Oare ce mai înseamnă azi a fi fericit? De fapt, îmi aduc aminte de o replică celebră din filmul „Vanilla Sky” care suna astfel: pentru tine, ce înseamnă fericirea? O întrebare, aş spune, de bun simţ, mai ales, se pare, că în ultima vreme nici nu ne mai gândim la fericire ci numai la a rezista cumva (vremurilor, crizelor etc.). Poate că şi a rezista înseamnă până la urmă o formă de fericire. Sau poate că nu. Oricum, e destul de complicat să scrii despre fericire şi să te gândeşti la ea. Asta mai ales pentru că, de obicei, la fericire se visează, se speră. Prin urmare este un ceva care se dobândeşte sau care se găseşte destul de greu. Pe de altă parte, pe alţii îi „loveşte” fericirea şi nu ştiu când sau de ce. Poate e o chestie şi de noroc, sau de soartă. Pe dracu! Şi până la urmă fericirea este şi un lucru simplu. Simplu dacă îl ai. Dacă nu, atunci ce să zic, eşti ghinionist, sau ai o aură negativă. Sau eşti doar nefericit. Da, asta e. Hai să nu discutăm despre fericire ci să dicutăm despre nefericire. Că deh, dacă întrebi acum pe oricine, îţi spune nu că ar fi fericit ci pur şi simplu că nu e! Asta după raţionamentul: acolo unde există fericire cu siguranţă există şi nefericire; acolo unde nu există fericire cu siguranţă nefericirea există! Şi atunci, pentru tine, ce înseamnă (ne)fericirea?
Fericirea. Această stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină care se propagă printr-un concurs de împrejurări favorabile. Ce păcat că există. Spun ce păcat pentru că, din cauză că există, noi suntem nefericiţi. Adică, doar pentru că ştim că vrem să fim fericiţi (într-un fel sau altul, mai revenim la asta) şi nu reuşim, suntem nefericiţi. Fericirea produce nefericire. (Numai la Hollywood lumea e fericită!). Cantitativ, nefericirea rules! Şi asta e realitatea. Chiar nu vedeţi? Oricum, acest raţionament, chiar dacă e valid sau nu, măcar poate servi drept scuză. Asta pentru că, mai nou, am început cu toţii să ne scuzăm mai mult. Dar nu pentru că greşim mai mult şi ne recunoaştem vina ci pentru că scuza a devenit în acest moment o metodă de manipulare. Ne scuzăm, vărsăm o lacrimă, arătăm că avem obrazul de culoarea roşie şi suntem iertaţi. Şi asta e o formă de bărbăţie! Să trăiţi eterni! Asta în loc de „să trăiţi bine!” V-aţi prins nuh? (Vedeţi, eu acum încerc să fiu subtil, şi asta mă face fericit – căci fericite mai sunt căile domnului!).
Bun, să zicem că ne dorim într-adevăr să fim fericiţi.
De ce dorim să fim fericiţi?
Se spune că fericirea este o aspiraţie comună tuturor oamenilor. Pe principiul că noi toţi căutăm binele, sau ideea de bine, altfel spus, cu cât ne este mai bine, cu atât suntem mai fericiţi. Acest concept de bine are valoare politică, socială, religioasă etc. Dacă bine îmi aduc aminte, Aristotel spunea că orice fiinţă umană tinde către bine, iar fericirea reprezintă binele omului. Ea este dorinţa absolută, binele suprem, adică şi binele cel mai mare şi binele ultim. Conform acestui raţionament, orice am face, facem, de fapt, pentru a fi fericiţi sau pentru a ne apropia de fericire. Asta face din fericire să fie scopul vizat, în raport cu care toate celelalte scopuri ale noastre, cum ar fi banii sau puterea, nu sunt decât mijloace – niciodată mijloacele noastre, ci ale altora, politically speaking. (Acum înţelegeţi de ce „trebuie” să trăim bine?). Dar, bineînţeles că noi am „evoluat”. După raţionamentul pentru a fi fericiţi şi a simţi fericirea până în măduva oaselor, trebuie să găsim binele, trebuie să ne dorim binele pentru a trăi bine. Deci pentru a fi fericiţi. Ah, şi bineînţeles, nu a face bine altora. Pentru că asta înseamnă că vor fi fericiţi înaintea noastră. Sau mai mult. Mă rog, noi am reuşit să inversăm raţionamentul lui Aristotel. Suntem fericiţi atâta timp cât scopul este acela de a ne procura mijloacele. Asta pentru că ne dorim binele, nu?!
