Semnificaţii ale conceptului de libertate

Libertatea este punctul de referinţă la care trebuie să ne raportăm dacă vrem să înţelegem politica democraţiei liberale. De fapt, conceptul de libertate este cheia prin care putem să înţelegem mult mai bine democraţia, tocmai pentru că ea atestă existenţa democraţiei şi îi deschide calea spre instaurare. Dar pe de altă parte, o să vedem pe parcursul analizei că libertatea poate să şi descopere punctele slabe ale democraţiei, mai ales atunci când i se trec limitele, devenind ea însăşi un punct slab al democraţiei sau un obstacol. Aşadar, urmează să vedem care sunt semnificaţiile conceptului de libertate, scopul de fapt fiind acela de a surprinde şi din acest punct de vedere sensul democraţiei liberale sau, încă o dată, obstacolele cu care democraţia se confruntă. Astfel, care sunt limitele libertăţii, care este legătura dintre libertatea individuală şi cea politică, cu ce fel de libertate politică avem de-a face în această perioadă, ce înseamnă libertatea de a-fi-în-comun şi ce fel de comun vizează această libertate, care este legătura dintre libertate şi politic, şi ce sens garantează libertatea instaurării democraţiei în această perioadă?

„Libertatea este totul, mai puţin o ‹‹Idee››... este faptul existenţei ca esenţă a ei însăşi” spunea Jean-Luc Nancy. Mai întâi, trebuie să începem prin a analiza contextele în care putem vorbi despre libertate diferenţiind două astfel de contexte. Un prim context ar fi acela care cuprinde o analiză a ideii de libertate care presupune fundamentarea filosofică, abstractă a libertăţii, iar un al doilea context, care derivă din primul, este cel al libertăţii cotidiene, factuale, care presupune exerciţiul ei constituţional (libertatea de conştiinţă, de manifestare, de asociere). Cele două contexte au fost şi sunt interconectate pentru că exercitarea libertăţii presupune întotdeauna un cadru conceptual şi o fundamentare teoretică a ei, şi invers, exerciţiul libertăţii a adus întotdeauna o completare în plus teoretizărilor.

E de menţionat faptul că ne interesează înainte de toate să găsim legătura dintre libertatea individuală şi libertatea politică şi mai apoi, să precizăm sensurile acesteia.
Prin urmare, întrebarea principală din care derivă toate celelate întrebări este: ce grad sau ce tip de libertate a presupus democraţia liberală în aceşti ani, ce fel de libertate caracterizează democraţia liberală şi cât de liberală este această democraţie liberală?

Astfel, trebuie să analizăm stadiile procesului libertăţii din perspectiva celor două contexte amintite mai sus. Motivul acestei analize este menţionat de către Giovanni Sartori care consideră că expresia „Eu sunt liber să...” poate să aibă trei sensuri diferite care oferă mai apoi trei etape ale înţelegerii caracterului libertăţii. Potrivit acestei clasificări, libertatea poate însemna: „eu am posibilitatea”, sau „eu aş putea”, sau „eu am puterea să”. E foarte importantă această clasificare pentru că din perspectiva ei putem determina într-un mod destul de corespunzător tipul de libertate, sau tipurile de libertate care s-au manifestat în aceşti ani, şi care au influenţat formarea unui anumit tip de gândire în ceea ce priveşte ariile culturii, ale politicii etc. Astfel, sensurile pe care această clasificare le dă libertăţii sunt următoarele: în primul sens, în care libertatea înseamnă „eu am posibilitatea”, libertatea presupune permisiune; în al doilea sens, în care libertatea înseamnă „eu aş putea”, libertatea presupune capacitatea; iar în al treilea sens, în care libertatea înseamnă „eu am puterea să”, libertatea presupune existenţa unor condiţii materiale sau de altă natură care să o susţină.

