fragmentSe spune că fericirea este o aspiraţie comună tuturor oamenilor. Pe cât este de comun conceptul, pe atât este de complex iar elementele care îl compun pot să fie chiar contradictorii. Pe de-o parte, fericirea este arta de a fi, arta de a te bucura, arta de a voi, arta de a avea. Este o stare durabilă de satisfacţie care ţine mai mult sau mai puţin de o disciplină personală. Pe de altă parte, fericirea este strâns legată de şansă, de noroc. Însuşi termenul fericire (bonheur), din punct de vedere etimologic, înseamnă „ora cea bună” adică o împrejurare bună, o chestiune ce ţine de şansă. Din acest punct de vedere fericirea poate să însemne pur şi simplu a te bucura de „un moment bun, favorabil”, însă bon, din cuvântul francez bonheur, sugerează şi ideea de bine, concept care are o istorie aparte în gândirea filosofică. Putem observa că avem de-a face cu un concept nedeterminat, cu o noţiune, în sensul lui Kant, despre care nu se poate spune aproape nimic definitiv şi precis. După Kant, fericirea rezultă din satisfacerea tuturor dorinţelor noastre şi tocmai din această cauză conceptul este nedeterminat, altfel spus, cu toţii vrem să fim fericiţi dar nimeni nu ştie exact cum!
Atunci când vorbim despre fericire la ce ne gândim? Ce înţelegem prin fericire şi cât întelegem din fericire? Cum se poate răspunde la o întrebare atât de subiectivă? Avem cu toţii acelaşi răspuns sau răspunsul este diferit? Poate fericirea să ne constituie, putem să avem fericirea în comun? Acestea sunt numai câteva întrebări legitime pe care le putem pune atunci când dorim să vorbim despre fericire.
Fericirea reprezintă gradul de satisfacţie pe care un individ îl are cu privire la întreaga sa viaţă. O definiţie clasică a fericirii este dată de Bentham conform căruia „fericirea este o sumă de plăceri şi insatisfacţii”. Fericirea este determinată atât de factori externi cât şi de factori interni. Gradul de fericire pe care il resimt reprezintă astfel satisfacţia pe care o am cu privire la întreaga mea viaţă.
Istoria fericirii este o istorie aparte. Subiectul a reprezentat şi încă reprezintă o temă centrală de reflecţie în filosofie dar şi în alte discipline precum ştiinţele politice, psihologie sau economie, care au definiţii proprii. Conform lui Rojas (2005) există patru teorii principale despre fericire enunţate în termeni de: hedonism - utilitarianism, dorinţă, satisfacţia faţă de propria viaţă şi teoria listei lucrurilor obiective asupra fericirii.
Conform teoriilor hedoniste plăcerea este principiul oricărui bine. Plăcerea (hedone) este scopul vizat, astfel că fiecare acţiune care produce plăcere este legitimă. Trebuie să-ţi amplifici plăcerea pentru a te bucura tot mai mult. Fericirea rezidă din plăcerea de a te bucura de diverse lucruri sau de împlinirea tuturor dorinţelor pe care le ai. Mai nou, în termeni de consum, fericirea provine dintr-o cursă către obţinerea de plăceri: cumpărăm nu pentru a ne poziţiona social de exemplu, ci pentru a ne produce satisfacţii ludice, emoţionale, estetice, distractive, corporale etc. (Lipovetsky).
În termeni de dorinţă, fericirea se enunţă simplu: sunt fericit atâta timp cât obţin ceea ce doresc. Cu cât am mai multe dorinţe împlinite cu atât sunt mai fericit. Felicitas este compusă ca o bucurie imutabilă şi constantă ce provine din împlinirea tuturor dorinţelor. Civilizaţia dorinţei, aşa cum o numeşte Lipovetsky, consistă în raportul a fi – a avea la un timp comprimat, altfel spus, dorinţele mele mă definesc, dar totul trebuie să se petreacă acum, în acest moment, într-un metatimp social.
