Transplantul de transcendenţă!

[...]

Mă aflu într-o cameră în care pereţii sunt albi, mobilierul e alb, aerul e alb, frigul e alb... totul e alb! Sunt înconjurat de glucometre, spirometre, termometre, pulsoximetre, alcoolmetre, stetoscoape, defibrilatoare, laringoscoape, oftalmoscoape, electrocardiografe şi dracu mai ştie ce... Probabil mi s-a măsurat nu numai viaţa ci şi moartea. De la un capăt la celălalt. Nu îmi amintesc de ce sunt aici sau cum am ajuns.

Tot ce pot să văd dacă închid ochii sunt mai multe umbre albe care stau aplecate deasupra corpului meu. Una dintre ele ţine în mână o lampă de examinare şi se uită insistent în partea dreaptă din mine de parcă ar căuta diferenţa dintre teză şi antiteză. Alta foloseşte energii de adaptare şi îmi prinde tendoanele cu sârmă ghimpată astfel încât metafizica mea să nu corespundă exigenţei raţionale care stă la baza moralei lui Kant. O a treia îmi acoperă traheele cu pleure şi îmi excită gândirea sălbatică. Se joacă se pare cu nervii mei: cranieni, spinali, vegetativi.

Stimate umbre albe, încă nu ştiţi ce am! Pe mine mă doare-n cot: înseamnă că sufăr de anxietate, frustrare, teamă, depresie şi de ETC. Depozitul meu de vitalitate e în ficat. La dracu, ar fi trebuit să mai beau un pahar! Pe cortexul cerebral cultiv petunii ce au mai multe culori decât are un curcubeu. Între coaste trăiesc pânzişuri de sentimente şi raţiuni contradictorii ce formează o nouă filosofie a cunoaşterii. Din abdomen îmi ies raze gamma ce provin de la un suflet neutronic. Muşchii de la picioare mi-au fost înlocuiţi cu argumente abdsurde despre viitor... Aşa că încetaţi în a mai căuta să-mi puneţi un diagnostic. Voi nu ştiţi ce am. Niciodată nu aţi ştiut. Mai bine trataţi-mă cu indiferenţă. Daţi-mi pilule de antiviaţă şi faceţi-mi un transplant de transcendenţă...

Promit să nu opun rezistenţă.

[...]