marți, 28 septembrie 2010

Nu mă numesc Eu! Dorinţele.


Mai bine închid ochii. Dacă tot va trebui să merg înainte nu înseamnă că trebuie să şi ştiu pe ce voi călca. Oricum nu voi ajunge unde îmi doresc să ajung. Oricum nu ştiu ce îmi doresc. Prin urmare, mai bine închid ochii.

Nimic nu s-a schimbat. Singurătatea e la fel oriunde te-ai afla. Întunericul are aceeaşi nuanţă. Cuvintele au acelaşi înţeles. Sunt lucruri în viaţă pe care nu le poti schimba. De exemplu, nu poţi schimba sensul nopţii. Oricât de mult ai încerca să stai treaz, până la urmă noaptea tot te adoarme. Tot atât de mult visezi sau nu visezi deloc. Prin urmare, oricât de mult aş încerca acum să schimb drumul, sunt obligat să rămân pe această linie de cale ferată care mă va duce... oriunde. Vă spuneam că, mai demult, îmi plăcea să trec peste limite. Acum nu mai există nici o limită care să mă mai cuprindă. Sunt într-un afară nemărginit. Singura limită existentă e cea a privirii mele, dar cu cât mă apropii mai mult cu atât ea rămâne la fel de îndepărtată... adică neschimbată. Nimic nu se mai schimbă. De aceea am şi închis ochii. Cu ochii închişi voi birui şi această limită. Voi merge până acolo unde ceva mă va împiedica să mai păşesc. Îmi doresc să ajung acolo, în locul în care niciodată nu se ajunge. Îmi doresc să mi se spună pe nume. Îmi doresc ca cineva să mă cuprindă de umeri, să mă dezechilibreze, să-mi creioneze umbra cu cretă, să mă consemneze într-un dosar, îmi doresc să văd prin ochii oricui, îmi doresc să mă privesc din spate, îmi doresc să nu ştiu să vorbesc, îmi doresc să fac cunoştinţă cu cuvântul dorinţă, îmi doresc să aud, să aprind focul, să cobor toate baloanele din cortul circului, să fiu înconjurat de oameni, să culeg flori, să prind fluturi, să ating, da, îmi doresc să ating... Dorinţa... cum mă pot numi? Care este numele meu din moment ce nu sunt diferit sau din moment ce nu fac diferenţe? Din moment ce doar imit dorinţe? Ce dorinţă care sa fie numai a mea poate exista? Ce dorinţă poate să îmi poată spune că sunt Eu?

Îmi dau seama că orice ne dorim în viaţă nu ne aparţine. Adică, de obicei, ne dorim ceea ce nu avem. Iar acel ceva aparţine altcuiva. Mai mult, ne dorim ceva pentru că este al altcuiva. Adică imităm. Imităm o dorinţă. Această dorinţă mimetică ne depersonalizează într-un mod personal. Prin imitaţia cuiva mă autoimit. Sau numai aşa ajung să conştientizez că sunt, că deţin ceva. Dar prima condiţie este ca cineva să-şi dorească ceva de la mine. Dacă îşi doreşte ceva, adică dacă mă imită, atunci eu mă trezesc, devin (re)activ. Să vă explic. Chiar dacă am lângă mine o persoană pe care o iubesc, iubirea poate în timp să nu mai fie conştientizată. „Ca în prima zi” îşi pierde din intensitate. Până când cineva observă această dorinţă a mea, adică această persoană de lângă mine. Şi atunci începe să (mă) imite, începând să o iubească. Acesta e momentul în care sunt trezit de dorinţa acelei persoane care nu face altceva decât să imite dorinţa mea iniţială. Paradoxul însă este că din acel moment şi eu încep să imit. Doresc mimetic. Iubesc şi apreciez pentru a nu pierde. Imit dorinţa celui care a imitat dorinţa mea. Sunt pentru că imit. Acesta e noul postulat. La dracu, iar trebuie să privesc prin ochii tăi...

- Îmi vei spune totuşi cum mă numesc?
- Dar tu, tu îmi vei spune cine sunt?

Nu, nu există o dorinţă care să fie numai a mea. Trebuie ca altcineva să-şi dorească ceea ce deja eu deţin. Trebuie ca altcineva să-mi spună mai întâi numele ca să ştiu că sunt numit într-un fel sau altul. Pri urmare, dorinţa ta îmi va spune cine sunt Eu. Iar eu nu va trebui decât să imit. Să imit ceea ce tu la rândul tău imiţi. Adică să mă autoimit. Singurătatea nu îmi va spune niciodată pe nume. Acum e oricum prea târziu. Degeaba încerc să mai privesc prin ochii tăi. Ochii tăi nu vor mai fi niciodată în drumul meu. Acest drum drept, cu o singură direcţie, fără curbe, fără oprire. Pe care merg cu tălpile goale, reci. Şi, mai mult, eu deja am închis ochii. Şi nici tu nu mai poti privi în ei.

