viaţa mea va fi altfel! (II)

Continuare

La sfârşit am să zâmbesc. Întotdeauna mi-am dorit să zâmbesc. Aşa gol şi murdar, cu trupul plin de tăieturi adânci, cu toate imperfecţiunile mele imaginate, aş vrea să zâmbesc... chiar să râd în hohote, să dau într-un râs asurzitor şi înnecat! Să râd de tot ce mi-am imaginat, să râd de tot ce am trăit, să râd precum Giordano Bruno când privea prima scânteie ce aprindea lemnele de sub propriul rug. Ce viaţă simplă se pare că am avut. O viaţă pe care am transformat-o în propriul inchizitoriu. Prin urmare de ce nu aş râde? Ce altceva mi-ar mai rămâne de făcut...

„Sapere audere” spunea Kant la mijloc de iluminism! S-o ia dracu de raţiune! Eu o să renunţ la ea. Nu mai vânez niciun trecut! În schimb, îmi dau seama că trecutul m-a răpus! Şi-a azvârlit adânc în mine toate neîmplinirile, toate deziluziile, toate coşmarurile, toate aceste săgeţi cu vârf de aluminiu înmuiat în venin de crotal negru. Trecutul nu mă iartă. Nu îşi întoarce privirea de la mine şi mă ţine prins de el. Nu vrea să scape de mine. Dar eu am să scap de el! Singura cale de a scăpa de acest trecut, de trecutul meu, e să scap cumva de mine! Odată cu dispariţia mea şi trecutul meu va dispare. Voi înfrânge ceea ce părea de neînvins!

- Cum te numeşti?
- Eu, Eu nu mă numesc Eu!

Camera mea parcă e o stradă din Florenţa lui Boccacio, pe cât de liniştită pe atât de plină de ciumă. De aici, aşa, cu corpul sfârtecat de amintiri, voi purta acest război împotriva trecutului. Îmi voi lepăda şi ultimul strat de piele în gardurile de sârmă ghimpată, voi înfrunta toate schijele nemernice care îmi vor străpunge carnea, voi scurge oricât de mult sânge va fi necesar pentru a învinge. Voi învinge trecutul prin acest prezent pe care îl voi dărui viitorului. Aş fi în stare să fac de două ori cele 12 munci ale lui Hercule pentru a răpune această nefiinţă meschină. Voi da expresie absenţei şi mă voi elibera... Supraomul lui Nietzsche poate să moară şi el... oricum nu a existat niciodată...

Din acest câmp de luptă perfect voi triumfa peste sentimente şi amintiri. Voi lăsa miile de cioburi să explodeze îndrăzneţ pe lângă aripi de fluturi cu cap de mort, sunetul aprins de foc să trezească şi să ardă orice urmă de trecut rămasă. De acolo, din mijlocul vâltorii mă voi avânta triumfător cu o lamă ruptă în mână, clătindu-mi răfuiala într-o apă plină de săpun cu gust de sânge. Un ultim gând mă duce spre Voltaire care îi spunea lui Leibnitz „doctor Panglass”, ridiculizându-l pentru credinţa efemeră şi puerilă că „lumea noastră e cea mai bună dintre toate lumile posibile”. Doctore Panglass, nu ai avut dreptate! În lumea mea nu a fost nimic bun! Să vă fie raţiunea insuficentă....

De ce fac ceea ce fac? Mai contează? Nu cred... dacă am ajuns aici de ce m-aş mai opri?! Nu pot să-i dau dreptate nici lui Platon. Nu există nimic dincolo de viaţă. În viaţa pe care o ai nu eşti mort. Eu cred doar că, pentru unii, viaţa chiar nu li se potriveşte. De aceea poate mă aflu şi eu aici. Am trăit o viaţă care nu mi s-a potrivit.

Fără de ochi privesc... fără de gură vorbesc... Sunt în sfârşit în peştera lui Platon... Aici nu e nici întuneric şi nici lanţuri nu mai sunt. Beau un vin acru dintr-o venă de fecioară, îmi scald clipa în cel mai pur prezent şi pictez din propria transpiraţie îngeri în fundul gol pe care îi umanizez prin nesăbuinţa mea. Dă-o dracului de cunoaştere esenţială. De acum nu mai am cum să-mi recunosc imortalitatea...

Trecutul a ars... din prezent a rămas scrum... viitorul s-a stins...

[...]

fragment din "Nu mă numesc Eu!"