este cred şi fericirea comună în sensul ei obişnuit. Şi nu în ultimul rând mai este şi fericirea înţeleptului, numită beatitudine.

[...]

Nu sunt dacă nu sunt fericit! :)