Despre principiul la care ne raportăm actele, stările şi deciziile – EU-l. Între Orfeu şi blestemul zeiţei Nemesis!

Atunci cand spun “eu”, afirm şi presupun totodată unitatea gândirii mele precum şi persoana mea. Acest “eu” care gândeşte, conform lui Descartes, este prin chiar acest act un subiect care are conştiinţa propriei existenţe şi care se afirmă ca o persoană autonomă (Kant). Pe de altă parte, acest “eu” are nevoie şi de reprezentare, de imagine. Iar această imagine este de obicei structurată prin raport de către Celălalt…

Nevoia de Celălalt este o condiţie poate a unicităţii, a denumirii, a numirii. Nu ştiu cine sunt până când Celălalt nu îmi spune pe nume. Celălalt îmi confirmă existenţa şi unicitatea numindu-mă. De fapt, gândiţi-vă: nu noi am fost cei care ne-am ales numele! Alţii au fost cei care ne-au numit, adică Celălalt!

Plecând de la aceste raţionamente, am observat de ceva timp, şi am tot expus, cum tendinţa noastră e aceea de a ne închide, de a ne deplasa departe de celălalt şi cât mai aproape de noi, de eu. Poate nu dintr-o nevoie necesară de autocunoaştere şi poate nici dintr-o absurdă presupunere că nu mai avem nevoie de celălalt, de alţii. E absurd să cred că tindem să devenim singuratici, pustnici, astfel de vremuri au trecut demult. Însă cred că mai mult dintr-un motiv nou: personalizarea exacerbată a eu-ului. Poate chiar şi din plictiseală, nu neapărat dintr-un raport de diferenţiere. Un eu personalizat e mai “cool”! Iar celălalt există doar pentru a exista. Nici măcar nu mai trebuie să numească! Eul cel nou poate să se numească oricând oricum! Nimic nu-i mai stă în cale!

Aş situa acest nou raport între Orfeu şi blestemul zeiţei Nemesis.
După cum bine se ştie, zeiţa Nemesis a fost cea care l-a blestemat pe Narcis să se îndrăgostească de propriul chip pentru răceala pe care acesta o arăta nimfelor şi femeilor care erau îndrăgostite de el. Acest blestem cred că a revenit... într-o nouă formulă: mai „cool”!
De cealaltă parte, după cum spuneam, celălalt tinde să nu mai conteze... e ca şi cum Orfeu, la ieşirea din Infern, nu şi-ar mai fi întors privirea în speranţa că o va vedea pe Euridice...

Noi oricum nu mai întoarcem privirea...!

Acest nou Eu seamănă mai mult cu dorinţele regelui Midas, cel căruia Dyonisos i-a îndeplinit dorinţa de a preface în aur tot ce atinge... Dorinţele noastre sunt tot mai meschine pentru că ne dorim din ce în ce mai mult dar suntem tot mai indiferenţi, pentru că atunci când numim nici nu ne mai străduim să reţinem numele.... vrem doar ca celălalt să reţină numele nostru!
Şi ne mulţumim cu asta!

E periculos să te cunoşti prea bine deoarece rişti să-ţi găseşti limitele spunea Gide. Iar limita lui Narcis a fost fântâna în care s-a sinucis!

Astăzi, "Celălalt" m-a invitat la o bere. Eul meu mai poate aştepta...!