Legat, mai întâi, de primele două sensuri ale libertăţii, libertatea ca permisiune şi libertatea în sensul de capacitate, Sartori subliniază faptul că cele două se află într-o legătură destul de strânsă din moment ce „permisiunea fără posibilitate şi posibilitatea fără permisiune sunt la fel de inutile”. Însă trebuie să clarificăm faptul că, pe de altă parte, cele două sensuri nu trebuie să fie confundate deoarece nici unul dintre aceste tipuri de libertate nu cuprinde întru totul ambele sensuri. Anumite libertăţi au ca scop principal crearea anumitor condiţii permisive ale libertăţii, iar în acest caz putem menţiona că libertatea politică sau cea economică, sau chiar şi cea juridică, sunt astfel de libertăţi. Pe de altă parte şi în alte contexte, accentul libertăţii este pus într-un mod exclusiv pe sursele ei (deci pe cele ale libertăţii în sensul de capacitate), iar acesta este cazul par excellence al abordărilor filosofice a problemei libertăţii şi a noţiunilor de libertate intelectuală.

Tot legat de această distincţie, Sartori precizează că avem de-a face cu o distincţie care corespunde deosebirii „dintre sfera exterioară şi cea interioară a libertăţii”. Astfel, pentru a exemplifica, atunci când avem în vedere exteriorizarea libertăţii, adică „libera acţiune”, libertatea ia forma permisiunii, iar atunci când nu se pune problema libertăţii exterioare, avem de-a face cu sensul ei de capacitate. Termenii care sunt utilizaţi în mare pentru a desemna cele două sfere ale libertăţii, sunt de obicei termeni ca „autonomie”, „împlinire de sine”, „voinţă”, termeni utilizaţi în cadrul sferei libertăţii interioare, şi termeni ca „acţiune”, „independenţă”, „protecţie”, care sunt utilizaţi în cadrul sferei libertăţii exterioare. Astfel, o concluzie foarte importantă legată de aceste analize este aceea că putem să determinăm un prim sens al libertăţii politice pe care o vom analiza mai apoi, şi care o deosebeşte de libertatea individuală, adică ea, libertatea politică nu este o libertate interioară, ci o liberatate relaţională şi instrumentală ce are sau ar trebui să aibă în vedere în primul rând realizarea contextului libertăţii, a condiţiilor pentru libertate.

Până acum, putem să afirmăm că am identificat două probleme pe care democraţia liberală le-a „creat” în aceşti ani: mai întâi, libertatea politică nu a fost bine înţeleasă (de către marea majoritate a indivizilor) şi nici nu a avut o acţiune care să ia forma unei permisivităţi clare, sau nu a informat despre cadrele sau limitele acestei permisiuni, iar mai apoi, tocmai pentru că nu a existat o informare corectă, şi nu numai, democraţia liberală a creat un tip de libertate deseori dusă spre extreme, un tip de libertate individuală care nu înţelegea sensul corect al termenului de autonomie (după Kant, termenul de „autonomie” e compus din „auto” şi „nomie”, şi semnifică „a-ţi da legea”, dar totuşi, este vorba despre o lege, deci de o regulă ce conţine caracterul generalităţii şi, implicit, al reciprocităţii; autonomia ia individul din sfera privată şi îl pune în interacţiune cu sfera publică).

De altfel, şi în cazul în care sensul libertăţii este acela de „eu am puterea să”, care presupune existenţa unor condiţii materiale sau de altă natură ce ar trebui să o susţină, democraţia şi aici, sau mai ales aici, nu a găsit cadrele corespunzătoare prin care să ofere astfel de condiţii. Aceasta în sensul că, reluând una dintre ideile lui Isaiah Berlin, „libertatea implică nu doar o absenţă a frustrărilor... ci mai ales o absenţă de piedici la posibilele mele alegeri şi activităţi – absenţă de obstrucţii pe drumurile pe care un om decide să meargă”. Aceasta înseamnă că o astfel de libertate depinde de numărul posibilităţilor care mi se oferă, de lărgimea perspectivelor ce mi se deschid, de relativa lor importanţă. Astfel, mai adaugă Berlin, „întinderea libertăţii mele sociale sau politice este dată de absenţa piedicilor nu doar la alegerile mele actuale, ci şi la cele potenţiale – la posibilele mele acţiuni pe care le voi derula într-un fel sau altul, după cum voi decide”.

