im-perfectul timpului prezent

nu o să mă credeţi dar vă spun noi existăm pentru că alţii ne există şi orice imperfecţiune poate fi perfectă şi uite că aşa s-a mai dus o zi şi zilele ni se duc împreună şi noi suferim de atacuri de cord de panică de identitate de mijlocul oricărei vârste de viaţă de vulturi ce ne trec prin viaţă de îngeri ce ne-atacă cu nesimţire ne-simţirea de închipuiri de orice realităţi închipuite sau nu de raţiuni contradictorii care ne fac dificilă orice alegere pentru că orice am face alegem să ne fie mai uşor pe calea cea mai grea pe când noi ar trebui să iubim până la dracu şi înapoi de mult şi de neoprit şi mâinile doar ar trebui să ne fie îngheţate de la vreun frig al vreunei ierni şi inima nu niciodată inima ar trebui să ştie sângele celor pe care-i iubim şi-ar trebui să fie încinsă ca o lavă ce mocneşte într-un vulcan ce tocmai vrea să erupă şi-aşa cu inima al naibii de încinsă ar trebui să vrem să trăim lumi pe care ştim că n-avem cum să le trăim şi să nu ne săturăm niciodată de gustul pe care-l au buzele să nu ne săturăm de vise ori de iluzii oricât de iluzoriu ar fi tot şi asta pentru simplul motiv că orice am face noi existăm pentru că alţii ne există şi orice imperfecţiune poate fi perfectă şi nu o să mă credeţi dar cred c-ar trebui să iubim mai mult chiar dacă nu ne reuşeşte nicicum

poveste dintr-o iarnă în care urşii polari nu erau pe cale de dispariţie

era tot iarnă pe-atunci încă n-apucase să ningă-n oraş era doar al naibii de frig şi noi priveam lumea de la geamul bucătăriei şi credeam că lumea ne stă la picioare iar în picioare purtam şosete pluşate cu dungi galbene în rest eram goi şi miroseam la fel în fiecare dimineaţă şi pe sub sânii tăi obişnuiam să adorm oricând să mă trezesc oricum şi să trăiesc în neştire şi era tot iarnă şi-n fiecare iarnă ne răceam unul de la altul şi împărţeam aceeaşi folie de paracetamol şi ceaiul de chimen ne făcea bine şi portocalele începeau să fie dulci şi mai credeam în poveşti încă mai credeam în poveşti pentru că nu ştiam că poveştile nu există pentru că doar iarna se pot spune poveşti ce nu există pentru că pe-atunci urşii polari nu erau pe cale de dispariţie iar pe pachetele de ţigări încă nu scria fumatul ucide iar eu fumam mult fumam cu poftă ţigări din petunii şi inimi de sfinţi şi da era tot iarnă şi citeam mai multe cărţi deodată şi chiar credeam că ştiu mai bine decât heidegger de ce fiinţa este iar ochii tăi îmi erau de-ajuns pentru că nu uitau nimic... şi era tot iarnă pe-atunci ca şi acum o iarnă ce-mi ascultă bătaia aspră din venă şi cuvântul din acest vers e o iarnă de-aia grea absurd de grea numa bună de spus poveşti ce nu există

înserare

s-a înserat ca dracu de tare şi nici n-ai observat că lumina din noi s-a scurtat de ceva vreme că mie mi-au crescut aripi rigide de frunze-ngheţate în umeri dar încă ştiu să iubesc cu gura cu ochii cu orice inimă mai bine decât dumnezeu că-n spatele dinţilor încă mai am mii de metafore pe care ţi le-aş pune direct în lobul urechii şi într-o secundă porii pielii ţi-ar exploda că eu încă sunt eu şi toamna nu pleacă din mine şi eu trăiesc doar toamna şi mă preling în şi după răni metafizice şi înţeleg tot ce e de neînţeles în rest nu înţeleg nimic şi chiar şi aşa ţi-aş mai adormi doar o dată sub încheietura mâinilor în arome fine de lămâie de unde să nu mai cred în sfârşit în infinit în totul sau nimic şi te-aş lăsa să-mi visezi şi nu te-aş opri... dar uite că iarna a venit şi iarna asta tu-mi spui că nu mai ştiu să zâmbesc dar de ce-aş mai zâmbi oricum s-a înserat ca dracu de tare astăzi ieri de ceva vreme în orice zi trăită netrăită...

a şti şi a crede

eu m-am oprit ce lume se destramă în jurul meu mereu nu întreb şi nici nu-mi pasă doar m-am oprit neclintit în acest oriunde niciunde de unde cad într-o iluzie sau două şi-mi vine să cred c-afară poate ninge că-n alţii poate plouă şi că doar mă joc cu psihoze crunte mărunte cu boli amare vulgare că sufăr de hipo şi hiper de toate şi ştiu că drumul spre mine ţi-e tatuat pe spate de altfel voi fi bine chiar dacă eu m-am oprit neclintit iar tu într-un niciunde oriunde mergi alergi voi fi bine chiar dacă-ntr-un fel deformat aromat ştiu c-au să mi se aşeze încet discret zăpezile cele mai tăcute prin inimi iar nopţile alea adânci netrăite le voi aduna oricum acum în stropi inegali pe care ţi-i voi picura pe sub gene alene cândva altcumva pentru ca visele să ţi se pară posibile credibile...

da...
am o mie de realităţi absente recente
din care pot să aleg
pentru că ştiu ce nu există încă
ce nu există încă ştiu că oricum va fi
dar nah decât să ştiu aş vrea totuşi să cred

despre aşteptare şi aşteptări

am aşteptat mult azi mai mult decât oricând fără ca să ştiu ce şi de ce aştept dar aşa m-am trezit cu această senzaţie că trebuie să aştept şi-am aşteptat în timp ce-mi beam cafeaua vreun sfârşit de lume vreo apocalipsă neanunţată sau măcar vreo iarnă bizară în care nimeni nu ştie cum e să ningă şi încă beau cafea şi încă aştept şi mă strecor în oameni pe care nu-i cunosc şi le imaginez vieţile pe care niciodată nu le voi putea trăi şi le trăiesc vieţile pe care întotdeauna şi le-au imaginat şi le sunt distanţa dintre ei şi ei pentru că e mai uşor pentru că e mai imposibil pentru că refuz să trăiesc în mine pentru că nu ştiu ce sânge îmi bate în inimă acum pentru că şi între mine şi mine e ceva poate tu poate orice poate oricine şi poate că de-asta aştept aştept să-mi spui de nu ştii cumva cu mine ce-o mai fi dar aştept degeaba şi aştept demult şi nici cafea nu mai am şi e deja seara şi mă întreb ce dracu aş putea să aştept dacă nu ştiu ce mă aşteaptă...