sâmbătă, 29 ianuarie 2011

cu gust de apă


sunt sfâşiat de vorba ta
de gândul tău adânc de crimă
m-ascund între cuvintele petale de bumbac
ce te-au crescut nebună şi marină

aşa te las să mă îneci în ape
în ziduri şi corăbii să m-arunci
iar la reflux, cu alge-n loc de splină
să prind iar viaţă de pe stânci

şi nu vei şti că sunt iar viu
că sunt vampir cu apă-n venă
că am să-ţi dau ce tu mi-ai dat
c-am să-ţi dau trupul de sirenă

aceste ape care mor
cuprind din noi ultimul ceas
sunt sigur că tu ai murit
sunt sigur că eu n-am rămas

cădem cumpliţi şi stinşi în nopţi arabe
de unde luminăm ce am pierdut
şi o poveste s-a născut din umbra noastră
ce licurici o spun cu glasul mut

apa ce ne bea
s-a înecat şi ea...

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

ultima dorinţă a lui Growpy


Această dimineaţă de ianuarie l-a trezit brusc, focul din soba de teracotă albastră se stinsese şi acum îşi privea picioarele îngheţate şi cuprinse de tremur. Era învelit de pielea umedă a două mesdames cochete cu părul răvăşit, blond şi creţ. Louise şi Charlotte. Probabil că le cunoscuse noaptea trecută. Îşi amintise că prima, Louise, chiar îi spusese la un moment dat, în timp ce înghiţea tuşind un pumn de acid lisergic dietilamid, „Je t’aime Growpy!”... Dar el nu o băgase în seamă... Numai de iubire nu îi ardea lui acum. Cum să spun, pentru Growpy viaţa se cam terminase. Noaptea trecută, străbătând fiecare canapea din Les Folies Berger şi Moulin Rouge, nu mai găsea nici un argument prin care să-şi continue calvarul. Nici tu lumină de lumânare, nici tu ceainic învechit, nici tu inspiraţie căutată cu dinţii strânşi de muşama, nici tu speranţă...

Growpy a fost administator de ospiciu. Clocotind de idei, în fiecare zi îşi pregătea minuţios ceaiul cu metamfetamine şi, mai întâi, şi-l administra lui. Ca să-i vină Ideea. Dar la dracu, Ideea nu a mai venit. Nici nu avea de unde. Aşa că a tot căutat la sensuri până ieri când, plimbându-se prin Place de la Bastille, a încetat să mai caute...

Acum se ridică din pat, îşi făcuse curaj privind sânii goi a celor două doamne şi, cu paşi repezi, se grăbi către biroul unde adunase mii de foi rupte şi care acum zăceau aruncate într-un sac de rafie. Mai înjură o dată la Balzac şi la Voltaire. Doar o dată. Ultima dată. În mâna stângă strânge un borcan de L’elixir de longue vie iar cu mâna dreaptă prinde cuţitul cu care obişnuia să taie scrisorile...

Dacă ar fi fost să-şi fi dorit ceva, şi-ar fi dorit să se culce cu Mata Hari înainte ca aceasta să scufunde flota franceză în Marea Mediterană..

Dar n-a fost să fie... c’est la vie....

miercuri, 19 ianuarie 2011

viaţa mea va fi altfel! (II)


Continuare

La sfârşit am să zâmbesc. Întotdeauna mi-am dorit să zâmbesc. Aşa gol şi murdar, cu trupul plin de tăieturi adânci, cu toate imperfecţiunile mele imaginate, aş vrea să zâmbesc... chiar să râd în hohote, să dau într-un râs asurzitor şi înnecat! Să râd de tot ce mi-am imaginat, să râd de tot ce am trăit, să râd precum Giordano Bruno când privea prima scânteie ce aprindea lemnele de sub propriul rug. Ce viaţă simplă se pare că am avut. O viaţă pe care am transformat-o în propriul inchizitoriu. Prin urmare de ce nu aş râde? Ce altceva mi-ar mai rămâne de făcut...