De ce dorim să fim fericiţi? Primul răspuns: pentru că ne dorim binele. Binele ne face fericiţi. Binele înseamnă: a avea bani, o casă sau mai multe, proprietăţi in general, cât mai multe proprietăţi. De fapt, acest bine înseamnă a deţine. Mult. Dorim să fim fericiţi pentru că vrem să deţinem mult. Până la urmă nici nu mai depinde ce. Important este să avem. Astfel că, a trăi mai bine, a te bucura de plăcerile vieţii, a nu te lipsi de ceva, a dispune de lucruri de cele mai multe ori inutile, toate acestea au devenit comportamente legitime, au devenit scopuri în sine. Se cheamă evoluţie, man! Şi societate de consum. Dar şi aici am evoluat. Deoarece nu ne mai este de ajuns pentru a fi fericiţi să deţinem mult, ci, ceea ce deţinem sau cumpărăm, trebuie să ne producă şi experienţe emoţionale, trebuie să ne ridice calitatea vieţii (in raport cu ceilalţi, întotdeauna în raport cu ceilalţi) fizice şi mentale. Altfel spus, am început să ţinem cont de mărci, mai ales de mărci, de autenticitate (asta pentru că am ajuns să nu mai avem încredere în nimeni – şi e normal din moment ce noi am ajuns să ne minţim pe noi înşine tot mai mult), de imediat, de comunicare (atracţia devine un cuvânt, un semn, un simbol). Îmi doresc să fiu fericit, pentru că am posibilitatea de a cumpăra o marcă, pentru că pot deţine un simbol, pentru că sunt autentic, deci individual, deci democratic. Asistăm, nu-i aşa, la o expansiune a pieţei corazon-ului (pentru cei care nu sunt latini, a sufletului!), asistăm la o transformare a sa (nu ştiu în ce dracu!), la o echilibrare a stimei de sine. Fericirea interioară iasă iar la suprafaţă. Come on baby light my fire. (în timp ce scriam, au pus ăştia de la Guerrilla piesa şi mi s-a părut potrivită, poate mai încolo nu mai e aşa...).
Dorim să fim fericiţi pentru a avea, pentru a deţine mult (suficient nu e deajuns), pentru a fi (cineva), pentru a avea (ceva), pentru a ne transforma cu scopul de a deveni transformaţi. Transformarea „e bine”. Pentru că „bineli învinge”, că tot veni vorba de Guerrilla, radio Guerrilla. Dar nu pentru a fi hedonici, nu mă înţelegeţi greşit. Ci pentru că suntem nişte semi-endemonici daţi în extreme. Nişte semi extremi, în care fericirea este binele suprem, adică „bineli” care învinge. Urmaşi ai lui Die Hard ce suntem...
Să zicem atunci că ştim de ce dorim să fim fericiţi!
Ce ne face atunci fericiţi?