Eu sunt tot aici!
Dar tu, tu unde ai rămas?

Cred că dorinţele noastre sunt nelimitate. De fapt nu cred să nu fie moment în care să nu ne dorim ceva. Şi pentru a ne satisface dorinţele facem orice. Înşelăm, ucidem, minţim, iubim, imaginăm. Şi acum înţeleg de ce! Nu dorim pentru a deţine efectiv ceva sau pentru a ne bucura de victoria împlinirii dorinţei. Dorim pentru că astfel ne subliniem, ne conturăm, ne existăm. Dorim pentru a ne afla numele. Cu cât ne dorim mai mult cu atât mai bine. Îmi aduc aminte că la intrarea în oracolul din Delphi, un al doilea postulat suna ceva de genul: „nimic mai mult!” În acest caz asta nu se mai poate aplica, ar trebui să sune astfel: „mai mult, pentru că nimic nu ne poate opri!”

Cum dracu am reuşit să zâmbesc? Acum când frigul este mai mult decât insuportabil, acum când merg cu ochii închişi încercând să-mi ţin echilibrul pe o linie de cale ferată! E ciudat! Mi s-au întâmplat lucruri destul de ciudate în viaţă. Dar nu le-am băgat în seamă. Am crezut că totul e în voia sorţii. M-am străduit să înţeleg şi le-am dat semnificaţii care mai de care mai complicate. Până când, într-o zi, cineva absolut necunoscut mie îmi spune: „esti o persoană foarte complicată!” Probabil că nu băgam în seamă asta de obicei, era doar un alt lucru ciudat. Însă acum mă gândesc la faptul că acea persoană absolut necunoscută, nu ne întâlnisem şi nu discutasem niciodată, încercase să privească prin ochii mei. Vroia ceva de la mine. Îşi dorea ceva. Gândiţi-vă cât de ciudat e ca într-o zi oarecare, cineva, de care nu şti că te cunoaşte, vine şi îţi spune: „esti o persoană foarte complicată!” Cum aţi reacţiona? Probabil că i-aţi pune întrebări pentru a afla ce a făcut-o să spună asta. Eu nu am întrebat! Acum nu mai am cum să întreb. Şi regret. Însă mă gândesc la faptul că îşi dorea ceva de la mine. Altă explicaţie nu am. Nu putea doar să constate. A văzut ceva prin ochii mei ce eu nu eram capabil să văd. Şi încerca să-mi arate. Poate chiar să-mi spună pe nume... Nu o să ştiu niciodată. La ieşirea din infern, Orfeu nu trebuia decat să nu întoarcă privirea spre Euridice. Toată viaţa am crezut că a fost o un idiot fiindcă nu s-a putut abţine. Dar acum aş întoarce şi eu privirea. Chiar dacă asta ar însemna să mă transform într-o stană de piatră. Pentru că acum înţeleg. Ceea ce ai lăsat în spate contează. Pentru că numai ceea ce ai lăsat Rămâne. Doar acest lucru Rămâne. Chiar dacă ai trăit în infern, chiar şi infernul rămâne singurul lucru schimbat de tine, pentru că tu ai fost acolo. I-ai dat amprenta ta. Singura condiţie e să întorci privirea... Dacă aş fi întors privirea poate găseam un răspuns la acea persoană. Dacă aş fi aflat ce îşi doreşte de la mine poate observam şi eu ce deţin, poate reuşeam şi eu să-mi doresc. Oricum acum nu mai am de ce să regret. Nu voi mai afla niciodată. E un lucru dintre acelea care nu mai pot fi schimbate... Şi continui să zâmbesc. Ce m-a făcut să zâmbesc?! De ce tocmai acum? Gândul m-a dus la călăii care pe sub mască zâmbeau atunci când lăsau din mână capătul funiei ce ţinea lama ascuţită a ghilotinei. Era un zambet de automulţumire, de autosatisfacţie. Probabil pentru că nu ei erau cu gâtul întins pe butuc. Dar eu? Eu eram cel care îşi pusese gâtul pe butuc şi aştepta sentinţa. Cum puteam să zâmbesc chiar acum? Era un zâmbet ironic stimaţi cititori. Zâmbetul imbecil al unei persoane care nu a privit destul de mult înapoi, care a trecut limite fără ca să-şi dea seama că în spatele ei lui se ridică altele. Zâmbetul care te scapă de orice speranţă, dorinţă, amintire. Un zâmbet care va dura cât o veşnicie chiar dacă dintr-un moment în altul călăul cu zâmbet pe buze va lăsa funia din mână. Asa că bucuraţi-vă că nu sunteţi în locul meu. Măcar o dată fiţi călăi...

