Nu mă numesc Eu! Limitele!

[…]

Mai bine să visez.
Am ales să nu îmi mai spun că ceea ce buzele articulează are o importanţă majoră pentru memoria mea. De fapt, îmi dau seama că de aceea foloseam cuvintele rostite. Pentru a mă îngriji de faptul de a nu uita. Mi-am dat seama însă că şi fără memorie pot merge mai departe. Dacă nu mai repet memoria, încet o să încep să uit. Plus că am obosit să mai reţin... Atunci, mi-am spus, e mai bine să visez...

Eram undeva pe o margine de cale ferată. Tălpile îmi erau reci fiindcă observasem că îmi pierdusem încălţările pe undeva. Nu m-am mai obosit să-mi mai aduc aminte unde fiindcă luasem hotărârea chiar şi în vis să nu mai dau importanţă memoriei. Mă urcasem pe o şină. Încercam cumva să-mi ţin echilibrul. Îmi era greu, mai ales că niciodată nu am fost un tip echilibrat. Poate doar echilibrat în limite extreme. Pas cu pas urmam linia dreaptă a căii ferate care se pierdea undeva târziu într-un orizont nedefinit. Era o linişte paradisiacă. Vântul nu sufla. Parcă aşteptam ca ceva, o lumină, un zgomot de tren să mă dezechilibreze şi să mă oprească. Cu toate acestea nu se auzea nimic. Mi-am dat seama că e noapte. Păşeam pe o linie de cale ferată printr-un întuneric asurzitor către un orizont nedefinit. Nici măcar luna nu ieşise cu o urmă de lumină pentru a-mi arăta calea. Probabil că şi luna se întorsese cu partea sa întunecată. Şi nu înţelegeam de ce. Pentru că nici nori nu erau. Nici o furtună nu se simţea în aerul rece. Da, era destul de rece. Tălpile îmi erau deja erau îngheţate dar nu m-am oprit. Nici nu mă puteam opri fiindcă nu mă puteam întoarce. Nu aveam unde. Trebuia să păşesc fiindcă numai în faţă puteam găsi un peron unde să mă opresc. În stânga mea era un pâlc lung de sălcii care îşi scuturau fără voie puţinele frunze lungi rămase pe crengi. Probabil că e toamnă, mi-am spus. Observasem că au un trunchi neobişnuit de gros. Oare cât de bătrâne pot fi, m-am întrebat. Oare cine a mai trecut pe langă ele? Le observase cineva până acum? Întotdeauna mi-au plăcut sălciile. Întotdeauna mi-am imaginat toamna plină de sălcii. Nu îmi aduc aminte să fi zărit vreo salcie în alt anotimp. Poate că nu am vrut să le văd decât toamna. Sau numai toamna mi se arătau. Dar şi asta e o amintire... şi nu vreau să-mi mai aduc aminte!

Am mai făcut câţiva paşi. Mă gândeam că trebuie să măresc ritmul. Să ajung undeva, cu toate că în faţa mea nu se zărea nimic. Atunci am conştientizat că speram să găsesc un loc unde să mă opresc. Niciodată nu am sperat şi nu am crezut în speranţă. Am crezut întotdeauna că speranţa e pentru cei care nu sunt capabili să gândească. Am văzut în speranţă un mod conştient de a te face nefericit. Cu cât speri mai mult la ceva cu atât vei fi mai nefericit fiindcă cel mai probabil nu se va întâmpla. Fiindcă sper la ceva, iar acel ceva nu există, înseamnă că doresc să existe ceva ce nu este. Iar asta nu poate să-şi facă loc în raţiune. Şi, pe lângă asta, mai este şi o chestiune ce ţine de soartă. Iar soarta nu s-a înţeles niciodată bine cu mine. Chiar şi aşa, acum speram. Speram să ajung undeva, speram să mă opresc, speram să întâlnesc pe cineva. Eram un imbecil care îşi imagina că mai poate găsi ceva după ce a pierdut tot. Nu mai era nimic de găsit. Dar eu speram. Ce mai înseamnă speranţa pentru cineva care ştie că sfârşitul e măsurat în săptămâni sau ore? Probabil că nimic. Dar încă speră fiindcă nu mai are altceva de făcut. E ultimul lucru pe care încă îl mai poate face. Speră ca acel timp pe care îl mai are să treacă mai repede. Iar locul în care trebuie să ajungă să se întrevadă. V-aţi gândit vreodată la speranţă în acest mod? Speranţa mă face să uit că merg pe un drum de care nu îmi mai pasă şi mă duce mai repede spre o destinaţie absolut necunoscută. Ce a fost nu mai contează, ce va fi nu are sens...