Multe. Diverse. Nimicuri. Sentimentele (dragostea, chiar şi ura, bucuria etc.), drogurile, mai ales (pentru unii, mă refer), soţia, iubita, amanta, familia, maşina, un joc nou, un film bun, o masă bună, sexul, mai ales, mersul pe jos, snooker-ul, dumnezeu, cumpărăturile, noi, banii, epilatul, vremea bună, zăpada, totul...şi nimic. Altfel spus, există 3 elemente din cauza cărora suntem sau credem că suntem fericiţi: ceea ce dorim, atâta timp cât suntem capabili să dorim; ceea ce avem deja; ceea ce sperăm să avem, dar există şanse infime pentru a se realiza. Primul element, ceea ce dorim, atâta timp cât suntem capabili să dorim, se explică după raţionamentul: avem apă? atunci suntem liber in a dori să bem (ex. soţia, familia, sau amanta). Al doilea element, ceea ce avem deja, se explică astfel: mie sete! Am apă. Deci beau! (ex. zăpada, mersul pe jos, drogurile, cumpărăturile etc.). Iar al treilea element, ceea ce sperăm să avem, dar există şanse infime pentru a se realiza, se explică astfel: nu mai este apă! dar cândva, o să beau! (de ex. sexul....). Măi, ştiţi, e complicată treaba cu speranţa! Câteodată cred că totul, când vine vorba de fericire, se leagă de speranţă. Dar speranţa, de cele mai multe ori este iluzorie. Nu îmi mai aduc aminte acum cine spunea că pentru a fi fericiţi trebuie să sperăm mai puţin, dar tind să-i dau dreptate. A spera să fi fericit nu depinde tocmai de tine. Speranţa aduce a lipsă. Deci avem de-a face cu o fericire izvorâtă din lipsă. Îmi doresc ceva ce nu am şi e aproape imposibil să-l obţin. Mai mult. Fericirea constă în satisfacere tuturor înclinaţiilor noastre, a tuturor dorinţelor. Kant, cred, spunea că tocmai din această cauză conceptul este nedeterminat, în sensul că toată lumea vrea să fie fericită dar nimeni nu ştie exact cum. Astfel că, vom avea întotdeauna dorinţe nesatisfăcute, prin urmare, nu vom fi niciodată pe deplin fericiţi. Mai mult, noi ne-am învăţat să nu ştim să vrem decât ceea ce ne lipseşte, ceea ce nu avem, adică speranţa. Vrem să sperăm pentru că ne face fericiţi. Chiar dacă avem. Orice. Mai bine sperăm la altceva. Alceva-ul este mai bun. Pentru că produce speranţă. Dah, şi cum speranţa moare ultima, avem destul timp să vrem să fim fericiţi. Cred că pe undeva m-aţi pierdut! Nuh?! Pe scurt, am devenit nişte masochişti in ale fericirii. Fericirea nu mai izvorăşte din lipsă ci, pentru a exista, devine lipsă. A avea, înseamnă că eşti nefericit. A nu avea, înseamnă a fi fericit!
Vedeţi cât de paradoxală e fericirea? Chiar elementele care o definesc sunt contradictorii. Dacă suntem atenţi la etimologia cuvântului, ne dăm seama că fericirea este legată de hazard, de şansă. Fericirea (bonheur) înseamnă de fapt „bun augur”, derivat din latinescul augurium care înseamnă „şansă”. Astfel, fericirea, ca şi nefericirea este ceva ce se produce, ce se întâmplă fără să ne aşteptăm. În acelaşi timp, fericirea este şi precară şi scapă oricărei încercări de a pune stăpânire pe ea. Or, fericirea este definită, în opoziţie cu bucuria, ca o stare durabilă de satisfacţie. Astfel, cum putem deveni stăpâni asupra fericirii, cum putem să o controlăm atâta timp când ea nu depinde de noi? Aşa că, speraţi mai puţin şi fericirea poate o să vă găsească!