- Privindu-te, am mai înţeles din mine!
- E ca şi când tu ai fi apărut în calea umbrei!
- Dar tu, tu mă priveşti?

Dacă acum sunt aici singur, înseamnă că nici să-mi mai doresc ceva nu mai pot. Nu mai am prin ochii cui să privesc. Din această cauză să fi închis ochii? Înţelesesem ceva ce doar acum percep? Înseamnă că am înţeles de ce mă aflu aici pe această linie de cale ferată, însă nu am perceput încă! Dar mai am timp. Poate mai am timp timp să percep. Cred! Iar sper. O să mă opresc! Cât de mult mi-aş dori ca acum să fie ceaţă în jurul meu. Să pot să urlu. Dar să mă gândesc că cineva mă poate auzi. Că cineva o să apară prin vălurile de ceaţă, mai întâi ca o umbră şi mai apoi ca un contur ce devine din ce în ce mai vizibil şi mai aproape. Chiar şi dacă ar ţine o funie în mâna stângă m-aş bucura. Cât de mult mi-ar place să pot privi acum prin ochii cuiva, chiar şi călău, ca să-mi dau seama cine sunt, cum mă numesc. Să-mi spună că îşi doreşte ceva de la mine pentru a şti la rându-i cine este. Să pot numi pentru a putea să mă numesc. Dacă ar întinde mâna aş face la fel, dacă ar clipi aş clipi şi eu, dacă ar stâlci cuvinte aş stâlci şi eu... dacă m-ar imita, m-aş imita şi eu! Dar nu apare nimeni. Nici măcar cu ochii închişi nu văd pe nimeni. Orizontul rămâne la fel de gol. Ceaţa nu apare. Peisajul e neschimbat. Parcă cineva l-a pictat pe o pânză pentru totdeauna. Un pictor nebun care a vrut să se joace fără culori, doar cu contururi de sălcii şi ziduri de amintiri. A desenat o umbră clară de întuneric. Lumina nu se dăruie. Se ia. Se ia la timpul ei. Trebuie doar să şti în ochii cui să priveşti. Să te priveşti. Chiar dacă lumina bate din faţă sau din spate, conturul umbrei tale va fi acelaşi. Singura constantă eşti tu. Pictor nebun! Prin ochii cui ai privit când ai desenat această pânză?

Înţeleg. Nu are rost să îmi mai doresc ceva. Nu apare nimeni din ceaţă. Nici ceaţă nu va fi. Totul va fi... clar. Mă gândesc să deschid ochii. Unde voi ajunge? Voi găsi acea limită în interiorul căreia să mă opresc? Am obosit. Nu ştiu cât am mers. Nu cred să se fi schimbat ceva în jurul meu. Noaptea rămâne neschimbată. Am mai spus asta...

Ce se va întâmpla când voi deschide ochii? Probabil că nimic. Lucrurile neschimbate rămân neschimbate. Eu voi rămâne Eu.

Cine sunt nu voi afla!
Ştiu doar că nu mă numesc Eu!
Tu, tu eşti Eu!

duminică, 26 septembrie 2010

Nu mă numesc Eu! Limitele!




[…]

Mai bine să visez.
Am ales să nu îmi mai spun că ceea ce buzele articulează are o importanţă majoră pentru memoria mea. De fapt, îmi dau seama că de aceea foloseam cuvintele rostite. Pentru a mă îngriji de faptul de a nu uita. Mi-am dat seama însă că şi fără memorie pot merge mai departe. Dacă nu mai repet memoria, încet o să încep să uit. Plus că am obosit să mai reţin... Atunci, mi-am spus, e mai bine să visez...

