Fântâna ursului

Bunicul meu a murit singur, sub un bec galben de spital.

A avut doar un copil, pe tata. Când tata avea doi ani, bunicul a început să sape în curtea casei o fântână. Puternic ca un urs, a săpat 8 luni, de dimineață până târziu în noapte, în fiecare zi. 38 de metri, fără oprire, hotărât să găsească izvoarele Apei Vieții. Când a ajuns la 39, solul a început să mustească și, din urletul de bucurie al Bărbatului-Urs, pământul s-a cutremurat surpându-se peste el. Cumva, a reușit să iasă la suprafață, a zâmbit cerului apoi a strâns din pumni și a luat-o de la capăt. Bunica, speriată, a încercat să-l oprească. I-a spus: ”o fac pentru tine și pentru băiatul nostru, nu fi nebună!”. Și n-a mai ieșit din fântână până când din crăpăturile pălmilor lui n-au șiruit stropi reci de apă-curată. Fericit, în noaptea aia, a adormit acolo, lângă groapa-spre-adâncuri și lângă cerul-lui-dumnezeu. Dar, din cerul-lui-dumnezeu, s-a pornit o ploaie cum nu i-a mai fost dat să vadă. Apa-din-cer s-a scurs atât de multă încât a dărâmat încă o dată pereții fântânii peste apa-cea-curată din adâncuri. Bărbatul-Urs nu s-a lăsat, a curățat fântâna, a bătut-o în pietre apoi, cu o țigară în colțul gurii, și-a luat nevasta în brațe și i-a șoptit doar atât: ”Împreună!”

Bărbatul-Urs a iubit o singură femeie, de fapt, sunt mai mult ca sigur că n-a știut că pe lume mai există și altele. Să ai un copil, să sapi o fântână și să iubești o singură femeie. Uite o rețetă pentru fericire.

Se întâmplă, se întâmplă ca în viața asta să existe și oameni care iubesc doar pentru că nu știu să facă altceva.

Ah, era să uit, înainte să moară, ne-a trimis pe toți acasă. Ne-a spus: ”Veniți mâine! Și mâine e primăvară!”