„Sapere audere” spunea Kant la mijloc de iluminism! S-o ia dracu de raţiune! Eu o să renunţ la ea. Nu mai vânez niciun trecut! În schimb, îmi dau seama că trecutul m-a răpus! Şi-a azvârlit adânc în mine toate neîmplinirile, toate deziluziile, toate coşmarurile, toate aceste săgeţi cu vârf de aluminiu înmuiat în venin de crotal negru. Trecutul nu mă iartă. Nu îşi întoarce privirea de la mine şi mă ţine prins de el. Nu vrea să scape de mine. Dar eu am să scap de el! Singura cale de a scăpa de acest trecut, de trecutul meu, e să scap cumva de mine! Odată cu dispariţia mea şi trecutul meu va dispare. Voi înfrânge ceea ce părea de neînvins!

- Cum te numeşti?
- Eu, Eu nu mă numesc Eu!

Camera mea parcă e o stradă din Florenţa lui Boccacio, pe cât de liniştită pe atât de plină de ciumă. De aici, aşa, cu corpul sfârtecat de amintiri, voi purta acest război împotriva trecutului. Îmi voi lepăda şi ultimul strat de piele în gardurile de sârmă ghimpată, voi înfrunta toate schijele nemernice care îmi vor străpunge carnea, voi scurge oricât de mult sânge va fi necesar pentru a învinge. Voi învinge trecutul prin acest prezent pe care îl voi dărui viitorului. Aş fi în stare să fac de două ori cele 12 munci ale lui Hercule pentru a răpune această nefiinţă meschină. Voi da expresie absenţei şi mă voi elibera... Supraomul lui Nietzsche poate să moară şi el... oricum nu a existat niciodată...

Din acest câmp de luptă perfect voi triumfa peste sentimente şi amintiri. Voi lăsa miile de cioburi să explodeze îndrăzneţ pe lângă aripi de fluturi cu cap de mort, sunetul aprins de foc să trezească şi să ardă orice urmă de trecut rămasă. De acolo, din mijlocul vâltorii mă voi avânta triumfător cu o lamă ruptă în mână, clătindu-mi răfuiala într-o apă plină de săpun cu gust de sânge. Un ultim gând mă duce spre Voltaire care îi spunea lui Leibnitz „doctor Panglass”, ridiculizându-l pentru credinţa efemeră şi puerilă că „lumea noastră e cea mai bună dintre toate lumile posibile”. Doctore Panglass, nu ai avut dreptate! În lumea mea nu a fost nimic bun! Să vă fie raţiunea insuficentă....

De ce fac ceea ce fac? Mai contează? Nu cred... dacă am ajuns aici de ce m-aş mai opri?! Nu pot să-i dau dreptate nici lui Platon. Nu există nimic dincolo de viaţă. În viaţa pe care o ai nu eşti mort. Eu cred doar că, pentru unii, viaţa chiar nu li se potriveşte. De aceea poate mă aflu şi eu aici. Am trăit o viaţă care nu mi s-a potrivit.

Fără de ochi privesc... fără de gură vorbesc... Sunt în sfârşit în peştera lui Platon... Aici nu e nici întuneric şi nici lanţuri nu mai sunt. Beau un vin acru dintr-o venă de fecioară, îmi scald clipa în cel mai pur prezent şi pictez din propria transpiraţie îngeri în fundul gol pe care îi umanizez prin nesăbuinţa mea. Dă-o dracului de cunoaştere esenţială. De acum nu mai am cum să-mi recunosc imortalitatea...

Trecutul a ars... din prezent a rămas scrum... viitorul s-a stins...