Eram undeva pe o margine de cale ferată. Tălpile îmi erau reci fiindcă observasem că îmi pierdusem încălţările pe undeva. Nu m-am mai obosit să-mi mai aduc aminte unde fiindcă luasem hotărârea chiar şi în vis să nu mai dau importanţă memoriei. Mă urcasem pe o şină. Încercam cumva să-mi ţin echilibrul. Îmi era greu, mai ales că niciodată nu am fost un tip echilibrat. Poate doar echilibrat în limite extreme. Pas cu pas urmam linia dreaptă a căii ferate care se pierdea undeva târziu într-un orizont nedefinit. Era o linişte paradisiacă. Vântul nu sufla. Parcă aşteptam ca ceva, o lumină, un zgomot de tren să mă dezechilibreze şi să mă oprească. Cu toate acestea nu se auzea nimic. Mi-am dat seama că e noapte. Păşeam pe o linie de cale ferată printr-un întuneric asurzitor către un orizont nedefinit. Nici măcar luna nu ieşise cu o urmă de lumină pentru a-mi arăta calea. Probabil că şi luna se întorsese cu partea sa întunecată. Şi nu înţelegeam de ce. Pentru că nici nori nu erau. Nici o furtună nu se simţea în aerul rece. Da, era destul de rece. Tălpile îmi erau deja erau îngheţate dar nu m-am oprit. Nici nu mă puteam opri fiindcă nu mă puteam întoarce. Nu aveam unde. Trebuia să păşesc fiindcă numai în faţă puteam găsi un peron unde să mă opresc. În stânga mea era un pâlc lung de sălcii care îşi scuturau fără voie puţinele frunze lungi rămase pe crengi. Probabil că e toamnă, mi-am spus. Observasem că au un trunchi neobişnuit de gros. Oare cât de bătrâne pot fi, m-am întrebat. Oare cine a mai trecut pe langă ele? Le observase cineva până acum? Întotdeauna mi-au plăcut sălciile. Întotdeauna mi-am imaginat toamna plină de sălcii. Nu îmi aduc aminte să fi zărit vreo salcie în alt anotimp. Poate că nu am vrut să le văd decât toamna. Sau numai toamna mi se arătau. Dar şi asta e o amintire... şi nu vreau să-mi mai aduc aminte!

Am mai făcut câţiva paşi. Mă gândeam că trebuie să măresc ritmul. Să ajung undeva, cu toate că în faţa mea nu se zărea nimic. Atunci am conştientizat că speram să găsesc un loc unde să mă opresc. Niciodată nu am sperat şi nu am crezut în speranţă. Am crezut întotdeauna că speranţa e pentru cei care nu sunt capabili să gândească. Am văzut în speranţă un mod conştient de a te face nefericit. Cu cât speri mai mult la ceva cu atât vei fi mai nefericit fiindcă cel mai probabil nu se va întâmpla. Fiindcă sper la ceva, iar acel ceva nu există, înseamnă că doresc să existe ceva ce nu este. Iar asta nu poate să-şi facă loc în raţiune. Şi, pe lângă asta, mai este şi o chestiune ce ţine de soartă. Iar soarta nu s-a înţeles niciodată bine cu mine. Chiar şi aşa, acum speram. Speram să ajung undeva, speram să mă opresc, speram să întâlnesc pe cineva. Eram un imbecil care îşi imagina că mai poate găsi ceva după ce a pierdut tot. Nu mai era nimic de găsit. Dar eu speram. Ce mai înseamnă speranţa pentru cineva care ştie că sfârşitul e măsurat în săptămâni sau ore? Probabil că nimic. Dar încă speră fiindcă nu mai are altceva de făcut. E ultimul lucru pe care încă îl mai poate face. Speră ca acel timp pe care îl mai are să treacă mai repede. Iar locul în care trebuie să ajungă să se întrevadă. V-aţi gândit vreodată la speranţă în acest mod? Speranţa mă face să uit că merg pe un drum de care nu îmi mai pasă şi mă duce mai repede spre o destinaţie absolut necunoscută. Ce a fost nu mai contează, ce va fi nu are sens...

Am continuat să merg mai departe. Să păşesc pe şina rece cu tălpile goale. Aţi păşit vreodată cu tălpile goale pe ceva rece? E acea senzaţie de frig extenuant şi revigorant în acelaşi timp, care te pătrunde până în cea mai îndepărtată celulă. Fiorul e ca o muşcătură de ţipar, te amorţeşte dar îţi lasă şi o furnicătură adâncă în toţi porii pielii. Simţeam că eram extenuat. Mă gândeam că sunt cumva liber. Că acea senzaţie de rece pe care o simţeam ca un înveliş inert al inimii, paradoxal, trebuie să fie totuşi un semn că încă mai sunt în viaţă, că nu sunt un produs al imaginaţiei mele, că aerul pe care încă îl respir e real. Chiar şi aşa, îmi tot repetam în gând că sunt în sfârşit liber, că m-am eliberat de tot ce refuzasem să-mi mai aduc aminte! Sunt doar eu cu o lună întunecată, cu un orizont nedefinit, cu un pâlc de sălcii şi cu un zid de amintiri de care nu vroiam să mă ating. Însă îmi era teamă să zbier, îmi era teamă să deschid glasul. Îmi aduc aminte că în copilărie îmi plăcea la nebunie să rătăcesc dis de dimineaţă în lunile de toamnă pe dealurile de lângă satul bunicilor mei. De multe ori era ceaţă foarte deasă de nu vedeai nimic la o depărtare de 20 metrii. Liniştea era absolută. Aveam senzaţia că trăiesc într-un vid, dar numai acum am înţeles asta. Mă plimbam prin acea ceaţă deasă iar cel mai mult îmi aduc aminte că îmi plăcea să urlu cât mă suportau plămânii, şi nu de puţine ori mă întorceam acasă cu gâtul umflat. Urlam de plăcere. Speriam toate vieţuitoarele din preajmă dar nu mă gândeam ar trebui ca cineva să mă audă. Urlam pentru plăcerea de a auzi un urlet care se propagă într-o ceaţă deasă lăsată în valuri pe culmile asimetrice ale dealurilor. Nu îmi păsa de nimic pentru că nu era nimic de care să-mi pese. Un urlet făcea cât o plăcere pe care doar acum o regret. Fiindcă doar acum am ajuns să o înţeleg. Era plăcerea lucrului neînţeles pentru că înţelegerea lui nu-mi aducea nimic. Decât plăcere. Din păcate acum nu mai pot spune asta. Nu mai sunt liber pentru că îmi este frică să urlu. Chiar dacă sunt înconjurat de linişte şi singurătate, îmi dau seama că liniştea şi singurătatea sunt cele mai puternice limite care există.

