Despre distanţă şi repere!

Atunci când ne gândim la distanţă de obicei o proiectăm între un plecat şi un ajuns. Plecat-ul se constituie ca şi gândit, ca şi potenţial, iar distanţa devine astfel actul de împlinire al ajuns-ului. Acest act de împlinire, de acţiune este necesar pentru ca ceea ce e gândit să se transforme în existent. Altfel spus, orice distanţă neparcursă înseamnă o gândire care rămâne doar la statutul de potenţialitate. Astfel, distanţa trebuie să existe pentru ca ceva să devină, să se transforme în existent.


Mai mult, distanţa, ca şi proximitate, oferă spaţiul de diferenţiere dintre noi. Altfel spus, distanţa ne obligă să fim consţienţi unul faţă de celălalt. Cum pot să-mi doresc să mă apropii de cineva altfel? Distanţa crează dorinţe. De exemplu, cum ne putem imagina dialogul shakespearian dintre R. şi J. fără existenţa balconului, prin urmare a distanţei! Distanţa ţine împreună, ţine împreună pentru că astfel apropierea poate fi măsurată, adică se poate spune ceva despre ea. E ca şi când cineva, aflat la o distanţă, îţi spune ceva în şoaptă, iar tu, pentru a auzi ...te apropii!


Distanţa înseamnă şi întoarcere, înseamnă a mai parcurge încă o dată drumul care ne desparte, înseamnă a (mai) cunoaşte ce se află între noi, a observa detalii care ne-au scăpat atunci când ne-am îndepărtat. Revenind, adică reparcurgând distanţa, cunosc mai mult. Văd ceea ce eşti pentru că am timp, iar timpul îmi ţine ochii deschişi. Plus că distanţa crează repere. Doar aşa pot exista reperele. E ca şi când mergi pe un drum nou şi laşi semne pentru a mai şti pe unde să te întorci. Dacă laşi repere atunci distanţa distanţează repere fixe care vor fi (re)parcurse şi astfel distanţierea dă valoare reperului iniţial, adică locului din care ai pornit la început.


Dacă împărtăşim împreună ceea ce ne desparte, adică ceea ce ne distanţează, vom avea şi reperele prin care să ne (re)întâlnim!