cât stres în noi parcă plutim peste zile şi zilele trec şi se duc naibii şi cu ele ne ducem şi noi automat seara pun totul la îndoială de parcă-mi curge sânge cartesian prin creier şi ajung la concluzia că viaţa noastră dă cu virgulă orice-am face veşnic vom fi nemulţumiţi de noi de alţii întotdeauna de ceilalţi şi aidoma unei destăinuiri de copil cu mânuţe pufoase şi ochi cristalini cu dichis maschez forţa vocilor mele interioare pe care voi le citiţi aici voi cei care citiţi habar n-aveţi cât de mult îmi tremură inima cu care scriu aceste cuvinte în timp ce-mi pun căştile-n urechi printre acorduri funky soul psihedelice mănânc vinete cu maioneză de la bila beau un ceai de prune şi whiskey meditez mă enervez levitez întreb pe cineva pe cine tot pe mine de ce mi-a zâmbit tipa aia bună azi mult prea insistent de ce nu i-am zâmbit şi eu de ce înţeleg tot ce nu vreau să înţeleg de ce te iubesc de ce nu pot să dorm de ce nu pricepi că nu pot să dorm de ce scriu de ce multe multe multe de ce-uri toate frustrările mele inutile prosteşti ţi le las la uşă pentru că nu-i aşa sometimes shit happens
până una alta în fiecare seară la masa mea de scris
mă duc să fiu ce-am fost
şi vin să fiu ce nu pot fi
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu