vineri, 10 septembrie 2010

Astăzi nu am văzut pe nimeni zâmbind!


Semnificaţiile nu mă mai interesează.
Seriile de evenimente care ne înconjoară nu fac alteceva decât să ne dezguste şi mai mult. Astăzi, o nouă zi fără sens, toată realitatea de care am fost cuprins s-a dovedit a fi încă o dată fără substanţă. Nici astăzi nu am găsit nimic. Nici astăzi nu am căutat ceva. Am lăsat iar timpul să treacă fără ca să-i simt prezenţa. Azi, am privit totuşi mai mulţi oameni. Preocuparea pe care o afişau figurile lor nu-mi spunea nimic. Era un fel de preocupare „de la sine” existentă. Nu am văzut pe nimeni zâmbind. Probabil că au uitat să zâmbească...

Istoria de azi, istoria prezentă, nu merită să fie scrisă. De ce? Pentru că e o istorie plină de iluzii, speranţe, dorinţe. O istorie din care nu facem parte pentru că nu ştim să fim parte a ei. De aceea nu merită scrisă. Nimeni nu se mai oboseşte astăzi să mai pună întrebări precum „ce mai faci?”, „cum o mai duci?”, „eşti bine?”. Şi chiar dacă le pune cineva, acestea nu au decât un sens nesemnificativ, de complezanţă, de obişnuinţă rămasă cumva în memorie într-un mod involuntar. Acest dezinteres major pe care îl manifestăm faţă de ceea ce ne înconjoară nu face altceva decât să ne pună în situaţia singularităţii, sau a (a)singulării. Ce sens mai are să vorbeşti despre iubire, ură, artă, poezie etc. când toate acestea, pentru a exista, trebuie împărtăşite! Cu cineva! Aşa că, istoria asta, a noastră, nu mai merită să fie scrisă pentru că a devenit o istorie a „fiecăruia”...

Încă mai caut o modalitate de detaşare ataşată! Cum poţi să simţi dar să nu înţelegi simţirea? Cum poţi să ieşi din orice fel de paradox?

Cineva m-a întrebat azi de ce nu vorbesc! Mi s-a părut de-a dreptul hilară întrebarea mai ales că de obicei am tendinţa să acaparez toate discuţiile la care particip. Am vrut să-i explic faptul că încercam să ascult (bineînţeles fără ca să fiu conştient de asta). Din nou hilar, fiindcă nimeni nu vorbea de fapt! Şi atunci mi-am dat seama că vroia să-mi ceară ceva... am continuat să tac...

Pascal avea dreptate: omul este o fiinţă divizată şi contradictorie! Acest „nici înger, nici demon” nu îmi mai spune totuşi nimic. Decât „obişnuinţa” rămasă cumva involuntar în memorie. De asta sunt sătul! Pe de altă parte, nici nu ar trebui să mă deranjeze. Pentru că sunt poate la fel. Sau poate chiar mai mult. Cât de bine ar fi dacă nu aş şti ce înseamnă cuvântul „limită”...

Acestea nu sunt totuşi un manifest al conştiinţei. Îmi place să cred că nu sufăr de depresii, de nebunie, de iubire şi câte şi mai câte. Probabil s-ar putea să nu fie aşa. Cert este că nu îmi doresc nimic. Sau cel puţin am încetat să-mi mai doresc ceva... zâmbind!

După cum vă spuneam, azi nu am văzut pe nimeni zâmbind! Probabil că nu mai există motive. Sau, îţi trebuie un motiv ca să zâmbeşti? Întotdeauna am avut impresia că zâmbetul este înscris în materialul nostru genetic. Se pare că totuşi nu este aşa...

dar poate că nimeni nu a făcut pe „bufonul”....

4 comentarii:

kid4ever spunea...

eu am zambit azi......dar nu m-ai vazut...... :)

Gabi spunea...

asta e o veste buna! :))) se pare ca nu e totusi totul pierdut! meriti un zambet!

Herta Lucescu spunea...

Uneori e mai bine sa fii laconic.
Suntem atat de prinsi in goana noastra de zi cu zi, incat uitam ca mai avem si de zambit. Si toamna asta.. parca emana tristete.
In general as spune ca nu exista vreun motiv pentru a zambi, dar cu metamorfozarea asta umana in ceea ce a devenit azi, nu mai stiu ce sa cred..
Ei bine, poti sa faci ce vrei, cum vrei.. esti stapanul propriei tale minti.

(si eu am zambit ieri, dar nu m-a vazut nimeni)


PS: E caldut aici, la tine:)

Anonim spunea...

Am uitat cat de usor e sa zambim Gabi...asta e trist. Cautam motive atat de complicate pentru a face acest lucru. Si de fapt pierdem din vedere ca avem multe motive in fiecare zi sa zambim...lucruri simple.
O melodie la radio...salutul unui prieten...faptul ca e soare...sau picaturile de ploaie si vantul, frunzele ce se coloreaza acum...uite motive care ma fac pe mine sa zambesc. Si cuvintele tale fiindca ma bucur sa vad ca ii mai pasa cuiva de ce se intampla in lumea asta.
Un zambet din tot sufletul pentru tine... Anca
P.S. Inca nu am reusit sa iesim la cafea asa cum ne-am propus...dar posibila noastra iesire e un alt motiv sa zambesc. :)

Trimiteți un comentariu