sâmbătă, 8 ianuarie 2011

viaţa mea va fi altfel!


fragment

[...]
Până acum întreaga mea viaţă a fost un vis. Nimic din ce am trăit nu îmi mai poate spune că am existat. Doar nişte fotografii şi nişte amintiri care nu îmi seamănă deloc. Nu sunt nimic din ce am fost. Adevărul meu nu există şi nici nu va exista.

Am glasul pierdut. Îmi vorbesc în mai multe voci şi încerc să nu ascult de niciuna. Îmi aprind o ţigară. Peste drum un cuplu face sex şi le observ trupurile prin fereastra înnegrită. În fundal se aude muzica lui Edith Piaf. Nu ştiu de unde. Poate doar îmi imaginez. Trăiesc un război absurd de conştient. Fac lucruri iraţionale într-un mod conştient. Sunt cuprins de liniştea fricii, cu trupul adunat în colţul camerei, bolnav de febră, prins între umbre şi cadavre şi o ploaie caldă de gloanţe. Îmi ţin fruntea cuprinsă între palme şi repet obsesiv: „viaţa mea va fi altfel!”.

În cameră miroase a câmp de război, miroase a groază, miroase a secundă. Am mâinile umede şi încerc să gândesc matematic această muzică pe care o ascult. Nu mai exist pentru nimeni. Nici pentru mine nu mai exist.

De câţiva ani am fost normal. Nimic nu a fost îndeajuns.

Viaţa mea va fi altfel. Asta mi-am spus încă din copilărie. Acum îmi las ochii să privească spre un trecut de care nu sunt sigur că mi-a aparţinut vreodată. Am corpul adunat lângă fereastra camerei şi mâinile îmi sunt pline de sânge de la un pahar pe care l-am spart din furie. În cameră sunt lucruri împrăştiate peste tot. Sticle, cioburi, haine murdare, fotografii îndoite, un scaun rupt, sute de foi scrijelite, mucuri de ţigară stinse direct pe podea. De aici, din această cameră, universul pare îngustat. Exist doar aici într-un sens de care nu îmi mai pasă. Am eşuat...

În stânga mea e o fotografie uşor ruptă. Ochii mi se măresc de oboseală şi zăresc chipul unui copil îmbrăcat în pantaloni scurţi gri şi într-un tricou albastru. În mâini ţine strâns un arc de alun şi o săgeată de trestie. Are părul lung de un blond spălăcit. Zâmbeşte de parcă s-ar porni la un război imaginar cu copaci şi vietăţi mitologice... Aveam vreo şase ani cred. Era o zi neclintită de vară, pe la mijlocul lunii iulie. Împreună cu un văr de-al meu ne găseam pe marginea unei linii de cale ferată. Furasem monede de aluminiu de la bunicul meu şi le puneam pe linia ferată încinsă de la soarele puternic. Vroiam să aplatizăm monedele de aluminiu pentru a face vârfuri pentru săgeţile noastre de trestie. Mai târziu, în aceeaşi zi, o săgeată cu vârf de aluminiu mi-a lăsat o rană adâncă în piciorul stâng. Ajuns acasă, cu mâinile şi corpul aproape tot pătat de un roşu închis şi uscat, am făcut-o pe mama şi pe bunica mea să plângă. Nu înţelegeam de ce plâng şi tot repetam cu un glas mirat „ce s-a întâmpat?”. Din acel moment mi-am spus: viaţa mea va fi altfel! Probabil pentru că niciodată nu mi-a plăcut să văd pe cineva plângând... În acea zi, dimineaţa, pe la noi trecuse un fotograf care îmi făcuse această poză pe care acum o privesc întrebător. A fost ziua în care urma să devin pentru prima dată conştient de existenţa celorlalţi... Până atunci, lumea nu exista pentru mine pentru că eu nu ştiam că exist. Din acea zi, existenţa a devenit un blestem...

În această noapte, pentru mine totul se va sfârşi. Nu mai am nimic să-mi ofer. Nu mai am de oferit nimic nimănui. Niciodată nu am avut. Nu mă recunosc niciunde. Nu am fost nimic. Trecutul meu e doar o istorie a cuiva care a căutat întotdeauna genialitatea. Şi niciodată nu a găsit-o. Pentru că nu avea cum. Niciodată nu am înţeles nimic. Niciodată nu am ştiut ceva. Lucrurile sunt ceea ce sunt. Nu au sensuri profunde sau ascunse. Lumea este ceea ce este, ceea ce se arată a fi. Nimic mai mult. Aşa că am căutat degeaba ceva ce oricum nu există. Am înţeles însă prea târziu. Trebuia să rămân ceea ce am fost...

Mă doare capul îngrozitor de tare. Dacă închid ochii parcă aş pluti într-o mare de cianură. Sunt aproape leşinat. Am impresia că sunt un biet golan întins pe o stradă necirculată, lângă o cabină de telefon, dezbrăcat, ca un model ideal. Doi câini mă trezesc şi deasupra mea făpturi demonice şi vulturi verzi zboară într-un cerc imperfect. Mai deasupra, două flori se luptă şi împroaşcă venin pe un cer ce stă să se dărâme. Visez această minunăţie perfectă... acest ultim vis... în care recunosc eternitatea... Sunt un produs liber al sinelui... Uit de orice interlume, de orice conştiinţă, de orice dorinţă. Am eşuat în propria istorie...

În faţa trecutului sunt neputincios. Acest element care nu mai există, despre care nu sunt sigur că a existat mă apasă într-un mod terifiant. Îmi este imposibil să-l schimb. Îmi este imposibil să-l concep. Sunt aşa cum mi-am dorit să fiu pentru că am refuzat întodeauna să fiu altfel.

Prin urmare, acum voi privi spre viitor trăind acest ultim prezent. Nu mai vreau să dau viaţă niciunui trecut. Trecutul poate să moară. Eu oricum nu-l voi mai regreta. Nu urăsc ce nu am fost. Ci numai ce am decis să fiu.

Pe tine te-am iubit o singură şi simplă viaţă.

- Vrei să mă opreşti? N-ai nici o şansă... fiindcă oricum nu eşti aici!
[...]

5 comentarii:

Unknown spunea...

fii bine, gabi, caci meriti!

Gabi spunea...

nu stiu - eu - ce merit, cum si cat! :))) eu sunt bine! personajul meu este insa intr/o situatie mai dificila! (fragmentul este din "Nu ma numesc Eu!")

Unknown spunea...

cat timp, fol persoana 1 singular, iti asumi riscul de a fi confundat cu personajul :)

si nu trebuie tu sa stii ce, cum si cat meriti ,ci altii ;)

Gabi spunea...

romanul este scris la persoana 1! :) de aici poate confuzia! :)

dux_dominus spunea...

Daca doriti skimb de link si in acelasi timp sa sustineti Tineretul : www.plr.orgdominus.ro

pt contact dominusorg@gmail.com

Respect !

Trimiteți un comentariu