miercuri, 1 decembrie 2010

Ultima zi de noiembrie


Acum câţiva ani notam într-un carnet că trăim în fiecare zi realuri imaginate şi că ne-ar fi mai bine să ne trezim tocmai atunci când zburăm. Azi e ultima zi de noiembrie. M-am plictisit la fel de mult ca în orice altă ultimă zi e noiembrie. Mi s-au întâmplat la fel de multe ca în orice altă ultimă zi de noiembrie. Probabil că nu îmi face bine ultima zi de noiembrie.

Astăzi nu am trăit un real imaginat. Nici nu am zburat. Doar am fost implicat în căderi. Ultima zi de noiembrie are de împărţit ceva special cu mine. Mă aşează întotdeauna pe margini de prăpăstii şi mă împinge graţios astfel încât să simt cu vârf şi îndesat gustul fiecărei căderi, propriilor căderi. Nah, n-am ce face, aşa sunt în ultima zi de noiembrie. Ca să vedeţi despre ce vorbesc: în ultima zi de noiembrie a ultimilor ani am avut un accident, am rămas în gară în Braşov aşteptând un tren, de la 11 PM până la 3 AM după ce am ratat trenul de 11 cu vreo 3 minute (asta după ce îl ratasem şi în Bucuresti şi am făcut o cursă nebună pe Valea Prahovei cu maşina unui prieten care mergea la Miercurea Ciuc – ah, şi atunci a şi început să ningă pentru prima dată anul acela), altădată mi-am pierdut cheile de la casă (singura dată) şi nici nu aveam altele, iar azi....Ş*+?=ASLkjLJDAjdl034!!!!!

Aşa că mai bine se termină această ultimă zi de noiembrie!

Şi ca să treacă timpul mai repede (mai sunt vreo 16 minute din această ultimă zi de noiembrie) hai să o dau pe un fel de poezie!


Mai bine spune-mi cine sunt. Nu vezi că numai pe tine te las să mă rosteşti?

Atât de simplu port masca de oxigen la gură. Mai ai răbdare să mă ţii în viaţă?

Nu mi se cuvine nimic, nici măcar o idee genială. Dar tu, tu o să te mulţumeşti cu atât de putin?

Sunt simplu, nu trebuie să-mi spui. De aceea mă priveşti într-un mod complicat?

Mai bine lasă-mă defect. Nu ai de unde împrumuta piese de schimb.


Este 00.03. Am scăpat...

2 comentarii:

Codrin spunea...

Imi place cum scrii dar mai ales despre ce scrii! Felicitari inca odata varu!

ancahotineanu spunea...

Chiar după 20 ani, amintirea accidentului avut de mine trăieşte atât de viu în sufletul meu încât numai să ştiu ziua "comemorării" nu mi-ar mai trebui. E dureros când trebuie să trăieşti cu astfel de amintiri.

Trimiteți un comentariu