Toamna, imaginaţia nu are culoare!

De data asta imaginaţia este împotriva raţiunii.
Gândurile pe care le am, lucrurile pe care le imaginez au scăpat demult de sub controlul logicii. Pasiunea este necontrolată, spaţiul este umbrit de alb, locul în care mă găsesc nu are delimitare, mâinile pe care le întind nu prind nimic. Toate imaginile sunt parcă împrăştiate pe un panou de lemn din care ies chipuri necunoscute ce despică orice idee raţională. Gândindu-mă la cum poate fi stăpânită imaginaţia, mi-am adus aminte că am citit pe undeva, nu îmi mai aduc aminte exact unde, însă Pliniu cred că spunea ceva de genul: „de parcă ar exista om mai nefericit decât cel stăpânit de imaginaţia sa”. Nu ştiu de ce tind să cred în cuvintele lui Pliniu. Cu cât te pierzi mai mult în imaginile produse de imaginaţia ta cu atât acestea tind mai mult să devină reale. Real de imaginar.

Starea hipnotică pe care această toamnă o promite cu vehemenţă devine un fel de design polisenzorial. Acest Feng Shui tomnatic alimentează imaginaţia şi rupe efectiv raţiunea în două. E ca un fel de atenuare provizorie a unei istorii imaginate care nu s-a petrecut încă. O imagine fără culoare dar în care totul există natural.

Ce culoare are o frunză pe care o priveşti cu ochii închişi?

Poate că e vorba şi de un idealism transendental. Încerc să aflu ceva?! Cu siguranţă, însă nu mi-am dat încă seama ce! Şi paradoxul tocmai ăsta e: sunt conştient de faptul că încerc să aflu ce înseamnă imaginea imaginată în sine (niciodată nu voi afla) dar şi ştiu că nu pot face asta decât prin intermediul reprezentărilor, adică tot a imaginaţiei. Altfel spus, imaginaţia îmi spune că tot ceea ce „văd” există dar nu-l voi putea cunoaşte niciodată în sine. Cu toate acestea, această „lume” devine reală. Probabil din cauză că e toamnă. Sau poate din cauză că realul „celălalt”, realul comun mie, nouă, nu-mi mai convine. Pare mai interesant să priveşti o frunză cu ochii închişi, nu?!

După cum vă spuneam, toamna asta imaginaţia nu are culoare. Mi-am dat seama de asta încercând să nu-mi mai imaginez nimic. Proastă idee! Am ajuns să-mi imaginez şi mai mult. E ca şi când cineva îţi oferă să alegi un măr din două mere absolut identice. Şi tu stai să te gândeşti pe care să-l alegi!


Apropo, voi de câte ori râdeţi pe zi?