Faptul de a fi în lume!

Obişnuiesc de ceva timp să nu mă mai gândesc la nimic. Să nu mai privesc, să nu mai ascult, să nu mai simt. Parcă sunt situat în afara timpului determinat. Secundele nu mai trec tocmai pentru că nu le mai gândesc. Şi nici măcar nu îmi mai pasă. Nu mai sunt nici „în-sine” nici „pentru-sine”. Sensul şi non-sensul a tot ce mă înconjoară a încetat să mai existe. Şi asta pentru că sunt în lume. A cui lume, nici nu mai contează.

E ca şi când priveşti de la un balcon strada, oamenii, maşinile, agitaţia...Toate au o viteză uluitoare însă ochii tăi nu se mişcă deloc. O secundă durează cât un minut, un minut cât o oră, o oră cât o zi... Timpul stă în loc pentru tine fiindcă eşti în lumea de care te-ai detaşat, obosind să o mai înţelegi. Lumea pe care o priveşti o vezi doar pentru că ai ochii deschişi. Adevărul, consecinţa, istoria etc. doar există pentru că cineva le notează, le consemnează pe bucăţi de hîrtie. Poate că totul este o ficţiune, dar nici asta nu mai contează!

Suntem înconjuraţi de idei, de lucruri noi, de oameni care încearcă să-şi construiască un mod de viaţă personalizat, peste tot sunt speranţe, dorinţe de tot felul. Vrem să ne sporim capacităţile relaţionare, să ne prelungim viaţa, să ne corectăm imperfecţiunile mentale şi corporale. Mergem să ne consultăm, să prevenim, să evaluam riscurile şi în acelaşi timp ajungem să suferim de insomnii, de anxietate, de depresii, anorexie etc. De ce? De fapt nici nu ar trebui să mă întreb. Nici întrebările nu mai au sens.

Faptul de a fi în această lume. E ca şi cum un sinucigaş ar privi surâsul Giocondei. Nu ar încerca să înţeleagă nimic pentru că nu ar avea sens, nu ar mai conta.