De când am atins prima limită în viaţă am trăit parcă doar pentru a le depăşi. Îmi plăcea mult să trec peste limite, să le străpung aşa cum străpungea cu lancea Don Quijote morile de vânt. Nimic nu îmi stătea în cale. Dar am ajuns până într-un punct în care nu mai aveam ce străpunge. Imaginaţi-vă o cetate. Prima limită exterioară a unei cetăţi e un şanţ de apărare plin cu apă. apoi zidurile groase de piatră, străjerii cu arme ascuţite care o apără. Treci peste toate aceste limite, străbaţi şanţul de apă, prăbuşeşti zidul gros, omori toţi străjerii şi ajungi în centrul cetăţii unde a linişte şi unde eşti singur. Şi nu, nu ma interesat niciodată să trec limitele pentru a da peste comori şi cine ştie ce alte bogăţii. Am făcut asta doar pentru a trece limitele şi a mai pune astfel încă ceva în memorie. Absurd şi prostesc. Ce puteţi spune despre cineva care a ajuns să-şi aranjeze memoria ca o mare încăpere cu multe sertăraşe mici în care arunca prada fiecărei limite depăşite? Şi care a ajuns cu numerotarea la 3877? Dar care a ajuns în mijlocul pustiu al cetăţii! De aceea am renunţat la memorie. De aceea libertatea acum nu mai are valoare cu toate că nu există nici o limită în jurul meu. Îmi puteţi spune că libertatea nu există însă decât în limita unor limite, adică împrejmuită. Da, e adevărat. Şi acum căutam o limită. Dar vroiam să fiu în interior ei, vroiam să mă simt limitat, protejat, ca atunci când ceaţa mă împrejmuia şi unde nu îmi era teamă să urlu.

Acum îmi era teamă. Chiar şi cu tălpile goale îmi era teamă ca nu cumva să alunec iar căzătura mea să producă orice zgomot mic ce se putea auzi. Încă nu eram sigur dacă visam sau trăiam o realitate sumbră. Nici nu ştiam dacă îmi era teamă de a mă trezi sau teamă de a constientiza realitatea. Cel puţin acum ştiam de ce mă aflu aici, pe această cale ferată ce trecea pe lângă un pâlc de sălcii de o parte şi de cealaltă pe lângă un zid de amintiri de care refuzam să mă mai ating vreodată. Sunt în căutarea unei limite care să mă cuprindă. Dar pentru asta ştiam că şi acestei limite trebuia să-i prăbuşesc zidurile. Aş da orice să privesc liniştit o spărtură în zidul acestei limite, să mă apropri de acea lumină ca de laser care trece prin crăpătură, să-mi lipesc buzele de piatră şi să ulru fără ca să-mi pese că cineva mă aude. Mi-am dat seama că, cu orice limită pe care o treceam, altele în spatele meu se formau şi astfel mă excludeau. Orice interior atingeam, era de fapt interiorul exteriorului. Mă excludeam inconştient în exteriorul pustiu fără ca să întorc privirea. Ca şi acum. Dacă încerc să întorc privirea risc să mă dezechilibrez şi să cad. Atunci mai bine privesc înainte. Şi păstrez, îmi păstrez tăcerea...

