Nu mă numesc Eu! Dorinţele.

Mai bine închid ochii. Dacă tot va trebui să merg înainte nu înseamnă că trebuie să şi ştiu pe ce voi călca. Oricum nu voi ajunge unde îmi doresc să ajung. Oricum nu ştiu ce îmi doresc. Prin urmare, mai bine închid ochii.

Nimic nu s-a schimbat. Singurătatea e la fel oriunde te-ai afla. Întunericul are aceeaşi nuanţă. Cuvintele au acelaşi înţeles. Sunt lucruri în viaţă pe care nu le poti schimba. De exemplu, nu poţi schimba sensul nopţii. Oricât de mult ai încerca să stai treaz, până la urmă noaptea tot te adoarme. Tot atât de mult visezi sau nu visezi deloc. Prin urmare, oricât de mult aş încerca acum să schimb drumul, sunt obligat să rămân pe această linie de cale ferată care mă va duce... oriunde. Vă spuneam că, mai demult, îmi plăcea să trec peste limite. Acum nu mai există nici o limită care să mă mai cuprindă. Sunt într-un afară nemărginit. Singura limită existentă e cea a privirii mele, dar cu cât mă apropii mai mult cu atât ea rămâne la fel de îndepărtată... adică neschimbată. Nimic nu se mai schimbă. De aceea am şi închis ochii. Cu ochii închişi voi birui şi această limită. Voi merge până acolo unde ceva mă va împiedica să mai păşesc. Îmi doresc să ajung acolo, în locul în care niciodată nu se ajunge. Îmi doresc să mi se spună pe nume. Îmi doresc ca cineva să mă cuprindă de umeri, să mă dezechilibreze, să-mi creioneze umbra cu cretă, să mă consemneze într-un dosar, îmi doresc să văd prin ochii oricui, îmi doresc să mă privesc din spate, îmi doresc să nu ştiu să vorbesc, îmi doresc să fac cunoştinţă cu cuvântul dorinţă, îmi doresc să aud, să aprind focul, să cobor toate baloanele din cortul circului, să fiu înconjurat de oameni, să culeg flori, să prind fluturi, să ating, da, îmi doresc să ating... Dorinţa... cum mă pot numi? Care este numele meu din moment ce nu sunt diferit sau din moment ce nu fac diferenţe? Din moment ce doar imit dorinţe? Ce dorinţă care sa fie numai a mea poate exista? Ce dorinţă poate să îmi poată spune că sunt Eu?

Îmi dau seama că orice ne dorim în viaţă nu ne aparţine. Adică, de obicei, ne dorim ceea ce nu avem. Iar acel ceva aparţine altcuiva. Mai mult, ne dorim ceva pentru că este al altcuiva. Adică imităm. Imităm o dorinţă. Această dorinţă mimetică ne depersonalizează într-un mod personal. Prin imitaţia cuiva mă autoimit. Sau numai aşa ajung să conştientizez că sunt, că deţin ceva. Dar prima condiţie este ca cineva să-şi dorească ceva de la mine. Dacă îşi doreşte ceva, adică dacă mă imită, atunci eu mă trezesc, devin (re)activ. Să vă explic. Chiar dacă am lângă mine o persoană pe care o iubesc, iubirea poate în timp să nu mai fie conştientizată. „Ca în prima zi” îşi pierde din intensitate. Până când cineva observă această dorinţă a mea, adică această persoană de lângă mine. Şi atunci începe să (mă) imite, începând să o iubească. Acesta e momentul în care sunt trezit de dorinţa acelei persoane care nu face altceva decât să imite dorinţa mea iniţială. Paradoxul însă este că din acel moment şi eu încep să imit. Doresc mimetic. Iubesc şi apreciez pentru a nu pierde. Imit dorinţa celui care a imitat dorinţa mea. Sunt pentru că imit. Acesta e noul postulat. La dracu, iar trebuie să privesc prin ochii tăi...

- Îmi vei spune totuşi cum mă numesc?
- Dar tu, tu îmi vei spune cine sunt?