[...]

fragment din "Nu mă numesc Eu!"

vineri, 14 ianuarie 2011

revenire-n haos


faţă de crimă, mână în adaos
rugăminte-n stâncă furată din haos
înduioşare strâmbă, noapte şi nebuni
cluburi largi de curve şi surprinse luni
provocare, râvnă, paginare mută
sunet slab de clopot, îndurare multă
zi de suferinţă, diafragmă spartă
sălbatic în derivă şi pudoare largă
a vedea e simplu, gest de umilinţă
resorbire, zumzet, esenţă şi voinţă
treaptă în neştire, zic nedumerinţă
foc suav de clipă fără de credinţă
broaşte, sfânt şi aburi, cuiburi de noroi
muşcătura lunii, fluturi în convoi
zboruri de deliruri, surâsul platonique
dorul vechi de casă, cafeaua din ibric
amintire scurtă, merg la seceriş
gustul de acreală, mâncatul de măcriş
pe sub bob de crin
cu gust de pelin
încet mai trece vântul roz, dar rezonabil
căzătură-n sine şi-un nume portabil
ochi de umblătură, gumă din oficiu
căutare multă înspre orificiu
un cartof de sumbru, burtă, jar şi ghips
adunare-n stâncă, plâns de-apocalips
sfârcuri ce se-ncheagă, sex şi drog de var
aiureală-n curbă, cărbune şi jar
glob de vâlvă multă, colacul de la morţi
un amor de-albastru, aluviuni în porţi
toate sunt pe unde, se mai vede poate
că lumea-i pierdută, că lumea-i pe moarte

faţă de crimă, mână în adaos
revenire-n haos!...revenire-n haos!

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

viaţa mea va fi altfel!


fragment

[...]
Până acum întreaga mea viaţă a fost un vis. Nimic din ce am trăit nu îmi mai poate spune că am existat. Doar nişte fotografii şi nişte amintiri care nu îmi seamănă deloc. Nu sunt nimic din ce am fost. Adevărul meu nu există şi nici nu va exista.

Am glasul pierdut. Îmi vorbesc în mai multe voci şi încerc să nu ascult de niciuna. Îmi aprind o ţigară. Peste drum un cuplu face sex şi le observ trupurile prin fereastra înnegrită. În fundal se aude muzica lui Edith Piaf. Nu ştiu de unde. Poate doar îmi imaginez. Trăiesc un război absurd de conştient. Fac lucruri iraţionale într-un mod conştient. Sunt cuprins de liniştea fricii, cu trupul adunat în colţul camerei, bolnav de febră, prins între umbre şi cadavre şi o ploaie caldă de gloanţe. Îmi ţin fruntea cuprinsă între palme şi repet obsesiv: „viaţa mea va fi altfel!”.

În cameră miroase a câmp de război, miroase a groază, miroase a secundă. Am mâinile umede şi încerc să gândesc matematic această muzică pe care o ascult. Nu mai exist pentru nimeni. Nici pentru mine nu mai exist.

De câţiva ani am fost normal. Nimic nu a fost îndeajuns.

Viaţa mea va fi altfel. Asta mi-am spus încă din copilărie. Acum îmi las ochii să privească spre un trecut de care nu sunt sigur că mi-a aparţinut vreodată. Am corpul adunat lângă fereastra camerei şi mâinile îmi sunt pline de sânge de la un pahar pe care l-am spart din furie. În cameră sunt lucruri împrăştiate peste tot. Sticle, cioburi, haine murdare, fotografii îndoite, un scaun rupt, sute de foi scrijelite, mucuri de ţigară stinse direct pe podea. De aici, din această cameră, universul pare îngustat. Exist doar aici într-un sens de care nu îmi mai pasă. Am eşuat...

În stânga mea e o fotografie uşor ruptă. Ochii mi se măresc de oboseală şi zăresc chipul unui copil îmbrăcat în pantaloni scurţi gri şi într-un tricou albastru. În mâini ţine strâns un arc de alun şi o săgeată de trestie. Are părul lung de un blond spălăcit. Zâmbeşte de parcă s-ar porni la un război imaginar cu copaci şi vietăţi mitologice... Aveam vreo şase ani cred. Era o zi neclintită de vară, pe la mijlocul lunii iulie. Împreună cu un văr de-al meu ne găseam pe marginea unei linii de cale ferată. Furasem monede de aluminiu de la bunicul meu şi le puneam pe linia ferată încinsă de la soarele puternic. Vroiam să aplatizăm monedele de aluminiu pentru a face vârfuri pentru săgeţile noastre de trestie. Mai târziu, în aceeaşi zi, o săgeată cu vârf de aluminiu mi-a lăsat o rană adâncă în piciorul stâng. Ajuns acasă, cu mâinile şi corpul aproape tot pătat de un roşu închis şi uscat, am făcut-o pe mama şi pe bunica mea să plângă. Nu înţelegeam de ce plâng şi tot repetam cu un glas mirat „ce s-a întâmpat?”. Din acel moment mi-am spus: viaţa mea va fi altfel! Probabil pentru că niciodată nu mi-a plăcut să văd pe cineva plângând... În acea zi, dimineaţa, pe la noi trecuse un fotograf care îmi făcuse această poză pe care acum o privesc întrebător. A fost ziua în care urma să devin pentru prima dată conştient de existenţa celorlalţi... Până atunci, lumea nu exista pentru mine pentru că eu nu ştiam că exist. Din acea zi, existenţa a devenit un blestem...