Singura amintire de care nu puteam uita erai tu. Poate de aceea mă aflam aici, sau poate de aceea căutam să mă aflu în interiorul unei limite. Dacă stau bine să mă gândesc şi tu ai fost o limită. Dar nu orice limită. Tu ai fost limita mea. Pielea care îmi îmbrăca această carne aproape îngheţată de frigul de afară. Atunci nu ştiam. Acum realizez. M-am aflat în interiorul unei limite iar tu ai fost zidul care m-a apărat atunci când bucăţi de piatră cădeau pe lângă lancea ce străpungea alte limite. Doar că nu am ştiut să găsesc acea spărtură din zid. Din zidul tău. Tu ai încercat să-mi arăţi, cred. Dar eram prea preocupat de alte limite, căutând o limită care deja mă înconjura, interiorul în mijlocul căruia deja mă aflam. Şi trebuia doar să întorc privirea. În spatele meu tu deschiseseşi deja o spărtură prin care lumina cădea, prin care puteam să urlu... A privi înainte înseamnă a depăşi orice. Dar înseamnă şi a nu observa. Ce sens are să priveşti ca turbat un drum fără orizont căutând doar chei cu care să deschizi noi şi noi uşi. Poate doar dorinţa de a le deschide şi de a depozita în memorie numărul unei noi cuceriri. Dar cu fiecare uşă dechisă nu îmi dădeam seama că acestea se şi închideau în spatele meu. Nu ştiu dacă vă daţi seama ce vreau să vă descriu! Aveam impresia că trecând limite, cucerind cetăţi, deschizând uşi, drumul meu trebuia să urmărească un ceva care se afla într-un interior absolut. Doar că, paradoxal, încercând să găsesc interiorul absolut, eu mă îndepărtam tot mai mult de el şi mergeam către un exterior absolut. Şi tu erai acel interior absolut în care deja eram. Doar că nu am fost capabil să văd, să înţeleg...
Tu erai limita mea, eu nelimitarea. De aceea nu pot acum să scap de amintirea ta. De aceea am scăpat de toate amintirile, de toată memoria. De aceea acum umblu desculţ, cu tălpile goale, printr-un întuneric neînvins. Nu o să mă mai trezesc niciodată. Pentru că nu merit să aud soneria nici unui ceas. Probabil sunt condamnat să merg ţinându-mi echilibrul pe această linie de cale ferată la nesfârşit, mi-am spus. Ceea ce ştiu însă este că nu mai sunt eu, nu mai pot fi eu...

Caut şi nu mai caut nimic. Îmi doresc dar nu mai ştiu ce. Sunt eliberat de orice limită pentru că nu mai există limite care să mă cuprindă. Paradoxal, chiar şi acum merg înainte. Şi chiar dacă îmi doresc să privesc înapoi... nu mai pot face asta...

Nu mi-a dat nimeni un nume.
Nu mă numesc Eu!

[…]



Acesta este un fragment dintr-un proiect pe care l-am inceput acum multi ani si pe l-am redescoperit zilele acestea prin ceva hartii invechite. Daca aveti pareri sau daca fragmentul produce ceva, o schimbare, un sentiment, o traire in voi...

miercuri, 22 septembrie 2010

Ceea ce se întâmplă să fie, rămâne!


Se întâmplă să nu fim conştienţi de ceea ce ne înconjoară. Se întâmplă să nu vedem pentru că nu deschidem bine ochii. Şi se mai întâmplă să nu ne pese de nimic. Cu toate acestea, ceea ce se întâmplă să fie, adică să existe, este gata existat! Şi efortul de a readuce lucrurile la nivelul dorit este imens. Poate chiar imposibil uneori! Şi asta doar pentru faptul că nu vrem să înţelegem ce ni se întâmplă. Respirăm un aer îmbibat cu heroină. De aici poate şi zâmbetul prostesc pe care îl afişăm în faţa celui care ţine de frânghia ghilotinei. Nu mai afişăm nici un fel de revoltă, nici un fel de reacţie. Nu ne pasă. Lasă să se întâmple orice. Că doar nu ne priveşte... E ca şi cum spunea Pascal pe undeva: „alergăm fără încetare spre prăpastie după ce am pus voit ceva în faţa noastră ca să nu o vedem!”.

Nu mai e vorba aici de scaunul cetăţeanului Sieyes. Acest scaun nu mai poate fi gol. Atunci când Robespierre aducea „liniştea” ghilotinei în Paris, doar cetăţeanul Sieyes a rezistat execuţiilor, privind de undeva de lângă eşafodul ghilotinei cum cădeau capetele pe lângă picioarele lui. Nu afişa nici un gest. Fără laşitate, fără uimire, fără groază, fără părere de rău. Chipul său a rămas neclintit. Până când a fost întrebat: ce ai făcut în tot acest timp cât ghilotina a tăiat capete fără încetare? La care răspunsul lui a fost simplu: „am rezistat!”

