marți, 13 aprilie 2010

Noi ştim că trebuie să murim… şi asta ne ţine în viaţă!


Pe tine ce te frământă mai mult: moartea sau infinitul?

Astăzi o să vorbesc despre moarte. Cu infinitul este altă poveste. Mult mai tristă! O să vorbesc despre moarte din două motive: unul aniversar (azi împlinesc ceva ani în care NU am murit) şi celălalt spiritual, adică din plictiseală!

Întotdeauna când mă gândesc la moarte, îmi aduc aminte de ceea ce spunea Maeterlinck: “n-ar exista morţi dacă n-ar exista cimitire”. Oare nu este moartea o producţie socială? Mi-aş fi dorit să fie aşa. Mi-aş dori ca atunci cand mori să poţi să te mai trezeşti măcar o dată să poţi să spui: nu îmi place cum am murit, vreu o altă moarte! Dreptul la moarte! Cu toţii suntem datori, nu vieţii ci morţii! Paradoxal, nu?

Viaţa este doar programul în care moartea e scrisă genetic!

Un vechi vis de imortalitate insista asupra faptului că moartea este regula, iar viaţa excepţia, prin definiţie ameninţată. Bichat spunea că “viaţa este ansamblul de funcţii care rezistă morţii”. Eu nu cred că rezistă ci mai degrabă desfăşoară, dă sens, dă identitate morţii. Modul în care mori, modul în care aştepţi moartea, modul în care nu te gândeşti la moarte etc. dau culoare vieţii, dau sens, dau intenţionalitate. În momentul în care ştiu că moartea mea se apropie, viaţa mea capătă altă structură, altă formă: atunci sunt, sau doar atunci sunt pentru că doar atunci înţeleg. Ce înţeleg? Că ceea ce se află în spatele conştiinţei de sine provoacă conştiinţa la eliberare! O dezrobire de logic. Pentru că atunci începi să apreciezi...! Începi să apreciezi pentru că nu mai ai nevoie de aprecieri...!

„Moartea nu este nimic pentru noi” spunea Epicur. Dar teama de moarte pe care Epicur încearcă să o alunge prin această afirmaţie, nu trebuie considerată absurdă. Mai mult, cu cât îmi este mai mult teamă de moarte, cu atât ajung să o înţeleg. O înţeleg în sensul că dacă mă gândesc la ea, atunci pot să-mi apreciez finitudinea. Finitudinea apreciată înseamnă viaţă trăită. (Dacă vrei să trăieşti, fă bungee jumping!). Eu astfel aş da sens celor spuse tot de Epicur: „atât timp cât existăm, moartea nu este aici, iar atunci când moartea a venit, noi nu mai suntem”. Eu nu mă voi întâlni niciodată cu moartea mea! Şi atunci de ce să nu trăiesc? Chiar murind....! Subtil spus, nu?

Moarte nu este obiectul nici unei experienţe. Ea este experienţa.

Moartea este, în mod fundamental, acel ceva pornind de la care viaţa poate căpăta sens. Moartea dă viaţă. Asumarea condiţiei ne face responsabili. Mai degrabă, aş prefera să mă facă iresponsabil! Faţă de socialul admis! Astfel mă ocup de propria moarte într-un sens inedit. Moartea mea, întotdeauna prematură, provoacă poate un eşec fiinţei care, ca fiinţă, perseverează în a fi. Dar cui ii mai pasă de fiinţă dacă vreau să-mi dau un sens iresponsabil. Moartea este experienţa pentru că nu mă pot desprinde de ea. Şi atunci, cu cât sunt mai conştient de ea, cu cât o aflu mai prematură cu atât viaţa se va desprinde mai mult de codurile scrise în propriul ADN. Hai să (de)venim mai iresponsabili! Astfel îmi pun capăt propriei eliminări!

Până la urmă, moartea este sfârşitul tuturor lucrurilor!
Nu îmi doresc altceva decât să trăiesc în această viaţă!

6 comentarii:

Lia Gheorghe spunea...

nu cred ca moartea este sfarsitul. cred ca nici tu nu crezi asta...doar ca esti in megare :))
cred ca moartea este doar o trecere, la fel ca viata, spre altceva, spre o alta viata si apoi spre o alta moarte...
stii cum frumos zicea Sorescu ca mereu ne scapa cate ceva in viata de aceea trebuie sa ne nastem mereu...poate si in moarte ne scapa ceva :)

lumi spunea...

Am cetit, mi-a placut si am hranit facebook-ul cu textul tau. Uite ce mi-a replicat un preten: http://milfsipetrov.blogspot.com/2010/04/linisti-metafizice.html Trebuie musai sa vezi ca merita :))))))))))))))

Gabi spunea...

nu se poate evita: suntem nevoiţi să trăim (cu) trăirile metafizice! :)

Lumi, tks!

larisa_cristina spunea...

eu la aniversari, felicit sarbatoritul spunandu-i "Felicitari ca ai ajuns la varsta asta!"

Anonim spunea...

ma intreb mereu de ce trebuie sa murim,sau daca va fi/este alta lume dupa moarte......

Anonim spunea...

imi pun intrebarea asta de ,multe ori...DE CE TREBUIE SA MURIM?si ma gandesc cum va fi,sau daca va fi viata dupa moarte:(si devin foarte trist cand stiu ca intr o zi moartea ma va astepta

Trimiteți un comentariu