Ceea ce se întâmplă să fie, rămâne!

Se întâmplă să nu fim conştienţi de ceea ce ne înconjoară. Se întâmplă să nu vedem pentru că nu deschidem bine ochii. Şi se mai întâmplă să nu ne pese de nimic. Cu toate acestea, ceea ce se întâmplă să fie, adică să existe, este gata existat! Şi efortul de a readuce lucrurile la nivelul dorit este imens. Poate chiar imposibil uneori! Şi asta doar pentru faptul că nu vrem să înţelegem ce ni se întâmplă. Respirăm un aer îmbibat cu heroină. De aici poate şi zâmbetul prostesc pe care îl afişăm în faţa celui care ţine de frânghia ghilotinei. Nu mai afişăm nici un fel de revoltă, nici un fel de reacţie. Nu ne pasă. Lasă să se întâmple orice. Că doar nu ne priveşte... E ca şi cum spunea Pascal pe undeva: „alergăm fără încetare spre prăpastie după ce am pus voit ceva în faţa noastră ca să nu o vedem!”.

Nu mai e vorba aici de scaunul cetăţeanului Sieyes. Acest scaun nu mai poate fi gol. Atunci când Robespierre aducea „liniştea” ghilotinei în Paris, doar cetăţeanul Sieyes a rezistat execuţiilor, privind de undeva de lângă eşafodul ghilotinei cum cădeau capetele pe lângă picioarele lui. Nu afişa nici un gest. Fără laşitate, fără uimire, fără groază, fără părere de rău. Chipul său a rămas neclintit. Până când a fost întrebat: ce ai făcut în tot acest timp cât ghilotina a tăiat capete fără încetare? La care răspunsul lui a fost simplu: „am rezistat!”

Ei bine, noi nu mai putem părăsi acest scaun. Suntem obligaţi să stăm în el. Că ne place, că nu ne place. Dar nici nu mai putem spune „am rezistat”. Nu putem lăsa lucrurile doar să se întâmple. Pentru a rezista. Acum e vorba de o altă formă de rezistenţă. Aceea a implicării. Aceea a întâmplării gândite! A existenţei noastre. Suntem aici pentru că trebuie să fim! A fi şi a acţiona trebuie să fie cuprinse în aceeaşi propoziţie! Dacă până acum am fost „maşini de făcut zei” idioţi, am fost aşa doar pentru că am fost mai idioţi decât zeii pe care tot noi i-am creat!

Nu ştiu ce am avut azi. M-am trezit cu o poftă nebună de protest. De a protesta împotriva a tot. De a înjura, de a blestema. Totul parcă a fost prea sărat, prea dulce. Probabil că ni s-au terminat pastilele!

Revelaţia zilei: nu suntem autoimuni!