Am continuat să merg mai departe. Să păşesc pe şina rece cu tălpile goale. Aţi păşit vreodată cu tălpile goale pe ceva rece? E acea senzaţie de frig extenuant şi revigorant în acelaşi timp, care te pătrunde până în cea mai îndepărtată celulă. Fiorul e ca o muşcătură de ţipar, te amorţeşte dar îţi lasă şi o furnicătură adâncă în toţi porii pielii. Simţeam că eram extenuat. Mă gândeam că sunt cumva liber. Că acea senzaţie de rece pe care o simţeam ca un înveliş inert al inimii, paradoxal, trebuie să fie totuşi un semn că încă mai sunt în viaţă, că nu sunt un produs al imaginaţiei mele, că aerul pe care încă îl respir e real. Chiar şi aşa, îmi tot repetam în gând că sunt în sfârşit liber, că m-am eliberat de tot ce refuzasem să-mi mai aduc aminte! Sunt doar eu cu o lună întunecată, cu un orizont nedefinit, cu un pâlc de sălcii şi cu un zid de amintiri de care nu vroiam să mă ating. Însă îmi era teamă să zbier, îmi era teamă să deschid glasul. Îmi aduc aminte că în copilărie îmi plăcea la nebunie să rătăcesc dis de dimineaţă în lunile de toamnă pe dealurile de lângă satul bunicilor mei. De multe ori era ceaţă foarte deasă de nu vedeai nimic la o depărtare de 20 metrii. Liniştea era absolută. Aveam senzaţia că trăiesc într-un vid, dar numai acum am înţeles asta. Mă plimbam prin acea ceaţă deasă iar cel mai mult îmi aduc aminte că îmi plăcea să urlu cât mă suportau plămânii, şi nu de puţine ori mă întorceam acasă cu gâtul umflat. Urlam de plăcere. Speriam toate vieţuitoarele din preajmă dar nu mă gândeam ar trebui ca cineva să mă audă. Urlam pentru plăcerea de a auzi un urlet care se propagă într-o ceaţă deasă lăsată în valuri pe culmile asimetrice ale dealurilor. Nu îmi păsa de nimic pentru că nu era nimic de care să-mi pese. Un urlet făcea cât o plăcere pe care doar acum o regret. Fiindcă doar acum am ajuns să o înţeleg. Era plăcerea lucrului neînţeles pentru că înţelegerea lui nu-mi aducea nimic. Decât plăcere. Din păcate acum nu mai pot spune asta. Nu mai sunt liber pentru că îmi este frică să urlu. Chiar dacă sunt înconjurat de linişte şi singurătate, îmi dau seama că liniştea şi singurătatea sunt cele mai puternice limite care există.

De când am atins prima limită în viaţă am trăit parcă doar pentru a le depăşi. Îmi plăcea mult să trec peste limite, să le străpung aşa cum străpungea cu lancea Don Quijote morile de vânt. Nimic nu îmi stătea în cale. Dar am ajuns până într-un punct în care nu mai aveam ce străpunge. Imaginaţi-vă o cetate. Prima limită exterioară a unei cetăţi e un şanţ de apărare plin cu apă. apoi zidurile groase de piatră, străjerii cu arme ascuţite care o apără. Treci peste toate aceste limite, străbaţi şanţul de apă, prăbuşeşti zidul gros, omori toţi străjerii şi ajungi în centrul cetăţii unde a linişte şi unde eşti singur. Şi nu, nu ma interesat niciodată să trec limitele pentru a da peste comori şi cine ştie ce alte bogăţii. Am făcut asta doar pentru a trece limitele şi a mai pune astfel încă ceva în memorie. Absurd şi prostesc. Ce puteţi spune despre cineva care a ajuns să-şi aranjeze memoria ca o mare încăpere cu multe sertăraşe mici în care arunca prada fiecărei limite depăşite? Şi care a ajuns cu numerotarea la 3877? Dar care a ajuns în mijlocul pustiu al cetăţii! De aceea am renunţat la memorie. De aceea libertatea acum nu mai are valoare cu toate că nu există nici o limită în jurul meu. Îmi puteţi spune că libertatea nu există însă decât în limita unor limite, adică împrejmuită. Da, e adevărat. Şi acum căutam o limită. Dar vroiam să fiu în interior ei, vroiam să mă simt limitat, protejat, ca atunci când ceaţa mă împrejmuia şi unde nu îmi era teamă să urlu.