Ce ne mai face fericiţi? Ah, chestiile lipicioase: fericirea are chipul tău, fericirea mea eşti numai tu, fericirea în cuplu, fericirea mea are alt nume etc. Corpul ne mai face fericiţi. Al meu, al altora, mai ales al altora. Pentru că produce plăcere. Şi acolo unde este plăcere, există şi fericire. Şi corpul este chiar important. Şi sunt o grămadă de paradoxuri. Mai întâi, de ce îşi măreşte cineva sânii? Pentru plăcerea personală sau pentru a produce plăcere altcuiva, care la rândul lui să producă plăcere în schimb? Vedeţi, avem nevoie atât de corpul nostru pentru a fi fericiţi (într-un mod nedefinit) precum şi de corpul altora (într-un mod definit)!
Şi din nevoia de a fi fericit prin corpul altora (asta a sunat cam ciudat!) s-a născut o adevărată explozie a reîntoarcerii către sine. După logica, dacă sunt cool, sunt! Deci exist...fericit! Asta înseamnă a-ţi construi în mod individualizat modul tău de viaţă şi propriul program, înseamnă a-ţi spori capacităţile de a intra in relaţii, a-ţi prelungi durata vieţii, a-ţi corecta imperfercţiunile corpului. Înseamnă că ai devenit. Pentru a fi fericit, mai mult, pentru a rezista in calea fericirii tuturor, trebuie să te personalizezi. Eu-l tău nu mai este doar un Eu, este un Eu personalizat! Prin urmare, eşti cineva. Deci poţi să speri să fi fericit! Şi ştiţi cum e! Toate lucrurile au devenit seducătoare şi ne promit o fericire mai ceva ca cea eternă. Internetul, telefonul mobil, gadget-urile tot mai multe şi mai complicate devin tot mai seducătoare. Pentru noi. Asta pentru că încercăm să ne dedublăm. Dedublarea ne face, mai nou, fericiţi (libertatea de exprimare şi posibilităţile oferite de internet ne oferă ocazia să fim tocmai aşa cum nu suntem, adică altfel, pentru că asta ne face fericiţi). Pe de alta parte, prin intermediul lucrurilor căutăm atât aprobarea celorlalţi cât şi o mai mare suveranitate individuală. Shopping-ul compulsiv, febra obiectelor, escalada nevoilor, risipele spectaculoase ne fac fericiţi. Independenţa, sau nevoia de a crea imaginea de independent, emancipat, fericit de la sine ş.a.m.d. a dus spre o altă idee. Acum nu mai vrem obiecte de expunere ostentative ci mai degraba obiecte destinate traiului, vrem să obţinem ceva nu pentru a ne mândri şi pentru a afişa o poziţie socială ci pentru satisfacţii emoţionale şi corporale, relaţionale şi sanitare, ludice şi distractive, senzoriale şi estetice. Reîntoarcerea către noi, către Eu-l personalizat, dar cu un nou sens. Sunt cool, eco, sănătos, estetic, deci sunt fericit. Este noul sens al fericirii. Mai mult, dacă sunt sănătos, sunt bine, deci exprim ceea ce trebuie exprimat. Speranţa nu îşi mai are sens pentru că nu mai sper la nimic. Speranţele se creează de la sine. Şi mai mult. Renunţ. Renunţ la tot şi toate. La fumat în special. Că dăunează sănătăţii. La grăsimi, la e-uri etc. Şi atunci sunt fericit, pentru că şi cei de lângă mine sunt fericiţi. Deci sunt sănătoşi. În plus, facem şi sport, pardon (se mai spune pardon în ziua de azi!?) jogging! Astfel că, în numele religiei sănătăţii trebuie să ne informăm cu privire la ceea ce consumăm, trebuie să consultăm specialişti, trebuie să evaluăm atent şi să limităm riscurile, să ne corectăm obişnuinţele de viaţă...
După cum observăm, fericirea se tranformă şi ne transformă. Fericirea s-a individualizat pentru că am individualizat-o. Nu mai suntem fericiţi în comun ci la modul singular. Ceea ce faci te diferenţiază. Diferenţa şi (in)diferenţa te face fericit. Este poate noul sens al fericirii (şi al nefericirii).