Teoria listei lucrurilor obiective ale fericirii nu se axează nici pe plăcere nici pe dorinţă. Această teorie aduce în discuţie ipoteza că există o listă de lucruri, considerate ca fiind cu adevărat importante în viaţă, care definesc fericirea. Prin urmare, un individ va fi fericit dacă va realiza în întreaga sa viaţă anumite lucruri considerate dezirabile precum: educaţie, iubire, cunoaştere, carieră, prieteni, confort material, sănătate, spirit civic etc.
Satisfacţia faţă de propria viaţă constă într-o autoevaluare pozitivă a propriei vieţi, comparând modul în care trăieşti cu anumite standarde şi aspiraţii reale.
Pe lângă aceste teorii mai există şi alte definiţii date fericirii în tradiţia filosofică. Menţionarea acestor perspective este importantă pentru înţelegerea deplină a conceptului.
Odată cu Socrate începe şi interesul pentru fericire. Acest interes al filosofiei pentru fericire este pus în raport cu interesul substanţial pentru om. Cunoaşterea de sine, postulată de către Socrate, nu presupune doar autocontemplare ci şi gândire, te învată cum să gândeşti, cum să trăieşti, prin urmare cum să fii fericit. Fericirea devine astfel punctul principal de reflecţie pentru eudemonişti, ce o consideră binele suprem.
Mai apoi, fericirea este gândită prin intermediul a două curente filosofice: idealismul (Platon, Aristotel, Plotin) şi materialismul (epicurismul şi stoicismul). Pentru idealişti, fericirea reprezintă binele omului deoarece fiecare tinde către bine. Fericirea este o dorinţă absolută. Orice facem, facem pentru a fi fericiţi, fericirea fiind scopul vizat iar nu mijlocul unui scop. Conţinutul unei astfel de fericiri poate fi constituit numai în două moduri: prin contemplare sau printr-o viaţă ce trebuie să fie conformă cu virtutea.
Materialiştii în schimb fac din fericire o doctrină a plăcerilor. Epicurismul este un hedonism, plăcerea este principiul oricărui bine, dar şi un eudemonism: trebuie să te bucuri cât mai mult posibil alegând însă dintre plăceri pe acelea care sunt compatibile cu fericirea. Stoicismul însă este un ascetism moralist care defineşte fericirea prin virtute. Dacă pentru epicurieni, a fi fericit înseamnă a trăi bine, pentru stoici, a trăi fericit înseamnă a trăi virtuos, binele stoic fiind un bine moral.
În istoria filosofiei, conceptul de fericire capătă un nou sens odată cu Hobbes care deschide prerogativele organizării politice a fericirii din secolul al XVIII-lea. Fericirea nu mai ţine numai de subiectiv, de virtute, de morală, de bine, ci tinde din ce în ce mai mult să ţină de obiectiv. Fericirea care era gândită până acum ca un bine suprem devine o teorie a puterii ca obiect al unei căutări care nu este foarte bine definită. Fericirea este dorinţă de putere deoarece obiectul dorinţei omului nu este de a se bucura o singură dată ci de a-şi asigura pentru totdeauna îndeplinirea dorinţei sale viitoare (Comte-Sponville).
Această nouă artă de a trăi atribuie fericirii un statut necesar şi indispensabil. Fericirea devine puterea de a te bucura şi bucuria de putere a lui Spinoza. Fericirea este experienţă de viaţă. Fericirea se traduce astfel şi prin iubire care este până la urmă experienţa noastră a tuturor. Aceste noi valenţe ale modului de a gândi fericirea aduc în ecuaţie încă un element: pe Celălalt. Din acest moment, fericirea nu mai este la modul singular.
Concluzionând, se poate vorbi de 3 moduri diferite de a gândi fericirea. Mai întâi, putem gândi fericirea ca o bucurie imuabilă şi constantă care rezultă din împlinirea tuturor dorinţelor, numită şi felicitas. Mai apoi, al doilea mod de a gândi fericirea este relativ fiindcă suntem mai mult sau mai puţin fericiţi (atunci când nu suntem fericiţi) sau aproape fericiţi de fiecare dată când bucuria pe care o simt mi se pare posibilă. Acesta este cred şi fericirea comună în sensul ei obişnuit. Şi nu în ultimul rând mai este şi fericirea înţeleptului, numită beatitudine.
[...]
Nu sunt dacă nu sunt fericit! :)