În această noapte, pentru mine totul se va sfârşi. Nu mai am nimic să-mi ofer. Nu mai am de oferit nimic nimănui. Niciodată nu am avut. Nu mă recunosc niciunde. Nu am fost nimic. Trecutul meu e doar o istorie a cuiva care a căutat întotdeauna genialitatea. Şi niciodată nu a găsit-o. Pentru că nu avea cum. Niciodată nu am înţeles nimic. Niciodată nu am ştiut ceva. Lucrurile sunt ceea ce sunt. Nu au sensuri profunde sau ascunse. Lumea este ceea ce este, ceea ce se arată a fi. Nimic mai mult. Aşa că am căutat degeaba ceva ce oricum nu există. Am înţeles însă prea târziu. Trebuia să rămân ceea ce am fost...

Mă doare capul îngrozitor de tare. Dacă închid ochii parcă aş pluti într-o mare de cianură. Sunt aproape leşinat. Am impresia că sunt un biet golan întins pe o stradă necirculată, lângă o cabină de telefon, dezbrăcat, ca un model ideal. Doi câini mă trezesc şi deasupra mea făpturi demonice şi vulturi verzi zboară într-un cerc imperfect. Mai deasupra, două flori se luptă şi împroaşcă venin pe un cer ce stă să se dărâme. Visez această minunăţie perfectă... acest ultim vis... în care recunosc eternitatea... Sunt un produs liber al sinelui... Uit de orice interlume, de orice conştiinţă, de orice dorinţă. Am eşuat în propria istorie...

În faţa trecutului sunt neputincios. Acest element care nu mai există, despre care nu sunt sigur că a existat mă apasă într-un mod terifiant. Îmi este imposibil să-l schimb. Îmi este imposibil să-l concep. Sunt aşa cum mi-am dorit să fiu pentru că am refuzat întodeauna să fiu altfel.

Prin urmare, acum voi privi spre viitor trăind acest ultim prezent. Nu mai vreau să dau viaţă niciunui trecut. Trecutul poate să moară. Eu oricum nu-l voi mai regreta. Nu urăsc ce nu am fost. Ci numai ce am decis să fiu.

Pe tine te-am iubit o singură şi simplă viaţă.

- Vrei să mă opreşti? N-ai nici o şansă... fiindcă oricum nu eşti aici!
[...]

simplitatea de a iubi












de ce te iubesc?!
pentru că ştiu.
pentru că încep să văd
pentru că refuz să înţeleg
pentru că nu am nimic
pentru că nimic nu rezistă
pentru că totul este tot
pentru un semn
pentru că începutul e mers
pentru că sfârşitul este
pentru aer
pentru că totul se vinde
pentru autonomie
pentru dependenţă
pentru vers
pentru paradox
pentru căderi
pentru ceea ce vreau să uit
pentru a te atinge
pentru gândul simplu de a gândi
pentru a fi organic
pentru o dorinţă
pentru a mă juca
pentru a fi mic
pentru a fi înalt
pentru a respira
pentru a deveni claustrofob
pentru plictiseală
pentru a fi aproape de ceva
pentru a mă vedea
pentru a rima
pentru a fi la înălţime
pentru că vreau.

de ce te iubesc?!
pentru că vreau să exist