Nu, nu există o dorinţă care să fie numai a mea. Trebuie ca altcineva să-şi dorească ceea ce deja eu deţin. Trebuie ca altcineva să-mi spună mai întâi numele ca să ştiu că sunt numit într-un fel sau altul. Pri urmare, dorinţa ta îmi va spune cine sunt Eu. Iar eu nu va trebui decât să imit. Să imit ceea ce tu la rândul tău imiţi. Adică să mă autoimit. Singurătatea nu îmi va spune niciodată pe nume. Acum e oricum prea târziu. Degeaba încerc să mai privesc prin ochii tăi. Ochii tăi nu vor mai fi niciodată în drumul meu. Acest drum drept, cu o singură direcţie, fără curbe, fără oprire. Pe care merg cu tălpile goale, reci. Şi, mai mult, eu deja am închis ochii. Şi nici tu nu mai poti privi în ei.

Eu sunt tot aici!
Dar tu, tu unde ai rămas?

Cred că dorinţele noastre sunt nelimitate. De fapt nu cred să nu fie moment în care să nu ne dorim ceva. Şi pentru a ne satisface dorinţele facem orice. Înşelăm, ucidem, minţim, iubim, imaginăm. Şi acum înţeleg de ce! Nu dorim pentru a deţine efectiv ceva sau pentru a ne bucura de victoria împlinirii dorinţei. Dorim pentru că astfel ne subliniem, ne conturăm, ne existăm. Dorim pentru a ne afla numele. Cu cât ne dorim mai mult cu atât mai bine. Îmi aduc aminte că la intrarea în oracolul din Delphi, un al doilea postulat suna ceva de genul: „nimic mai mult!” În acest caz asta nu se mai poate aplica, ar trebui să sune astfel: „mai mult, pentru că nimic nu ne poate opri!”

Cum dracu am reuşit să zâmbesc? Acum când frigul este mai mult decât insuportabil, acum când merg cu ochii închişi încercând să-mi ţin echilibrul pe o linie de cale ferată! E ciudat! Mi s-au întâmplat lucruri destul de ciudate în viaţă. Dar nu le-am băgat în seamă. Am crezut că totul e în voia sorţii. M-am străduit să înţeleg şi le-am dat semnificaţii care mai de care mai complicate. Până când, într-o zi, cineva absolut necunoscut mie îmi spune: „esti o persoană foarte complicată!” Probabil că nu băgam în seamă asta de obicei, era doar un alt lucru ciudat. Însă acum mă gândesc la faptul că acea persoană absolut necunoscută, nu ne întâlnisem şi nu discutasem niciodată, încercase să privească prin ochii mei. Vroia ceva de la mine. Îşi dorea ceva. Gândiţi-vă cât de ciudat e ca într-o zi oarecare, cineva, de care nu şti că te cunoaşte, vine şi îţi spune: „esti o persoană foarte complicată!” Cum aţi reacţiona? Probabil că i-aţi pune întrebări pentru a afla ce a făcut-o să spună asta. Eu nu am întrebat! Acum nu mai am cum să întreb. Şi regret. Însă mă gândesc la faptul că îşi dorea ceva de la mine. Altă explicaţie nu am. Nu putea doar să constate. A văzut ceva prin ochii mei ce eu nu eram capabil să văd. Şi încerca să-mi arate. Poate chiar să-mi spună pe nume... Nu o să ştiu niciodată. La ieşirea din infern, Orfeu nu trebuia decat să nu întoarcă privirea spre Euridice. Toată viaţa am crezut că a fost o un idiot fiindcă nu s-a putut abţine. Dar acum aş întoarce şi eu privirea. Chiar dacă asta ar însemna să mă transform într-o stană de piatră. Pentru că acum înţeleg. Ceea ce ai lăsat în spate contează. Pentru că numai ceea ce ai lăsat Rămâne. Doar acest lucru Rămâne. Chiar dacă ai trăit în infern, chiar şi infernul rămâne singurul lucru schimbat de tine, pentru că tu ai fost acolo. I-ai dat amprenta ta. Singura condiţie e să întorci privirea... Dacă aş fi întors privirea poate găseam un răspuns la acea persoană. Dacă aş fi aflat ce îşi doreşte de la mine poate observam şi eu ce deţin, poate reuşeam şi eu să-mi doresc. Oricum acum nu mai am de ce să regret. Nu voi mai afla niciodată. E un lucru dintre acelea care nu mai pot fi schimbate... Şi continui să zâmbesc. Ce m-a făcut să zâmbesc?! De ce tocmai acum? Gândul m-a dus la călăii care pe sub mască zâmbeau atunci când lăsau din mână capătul funiei ce ţinea lama ascuţită a ghilotinei. Era un zambet de automulţumire, de autosatisfacţie. Probabil pentru că nu ei erau cu gâtul întins pe butuc. Dar eu? Eu eram cel care îşi pusese gâtul pe butuc şi aştepta sentinţa. Cum puteam să zâmbesc chiar acum? Era un zâmbet ironic stimaţi cititori. Zâmbetul imbecil al unei persoane care nu a privit destul de mult înapoi, care a trecut limite fără ca să-şi dea seama că în spatele ei lui se ridică altele. Zâmbetul care te scapă de orice speranţă, dorinţă, amintire. Un zâmbet care va dura cât o veşnicie chiar dacă dintr-un moment în altul călăul cu zâmbet pe buze va lăsa funia din mână. Asa că bucuraţi-vă că nu sunteţi în locul meu. Măcar o dată fiţi călăi...