Legat de această idee, putem să observăm că este vorba de un tip de libertate care se referă nu la acţiunea însăşi, ci la oportunităţilor de acţiune ce mi se oferă. Dar, tocmai în acest punct democraţia liberală a fost nepregătită sau a fost incapabilă în multe cazuri să ofere posibilităţi de acţiune, posibilităţi de manifestare a libertăţii, posibilitatea de a crea un număr mai mare de perspective (cauzele au fost şi ele multe şi variate, de la cauze economice la cauze politice, morale, intelectuale etc.). Nu punem problema însă că democraţia ar fi creat piedici, e clar că nu a dorit să facă acest lucru; ceea ce nu a reuşit ea a fost faptul că nu a creat aceste posibilităţi sau a susţinut o imagine a unei libertăţi care era distorsionată tocmai de faptul că a existat o distanţă prea mare între perspectivele care se doreau şi realitatea realizării lor. Libertatea poate fi realmente inutilă dacă nu există condiţii de securitate materială şi de cunoaştere suficiente (un exemplu concludent pentru ideea enunţată este cel dat de Berlin care spunea că „este o escrocherie libertatea săracului ce are dreptul legal de a-şi cumpăra produse de lux”). Prin urmare, discuţia se leagă şi de existenţa acestor drepturi, pentru că drepturile sunt nimic fără puterea de a le da un conţinut, iar problema rezidă în modul în care este exercitată această putere, şi mai ales care este natura conţinutului ei.
Însă, pentru a continua discuţia cu privire la sensul libertăţii, să analizăm mai îndeaproape caracterul libertăţii politice, acea libertate ca permisiune de care vorbeam mai înainte, şi apoi să legăm acest tip de libertate de viziunea liberală a libertăţii, urmând să vedem ce fel de comun a vizat libertatea în aceşti ani.

Libertatea politică nu este singura formă de libertate şi nici nu este într-un mod necesar mai importantă decât altele. „Este, cu toate acestea, libertatea primordială în sens procedural, deoarece constituie condiţia sine qua non a tuturor celorlalte libertăţi” (Sartori). Vom analiza libertatea politică dintr-un punct de vedere oferit de Sartori, punct de vedere pe care îl consider foarte important în clarificarea acestui tip de libertate, care trimite spre faptul că libertatea politică reprezintă în mod special libertatea faţă de, iar nu libertatea de a... . E important acest punct de vedere pentru că putem să identificăm nivelul sau legătura dintre libertatea politică şi libertatea individuală, precum şi contextul în care apare acest tip de libertate. Astfel, contextul în care apare libertatea politică este acela al relaţiei dintre individ şi stat, cu menţiunea că acest context este văzut întotdeauna din perspectiva individului iar nu a statului pentru că atunci avem în vedere ideea că statul are libertatea de a..., şi atunci ne referim la o putere discreţionară ce trimite spre un stat tiranic. Prin urmare, este clar faptul că, pe de o parte, a vorbi despre liberatatea politică presupune „interesul pentru puterea exercitată de puterile subordonate, pentru puterea celor cărora li se adresează puterea” şi, pe de altă parte, „importanţa problemei libertăţii politice rezidă în întrebarea: ‹‹Cum poate fi protejată puterea acestor puteri subordonate şi potenţial învinse?››” (Sartori). Astfel, putem observa că din această mişcare legată de natura libertăţii politice, puterea politică devine libertate politică, sau libertatea politică înseamnă putere politică, bineînţeles din punctul de vedere al individului. Cu toate acestea, puterea politică sau libertatea individului există atâta timp cât sunt create toate condiţiile care sunt necesare pentru ca această putere subordonată să reziste puterii superioare care altfel l-ar copleşi. Tocmai din această cauză conceptul de libertate politică presupune în special un fel de conotaţie adversativă. „Libertatea politică este în acest caz o libertate faţă de pentru că reprezintă puterea pentru cel fără de putere”.

Libertatea politică este, în schimb, o libertate relaţională, ea apare în cazul celor ale căror libertăţi trebuie să coexiste reciproc. Ea are la bază totuşi formarea unei comunităţi. Prin urmare, libertatea faţă de presupune şi o participare la, deci indivizii trebuie să îşi asume libertatea conştienţi fiind de faptul că trebuie să participe la o acţiune comună care să le asigure fiecăruia dintre ei siguranţa. Aceasta pentru că, de la libertatea politică se aşteaptă în general protecţie, şi astfel, continuând argumentul, atâta timp cât eu ca individ nu atentez la libertatea altuia pot să am garantată libertatea mea proprie, şi mai apoi, această condiţia fiind menţinută, putem să formăm un comun bazat pe respectarea reciprocă a libertăţii fiecăruia. O libertate poate sufoca o altă libertate, o libertate poate împiedica crearea condiţiilor ce fac posibile alte libertăţi, de aceea este nevoie de această respectare a libertăţii, precum şi de o selecţie atentă a lor. În acest sens, libertatea presupune şi obligaţie, şi responsabilitate, pentru că, după cum spunea şi Kant, unde nu este libertate nu este nici obligaţie, unde nu este independenţa de cauze nu este nici responsabilitate.