Ei bine, noi nu mai putem părăsi acest scaun. Suntem obligaţi să stăm în el. Că ne place, că nu ne place. Dar nici nu mai putem spune „am rezistat”. Nu putem lăsa lucrurile doar să se întâmple. Pentru a rezista. Acum e vorba de o altă formă de rezistenţă. Aceea a implicării. Aceea a întâmplării gândite! A existenţei noastre. Suntem aici pentru că trebuie să fim! A fi şi a acţiona trebuie să fie cuprinse în aceeaşi propoziţie! Dacă până acum am fost „maşini de făcut zei” idioţi, am fost aşa doar pentru că am fost mai idioţi decât zeii pe care tot noi i-am creat!

Nu ştiu ce am avut azi. M-am trezit cu o poftă nebună de protest. De a protesta împotriva a tot. De a înjura, de a blestema. Totul parcă a fost prea sărat, prea dulce. Probabil că ni s-au terminat pastilele!

Revelaţia zilei: nu suntem autoimuni!

joi, 16 septembrie 2010

Toamna, imaginaţia nu are culoare!


De data asta imaginaţia este împotriva raţiunii.
Gândurile pe care le am, lucrurile pe care le imaginez au scăpat demult de sub controlul logicii. Pasiunea este necontrolată, spaţiul este umbrit de alb, locul în care mă găsesc nu are delimitare, mâinile pe care le întind nu prind nimic. Toate imaginile sunt parcă împrăştiate pe un panou de lemn din care ies chipuri necunoscute ce despică orice idee raţională. Gândindu-mă la cum poate fi stăpânită imaginaţia, mi-am adus aminte că am citit pe undeva, nu îmi mai aduc aminte exact unde, însă Pliniu cred că spunea ceva de genul: „de parcă ar exista om mai nefericit decât cel stăpânit de imaginaţia sa”. Nu ştiu de ce tind să cred în cuvintele lui Pliniu. Cu cât te pierzi mai mult în imaginile produse de imaginaţia ta cu atât acestea tind mai mult să devină reale. Real de imaginar.

Starea hipnotică pe care această toamnă o promite cu vehemenţă devine un fel de design polisenzorial. Acest Feng Shui tomnatic alimentează imaginaţia şi rupe efectiv raţiunea în două. E ca un fel de atenuare provizorie a unei istorii imaginate care nu s-a petrecut încă. O imagine fără culoare dar în care totul există natural.

Ce culoare are o frunză pe care o priveşti cu ochii închişi?

Poate că e vorba şi de un idealism transendental. Încerc să aflu ceva?! Cu siguranţă, însă nu mi-am dat încă seama ce! Şi paradoxul tocmai ăsta e: sunt conştient de faptul că încerc să aflu ce înseamnă imaginea imaginată în sine (niciodată nu voi afla) dar şi ştiu că nu pot face asta decât prin intermediul reprezentărilor, adică tot a imaginaţiei. Altfel spus, imaginaţia îmi spune că tot ceea ce „văd” există dar nu-l voi putea cunoaşte niciodată în sine. Cu toate acestea, această „lume” devine reală. Probabil din cauză că e toamnă. Sau poate din cauză că realul „celălalt”, realul comun mie, nouă, nu-mi mai convine. Pare mai interesant să priveşti o frunză cu ochii închişi, nu?!

După cum vă spuneam, toamna asta imaginaţia nu are culoare. Mi-am dat seama de asta încercând să nu-mi mai imaginez nimic. Proastă idee! Am ajuns să-mi imaginez şi mai mult. E ca şi când cineva îţi oferă să alegi un măr din două mere absolut identice. Şi tu stai să te gândeşti pe care să-l alegi!


Apropo, voi de câte ori râdeţi pe zi?

vineri, 10 septembrie 2010

Astăzi nu am văzut pe nimeni zâmbind!


Semnificaţiile nu mă mai interesează.
Seriile de evenimente care ne înconjoară nu fac alteceva decât să ne dezguste şi mai mult. Astăzi, o nouă zi fără sens, toată realitatea de care am fost cuprins s-a dovedit a fi încă o dată fără substanţă. Nici astăzi nu am găsit nimic. Nici astăzi nu am căutat ceva. Am lăsat iar timpul să treacă fără ca să-i simt prezenţa. Azi, am privit totuşi mai mulţi oameni. Preocuparea pe care o afişau figurile lor nu-mi spunea nimic. Era un fel de preocupare „de la sine” existentă. Nu am văzut pe nimeni zâmbind. Probabil că au uitat să zâmbească...

