luni, 30 august 2010

metafizic
















să lăsăm ploaia
a ne uda
peste umeri şi-n călcâie
libertatea ne ajungă
frunzele zburând
iar toată istoria pornind
de la sfârşitul a ceea ce nu a fost încă
ne va fi găsind cuprinşi
într-o agrafă
triunghiuri scobind
iar argintul din podea luându-ne
rostul de a înţelege
un picur sau doi de secundă
sau poate mai mult
şi întru totul mai puţin
zburăm către ceva neînţeles
dar auzit
dintotdeauna te-am visat
cu aripa întinsă
fără ca murind şi nici cu nemurire
atinsu-te-am ca niciodată
în a noastră cădere
chiar dinainte de cunoaştere,
ştiind

marți, 24 august 2010

Hai la toamnă! Avem destulă!



Ce bine că a venit toamna! Chiar mă săturasem de verde! A venit vremea galbenului şi a griului! Oricum, după cum am auzit în ceva cântec de care nu îmi mai aduc aminte, schimbări mai grave decât moartea nu pot fi! În sfârsit putem să ne liniştim, să nu ne mai gândim la guvern, la sărăcie, la prostie, la incompetenţi... Toamna ne mai permite şi să visăm!

Nu stiu de ce, dar întotdeauna toamna m-am gândit la speranţă! Nu mă înţelegeţi greşit: am încetat de mult să mai sper ceva (sau la ceva)! Dar e frumos să gândeşti speranţa!

Ce înseamnă a spera?

Speranţa este cred o dorinţă! Când mă gândesc la dorinţe, pot să mă gândesc în două feluri. Mai întâi pot să gândesc la fel ca Platon pentru care dorinţa înseamnă lipsă, adică nu dorim decât ceea ce nu avem. Sau, pot să gândesc în sensul lui Spinoza, pentru care speranţa este tendinţă, de exemplu sexuală sau pur şi simplu o poftă!

Pe de altă parte, dacă speranţa este o dorinţă, nu orice dorinţă este o speranţă! Asta fiindcă, putem distinge 3 caracteristici ale speranţei:

- Speranţa e o dorinţă a cărei împlinire nu depinde de noi! (fie vorba între noi, degeaba speri: frunzele tot vor cădea, Băsescu tot va trăi....)

- Nu poţi spera decât ceea ce nu ai, speranţa e o dorinţă căreia îi lipseşte obiectul (de aceea am încetat să mai sper...)

- Speranţa este o dorinţă despre care nu ştim dacă este sau dacă va fi îndeplinită – altfel spus, speranţa înseamnă dorinţă fără cunoaştere (atunci la ce folos...)

Chiar mă întreb: oare cine şi la ce mai speră zilele astea?


Eu sper să nu se termine toamna........ vedeţi, tot degeaba!

sâmbătă, 14 august 2010

Gândind la cald!



Ce avem în comun? Ceea ce ne desparte!

(Ce vreme de tot rahatul este afară! Cald, mult prea cald! Urăsc căldura! Parcă nu mai am chef de nimic! Oricum obişnuiesc de ceva timp sa mă aşez pe spate în pat şi să privesc tavanul, aşa pentru câteva ore..... Fără să mă gândesc la nimic... Măcar de aş contempla...la ceva... dar nici măcar atât! Cineva mi-a spus ieri ca sunt flegmatic, mă rog, altfel nici nu aş putea fi zilele astea! Dacă mai adaug şi vechile mele depresii ajung să fiu exact persoana cu care se poate discuta....!)

Ca să revin, vorbeam despre ceea ce avem în comun! Mi-am adus aminte, stând aşa în pat şi privind tavanul (se pare că totuşi m-am gândit la ceva!), că, pe undeva, Nancy a spus că numai ceea ce ne diferenţiază ne aduce la comun! Are perfectă dreptate! Cu cât conştientizez că distanţa dintre noi este, cu atât avem mai multe în comun! Sau, altfel spus, numai aşa putem avea un comun! În sensul de înconjurare!

Oare unde o fi khora d-lui Ciomos când ai nevoie de ea?!

De exemplu, să încercăm să gândim fericirea la comun prin readucerea în discuţie a Celuilalt ca şi formă de constituire a fericirii individuale. Celălalt este mediatorul fericirii mele, este cel în raport cu care pot să mă consider fericit. Lumea pe care o împart, fericirea pe care o împart, o împart cu cineva: iar Celălalt poate să se numească persoană iubită, prieten, familie, societate. Acced astfel la fericire prin raportul meu cu Celălalt pentru că astfel pot spune ceva despre fericirea mea. Această abordare are două dimensiuni. Mai întâi, dacă Celălalt nu contează pentru faptul de a fi fericit, atunci avem de-a face cu o individualizare a fericirii, cu o exacerbare a hiperindividului pentru care fericirea, în sensul de experienţă, este personalizată şi unică. Mai apoi, dacă Celălalt contează pentru atingerea fericirii individuale, atunci Celălalt capătă valenţe indispensabile în modul propriu de a atinge fericirea. Însă, în ambele cazuri, dacă nu conştientizăm distanţa dintre noi, (des)părţirea, atunci nici vorbă de fericire...

Deja e prea cald! V-am spus oare că urăsc căldura?

duminică, 8 august 2010

bilanţ de sfârşit! de săptămână! sau un fel de cerc hermeneutic...






pentru nimic îţi mulţumesc, şi
pentru doar te pălmuiesc, iar
pentru iar visând aş vrea
numai un şi din gura ta…









idei pentru săptămâna viitoare:
- ghiceşte la ce mă gândesc, ca să-ţi spun ce nu vrei să auzi!
- iar trece timpul, iar mă gândesc la asta! ce pierdere de vreme!

luni, 2 august 2010

despre limite! gardul tau, limita ta!



în oglindă un pitic
sta a se mira
de înălţimea sa
şi fără nici o ezitare
îşi spuse că lumea e prea mică