Acum îmi era teamă. Chiar şi cu tălpile goale îmi era teamă ca nu cumva să alunec iar căzătura mea să producă orice zgomot mic ce se putea auzi. Încă nu eram sigur dacă visam sau trăiam o realitate sumbră. Nici nu ştiam dacă îmi era teamă de a mă trezi sau teamă de a constientiza realitatea. Cel puţin acum ştiam de ce mă aflu aici, pe această cale ferată ce trecea pe lângă un pâlc de sălcii de o parte şi de cealaltă pe lângă un zid de amintiri de care refuzam să mă mai ating vreodată. Sunt în căutarea unei limite care să mă cuprindă. Dar pentru asta ştiam că şi acestei limite trebuia să-i prăbuşesc zidurile. Aş da orice să privesc liniştit o spărtură în zidul acestei limite, să mă apropri de acea lumină ca de laser care trece prin crăpătură, să-mi lipesc buzele de piatră şi să ulru fără ca să-mi pese că cineva mă aude. Mi-am dat seama că, cu orice limită pe care o treceam, altele în spatele meu se formau şi astfel mă excludeau. Orice interior atingeam, era de fapt interiorul exteriorului. Mă excludeam inconştient în exteriorul pustiu fără ca să întorc privirea. Ca şi acum. Dacă încerc să întorc privirea risc să mă dezechilibrez şi să cad. Atunci mai bine privesc înainte. Şi păstrez, îmi păstrez tăcerea...

Singura amintire de care nu puteam uita erai tu. Poate de aceea mă aflam aici, sau poate de aceea căutam să mă aflu în interiorul unei limite. Dacă stau bine să mă gândesc şi tu ai fost o limită. Dar nu orice limită. Tu ai fost limita mea. Pielea care îmi îmbrăca această carne aproape îngheţată de frigul de afară. Atunci nu ştiam. Acum realizez. M-am aflat în interiorul unei limite iar tu ai fost zidul care m-a apărat atunci când bucăţi de piatră cădeau pe lângă lancea ce străpungea alte limite. Doar că nu am ştiut să găsesc acea spărtură din zid. Din zidul tău. Tu ai încercat să-mi arăţi, cred. Dar eram prea preocupat de alte limite, căutând o limită care deja mă înconjura, interiorul în mijlocul căruia deja mă aflam. Şi trebuia doar să întorc privirea. În spatele meu tu deschiseseşi deja o spărtură prin care lumina cădea, prin care puteam să urlu... A privi înainte înseamnă a depăşi orice. Dar înseamnă şi a nu observa. Ce sens are să priveşti ca turbat un drum fără orizont căutând doar chei cu care să deschizi noi şi noi uşi. Poate doar dorinţa de a le deschide şi de a depozita în memorie numărul unei noi cuceriri. Dar cu fiecare uşă dechisă nu îmi dădeam seama că acestea se şi închideau în spatele meu. Nu ştiu dacă vă daţi seama ce vreau să vă descriu! Aveam impresia că trecând limite, cucerind cetăţi, deschizând uşi, drumul meu trebuia să urmărească un ceva care se afla într-un interior absolut. Doar că, paradoxal, încercând să găsesc interiorul absolut, eu mă îndepărtam tot mai mult de el şi mergeam către un exterior absolut. Şi tu erai acel interior absolut în care deja eram. Doar că nu am fost capabil să văd, să înţeleg...
Tu erai limita mea, eu nelimitarea. De aceea nu pot acum să scap de amintirea ta. De aceea am scăpat de toate amintirile, de toată memoria. De aceea acum umblu desculţ, cu tălpile goale, printr-un întuneric neînvins. Nu o să mă mai trezesc niciodată. Pentru că nu merit să aud soneria nici unui ceas. Probabil sunt condamnat să merg ţinându-mi echilibrul pe această linie de cale ferată la nesfârşit, mi-am spus. Ceea ce ştiu însă este că nu mai sunt eu, nu mai pot fi eu...

Caut şi nu mai caut nimic. Îmi doresc dar nu mai ştiu ce. Sunt eliberat de orice limită pentru că nu mai există limite care să mă cuprindă. Paradoxal, chiar şi acum merg înainte. Şi chiar dacă îmi doresc să privesc înapoi... nu mai pot face asta...

Nu mi-a dat nimeni un nume.
Nu mă numesc Eu!

[…]



Acesta este un fragment dintr-un proiect pe care l-am inceput acum multi ani si pe l-am redescoperit zilele acestea prin ceva hartii invechite. Daca aveti pareri sau daca fragmentul produce ceva, o schimbare, un sentiment, o traire in voi...