Dar, înainte de a clarifica ce presupune libertatea în întemeierea unui comun, să amintim în câteva cuvinte care este legătura propriu-zisă dintre liberalism şi libertatea politică, oprindu-ne mai ales la contribuţia pe care a avut-o liberalismul la întemeierea problemei libertăţii politice. Liberalismul nu a stat la originea ideii moderne de libertate individuală, deşi a adăugat un element important acesteia, şi nici a noţiunii de libertate în faţa legii. Meritul liberalismului a fost însă acela că a inventat modul de instituţionalizare a echilibrului dintre guvernarea prin intermediul indivizilor şi guvernarea prin intermediul legii. În acest caz s-ar putea afirma că politicile liberale sunt expresii ale constituţionalismului, adică un constituţionalism ce caută permanent soluţii la problema libertăţii politice dintr-o perspectivă dinamică asupra conceperii legale a libertăţii. Tocmai din acest motiv trebuie să ne raportăm la liberalism atunci când vorbim despre libertatea politică, dar trebuie să menţionăm că ne rapotăm la liberalism, iar nu la democraţie. Aceasta pentru că, pe de o parte, liberatatea politică pe care o deţinem astăzi este „libertatea liberalismului, modelul liberal de libertate, nu libertatea precară a democraţiilor antice”. Pe de altă parte însă putem afirma şi faptul că ideea de libertate derivă din conceptul de democraţie, dar în acest caz avem de-a face cu un proces indirect, deoarece, ideea de libertate nu provine din noţiunea de putere populară, ci din aceea de putere egală, de izocraţie. De exemplu, în tradiţia grecească, democraţia era asociată cu isonomia (legea egală) şi mai puţin cu eleutheria (libertatea). Astfel, toate tehnicile referitoare la libertate nu au o legătură directă cu evoluţia ideii de democraţie. Putem spune însă că, democraţiile liberale contemporane presupun ca idee centrală ideea de libertate a Omului, care include libertatea fiecărui individ, dar aceasta iarăşi nu este un produs propriu al democraţiei, ci o cucerire a ei.

Se poate afirma astfel că am surprins câteva dintre problemele sau modurile în care libertatea poate fi o problemă în modul de instaurare a democraţiei liberale în aceşti ani. Poate cea mai relevantă este problema legată de acea libertate relaţională de care vorbeam mai devreme, în care libertăţile indivizilor trebuie să coexiste şi care presupune atât obligaţie, cât şi responsabilitate, sau, o altă problemă, la fel de importantă este aceea legată de faptul că libertatea poate fi inutilă dacă nu există condiţiile de securitate materială şi de cunoaştere suficiente. În aceste cazuri, ca să nu mai vorbim de altele, democraţia liberală s-a văzut neputincioasă atunci când venea vorba de a oferi cadrele necesare de înţelegere a libertăţii şi a sensurilor acesteia, sau de a oferi condiţiile atât de necesare instaurării ei. Putem conchide această idee afirmând că eu ca individ am libertatea faţă de numai în momentul în care înţeleg că depind de ceilalţi pentru a avea această libertate, că trebuie să înţeleg limitele libertăţii şi să le respect netrecându-le, aceasta prin supunerea în faţa legii (atunci când legea promulgă o libertate fiabilă şi corectă) şi prin menţinerea unei ordini care ţine de anumite valori şi norme morale ce trebuie să fie aceleaşi pentru toţi.
Însă, în acest punct al discuţiei trebuie să revenim la modul în care libertatea presupune instituirea unei comunităţi, la modul în care libertatea se manifestă în interiorul comun-ului democraţiei liberale a acestor ani, pentru a surprinde semnificaţiile ei din punctul de vedere a de această dată al structurii sale ca eveniment propriu şi principal de manifestare a democraţiei liberale.

