Lumea reală nu ne dă nimic! Nici măcar vise!

Atunci când Unamuno explica apariţia filosofie spunea că filosoful a apărut când din doi oameni unul a privit în jos spre lucrurile practice pentru ca celălalt de lângă el să poată să ridice privirea spre cer...
Ori pentru a gândi ori pentru a visa....

Să ne imaginăm că dintr-odată nu am mai fi în stare să visăm, că dintr-odată nopţile noastre ar fi goale, că dintr-odată tot ceea ce ne-a rămas este realul!
Cum ar fi să nu mai avem dorinţe, ce ar fi iubirea fără pasiune, fără imaginaţie? Cum am mai putea simţi înălţimile, bucuria unui cadou, regretele, deziluziile? Fără vise....

Se pare că mai trebuie să şi visăm! Adică să mai îndrăznim să mai ieşim din real! Oricum realul, acest real blestemat nu ne oferă nimic. Nici măcar vise. Planurile noastre nu se întind mai mult de o zi, hai cel mult o săptămână. Realul ne-a trasat limite, ne-a pus între zidurile prezentului. Cel mai rău e nu doar faptul că nu visăm ci faptul că nici nu ne mai dorim să visăm. Realul ne descurajează în a mai protesta. Şi nevoia de protest e o condiţie e existenţei proprii. Iar puterea de a striga îi este amprentă.

Cumva, realul ar trebui să fie plin de farmec, de dorinţe care se împlinesc sau nu. Realul ar trebui să fie un produs al viselor. Dar atâta timp cât nu mai visăm morile noastre de vânt dispar. Şi cât de bine e să ai o moară de vânt închipuită pe care să o ataci cu o lance îmbrăcat în armură strălucitoare precum Don Quijote.
După cum vedeţi mai avem nevoie şi de vise!

Sau măcar dacă am putea să strecurăm în acest real blestemat frânturi de dorinţe, de îndrăzneală.
Măcar dacă, şi pentru câteva clipe, am avea curajul lui Van Gogh cel care a cerut unei femei să o privească doar atât cât va putea el să-şi ţină degetele în flacăra unei lumânări...

Haideţi să visăm mai mult şi să sperăm mai puţin...