Ce ne face nefericiţi?
Trăim un prezent al nefericirii. E normal să ne întrebăm ce ne face nefericiţi. Asta mai ales, după cum am văzut până acum, nefericirea ne face fericiţi. Sau invers. Oricum, situaţia e relativă. Depinde de tonus.
În ziua de azi, faptul că nu ai găsit fericirea sau nu eşti fericit nu mai duce înspre sinucidere ci tocmai invers: faptul că eşti fericit, că eşti împlinit, că ai atât de multă fericire încât nu ai ce face cu ea (metaforic), te face să te sinucizi. Îmi mai dau seama, de exemplu, că trăim vremuri nefericite, pentru că aproape toţi declară că sunt fericiţi! Dar ştiţi de ce? Pentru că ei cred că ceilalţi nu sunt ca ei, sau, mai există o explicaţie, suntem fericiţi nu dacă ceilalţi sunt nefericiţi, ci dacă suntem mai fericiţi decât ei. Important este sa fim mai mult, să avem mai mult, să deţinem. Revenim la rationamentul de la care am pornit discuţia, însă acum mizele sunt altele. Nu îmi mai pot declara ura sau nemulţumirea în mod public. Asta pentru că vreau să fiu public. Vreau să exist, să fiu vizibil, să arăt ca fiind fericit. Pentru că trebuie. Adică, trebuie să declar public, să fiu auzit când spun de exmplu că „fericirea nu constituie sensul vieţii decât pentru cei care nu sunt fericiţi”, dar eu sunt, pentru că vă spun asta. Şi aş fi nefericit, dacă nu aş avea posibilitatea să vă spun acest lucru, aş fi nefericit dacă nu m-aţi asculta, aş fi nefericit dacă nu m-aţi aprecia. Adică, la câte eforturi am făcut să fiu sănătos, curat şi curant, frumos, bun, nefumător, eco etc. aş fi de-a dreptul nefericit dacă nu aţi aprecia faptul că sunt fericit in acest mod. Adică, eu pentru cine să fiu fericit?! Dacă nu pentru voi, atunci cum?
De ce să fiu stresat, supărat, depresiv şi plin de anxietate dacă nu aş dori să fiu fericit? Credeţi că ne place nefericirea? Cu siguranţă, da! Pentru că ea este pasul (post)postmodern. E logica kantiană care a supus religia moralei: nu datorită credinţei în Dumnezeu facem fapte bune, ci datorită faptelor bune putem avea speranţa unei vieţi fericite după moarte. Ah, şi vă mai dau câteva exemple: sexualitatea, frumuseţea, anorexia, somnul precar, depresia, bulemia, performanţele de tot felul, sunt din ce în ce mai mobilizate. De ce? Pentru că sunt forme de nefericire fericite. La care există în schimb leac. Deci fericire. Leacul la toate bolile există. Prin urmare am încetat să mai căutăm fericirea. Pentru că ea se poate produce! Mai trebuie doar să afişăm că suntem nefericiţi şi totul se produce. Cu bine. Adică devenim, dacă nu suntem deja, fericiţi. Astfel că noi ne alegem dispoziţia, noi ne controlăm trăirea cotidiană, noi suntem stăpânii hazardului emoţional (creat tot de noi). Tot ce ne rămâne de făcut e să reglăm din medicamente psihotrope. Trebuie să fim capabili să producem stări afective „la cerere”. Şi vom fi fericiţi.
Aşa că hai să fim puţin mai nefericiţi. Putem atinge astfel fericirea dacă renunţăm la ea! Disperarea este cea mai deplină fericire pentru că numai cel care nu speră nimic se poate bucura de ceea ce este. Adică de ceea ce s-a creat a fi. Ironic.
Fericirea. Preţuri mici pentru o viaţă mai bună!
1 comentarii:
Albert Camus - Căderea
Trimiteți un comentariu