Jean-Luc Nancy spunea că spaţiul politic este spaţiul originar al libertăţii, însă aceasta nu înseamnă că politica trebuie mai întâi să garanteze libertatea ci că politicul „este spaţiozitatea, ea însăşi spaţio-temporală a libertăţii”. Prin urmare, „spaţiul politic sau politicul ca spaţiere se dă de la bun început în forma... a comunei (absenţe de) măsuri a unui incomensurabil. Am putea spune că aceasta e prima izbucnire a libertăţii” (Nancy). Libertatea este raport sau cel puţin ea este în raport sau ca raport: „ea este sau face pasul singular al existenţai mele în spaţiul liber al existenţei, pasul com-părerii mele care este com-părerea noastră. Libertatea face propriu-zis modul existenţei discrete şi insistente a celorlalţi în existenţa mea, ca originară pentru existenţa mea” (Nancy). Libertatea vizează un comun, ea obligă la formarea unui comun. Prin urmare, eu sunt ceea ce sunt prin recunoaşterea mea sau a apartenenţei mele la un grup, la o comunitate. De multe ori, lipsa de libertate se reduce la lipsa de recunoaştere. Astfel, o primă semnificaţie a libertăţii poate fi această libertate ca dorinţă de a fi recunoscut.

Mai apoi, atunci când participi la ceva comun, acest comun nu există decât prin acest act al acestei participări a singularităţilor, tu, eu, fiind o singularitate. Însă, „fiinţa-în-comun nu înseamnă că fiinţa este ceva pe care l-am avea ca proprietate comună ci că noi suntem sau că fiinţa nu este în comun decât în modul fiinţei împărtăşite” (Nancy). Prin urmare, libertatea poate fi înţeleasă ca exterioritate internă a comunităţii, ca punct de la care se poate pleca în formarea unui eveniment care are la bază diferenţierea, partajul şi recunoaşterea reciprocă. Aceasta pentru că „naşterea mea, moartea mea nu-mi sunt prezente şi proprii decât prin naşterea şi moartea celorlaţi, pentru care, la rândul lor, ele nu sunt nici prezente şi nici proprii (...) libertatea unei veniri incalculabile şi improbabile a fiinţei la prezenţă, care nu ne pune niciodată în prezenţă (...) experienţa comună a expunerii în care se întemeiază comunitatea, dar nu se întemeiază decât prin şi pentru o rezistenţă infinită la orice apropriere de esenţă, colectivă sau individuală, a partajului său ori a întemeierii sale” (Nancy).

Probabil că de aici provine problema democraţiei liberale a acestor ani în ceea ce priveşte libertatea. Adică, democraţia liberală nu a înţeles sensul libertăţii sau nu a ştiut cum să ofere acest sens indivizilor, nu a ştiut cum să se bazeze pe o libertate care i-ar fi conferit o instaurare mult mai rapidă şi fără urmări negative. Sau mai mult, a încercat să ofere un model de libertate care de multe ori s-a transformat în manipulare. A-i manipula pe anumiţi oameni, a-i împinge spre obiective pe care tu ca reformator social le întrevezi, spre deosebire de ei, înseamnă a le nega esenţa lor umană; a-i folosi pe aceştia ca mijloace pentru scopurile mele şi nu ale lor reprezintă „chiar dacă e spre binele lor, a-i considera ca şi cum obiectivele lor ar fi mai puţin fundamentale decât ale mele” (Berlin). Astfel, dacă libertatea mea se bazează pe nefericirea altora atunci înseamnă că sistemul care promovează acest tip de libertate este imoral şi nedrept.

În aceşti ani, „oamenii crapă de foame, de droguri, de războaie, de plictiseală, de muncă, de ură, de revolte, de revoluţii. Crapă sau sunt mutilaţi, pe viaţă, sufleteşte şi trupeşte. Toate eliberările (naţionale, sociale, morale, sexuale, estetice) sunt ambigue, se leagă deopotrivă de manipulări – şi, cu toate acestea, fiecare îşi are adevărul său. Libertatea manipulată ar putea fi titlul pentru acest timp. A gândi liber ar trebui să însemne: a o sustrage liber, a o sustrage manipulărilor, inclusiv şi mai întâi manipulărilor gândirii” (Nancy).