Istoria de azi, istoria prezentă, nu merită să fie scrisă. De ce? Pentru că e o istorie plină de iluzii, speranţe, dorinţe. O istorie din care nu facem parte pentru că nu ştim să fim parte a ei. De aceea nu merită scrisă. Nimeni nu se mai oboseşte astăzi să mai pună întrebări precum „ce mai faci?”, „cum o mai duci?”, „eşti bine?”. Şi chiar dacă le pune cineva, acestea nu au decât un sens nesemnificativ, de complezanţă, de obişnuinţă rămasă cumva în memorie într-un mod involuntar. Acest dezinteres major pe care îl manifestăm faţă de ceea ce ne înconjoară nu face altceva decât să ne pună în situaţia singularităţii, sau a (a)singulării. Ce sens mai are să vorbeşti despre iubire, ură, artă, poezie etc. când toate acestea, pentru a exista, trebuie împărtăşite! Cu cineva! Aşa că, istoria asta, a noastră, nu mai merită să fie scrisă pentru că a devenit o istorie a „fiecăruia”...

Încă mai caut o modalitate de detaşare ataşată! Cum poţi să simţi dar să nu înţelegi simţirea? Cum poţi să ieşi din orice fel de paradox?

Cineva m-a întrebat azi de ce nu vorbesc! Mi s-a părut de-a dreptul hilară întrebarea mai ales că de obicei am tendinţa să acaparez toate discuţiile la care particip. Am vrut să-i explic faptul că încercam să ascult (bineînţeles fără ca să fiu conştient de asta). Din nou hilar, fiindcă nimeni nu vorbea de fapt! Şi atunci mi-am dat seama că vroia să-mi ceară ceva... am continuat să tac...

Pascal avea dreptate: omul este o fiinţă divizată şi contradictorie! Acest „nici înger, nici demon” nu îmi mai spune totuşi nimic. Decât „obişnuinţa” rămasă cumva involuntar în memorie. De asta sunt sătul! Pe de altă parte, nici nu ar trebui să mă deranjeze. Pentru că sunt poate la fel. Sau poate chiar mai mult. Cât de bine ar fi dacă nu aş şti ce înseamnă cuvântul „limită”...

Acestea nu sunt totuşi un manifest al conştiinţei. Îmi place să cred că nu sufăr de depresii, de nebunie, de iubire şi câte şi mai câte. Probabil s-ar putea să nu fie aşa. Cert este că nu îmi doresc nimic. Sau cel puţin am încetat să-mi mai doresc ceva... zâmbind!

După cum vă spuneam, azi nu am văzut pe nimeni zâmbind! Probabil că nu mai există motive. Sau, îţi trebuie un motiv ca să zâmbeşti? Întotdeauna am avut impresia că zâmbetul este înscris în materialul nostru genetic. Se pare că totuşi nu este aşa...

dar poate că nimeni nu a făcut pe „bufonul”....

joi, 9 septembrie 2010

Faptul de a fi în lume!



Obişnuiesc de ceva timp să nu mă mai gândesc la nimic. Să nu mai privesc, să nu mai ascult, să nu mai simt. Parcă sunt situat în afara timpului determinat. Secundele nu mai trec tocmai pentru că nu le mai gândesc. Şi nici măcar nu îmi mai pasă. Nu mai sunt nici „în-sine” nici „pentru-sine”. Sensul şi non-sensul a tot ce mă înconjoară a încetat să mai existe. Şi asta pentru că sunt în lume. A cui lume, nici nu mai contează.

E ca şi când priveşti de la un balcon strada, oamenii, maşinile, agitaţia...Toate au o viteză uluitoare însă ochii tăi nu se mişcă deloc. O secundă durează cât un minut, un minut cât o oră, o oră cât o zi... Timpul stă în loc pentru tine fiindcă eşti în lumea de care te-ai detaşat, obosind să o mai înţelegi. Lumea pe care o priveşti o vezi doar pentru că ai ochii deschişi. Adevărul, consecinţa, istoria etc. doar există pentru că cineva le notează, le consemnează pe bucăţi de hîrtie. Poate că totul este o ficţiune, dar nici asta nu mai contează!

Suntem înconjuraţi de idei, de lucruri noi, de oameni care încearcă să-şi construiască un mod de viaţă personalizat, peste tot sunt speranţe, dorinţe de tot felul. Vrem să ne sporim capacităţile relaţionare, să ne prelungim viaţa, să ne corectăm imperfecţiunile mentale şi corporale. Mergem să ne consultăm, să prevenim, să evaluam riscurile şi în acelaşi timp ajungem să suferim de insomnii, de anxietate, de depresii, anorexie etc. De ce? De fapt nici nu ar trebui să mă întreb. Nici întrebările nu mai au sens.

Faptul de a fi în această lume. E ca şi cum un sinucigaş ar privi surâsul Giocondei. Nu ar încerca să înţeleagă nimic pentru că nu ar avea sens, nu ar mai conta.