- Privindu-te, am mai înţeles din mine!
- E ca şi când tu ai fi apărut în calea umbrei!
- Dar tu, tu mă priveşti?

Dacă acum sunt aici singur, înseamnă că nici să-mi mai doresc ceva nu mai pot. Nu mai am prin ochii cui să privesc. Din această cauză să fi închis ochii? Înţelesesem ceva ce doar acum percep? Înseamnă că am înţeles de ce mă aflu aici pe această linie de cale ferată, însă nu am perceput încă! Dar mai am timp. Poate mai am timp timp să percep. Cred! Iar sper. O să mă opresc! Cât de mult mi-aş dori ca acum să fie ceaţă în jurul meu. Să pot să urlu. Dar să mă gândesc că cineva mă poate auzi. Că cineva o să apară prin vălurile de ceaţă, mai întâi ca o umbră şi mai apoi ca un contur ce devine din ce în ce mai vizibil şi mai aproape. Chiar şi dacă ar ţine o funie în mâna stângă m-aş bucura. Cât de mult mi-ar place să pot privi acum prin ochii cuiva, chiar şi călău, ca să-mi dau seama cine sunt, cum mă numesc. Să-mi spună că îşi doreşte ceva de la mine pentru a şti la rându-i cine este. Să pot numi pentru a putea să mă numesc. Dacă ar întinde mâna aş face la fel, dacă ar clipi aş clipi şi eu, dacă ar stâlci cuvinte aş stâlci şi eu... dacă m-ar imita, m-aş imita şi eu! Dar nu apare nimeni. Nici măcar cu ochii închişi nu văd pe nimeni. Orizontul rămâne la fel de gol. Ceaţa nu apare. Peisajul e neschimbat. Parcă cineva l-a pictat pe o pânză pentru totdeauna. Un pictor nebun care a vrut să se joace fără culori, doar cu contururi de sălcii şi ziduri de amintiri. A desenat o umbră clară de întuneric. Lumina nu se dăruie. Se ia. Se ia la timpul ei. Trebuie doar să şti în ochii cui să priveşti. Să te priveşti. Chiar dacă lumina bate din faţă sau din spate, conturul umbrei tale va fi acelaşi. Singura constantă eşti tu. Pictor nebun! Prin ochii cui ai privit când ai desenat această pânză?

Înţeleg. Nu are rost să îmi mai doresc ceva. Nu apare nimeni din ceaţă. Nici ceaţă nu va fi. Totul va fi... clar. Mă gândesc să deschid ochii. Unde voi ajunge? Voi găsi acea limită în interiorul căreia să mă opresc? Am obosit. Nu ştiu cât am mers. Nu cred să se fi schimbat ceva în jurul meu. Noaptea rămâne neschimbată. Am mai spus asta...

Ce se va întâmpla când voi deschide ochii? Probabil că nimic. Lucrurile neschimbate rămân neschimbate. Eu voi rămâne Eu.

Cine sunt nu voi afla!
Ştiu doar că nu mă numesc Eu!
Tu, tu eşti Eu!