ultima zi de iarnă

oamenii mai şi zâmbesc
până la urmă
mai e până la apocalipsă

şi uite
s-a dus şi iarna asta
se pare că
n-am murit prea mult

21 februarie, 20:01

e o zi de marţi ca oricare alta în care mă găsesc greu la cât de uşor îţi este ţie să mă pierzi nu-mi vine să fac nimic îmi trec prin cap tâmpenii întrebări inutile ce gust are conştiinţa ce formă are o secundă cum de ce când unde sunt nu ştiu de ce dimineaţa mă urc în maşină mai întâi mă opresc pe undeva să beau o cafea apoi merg la servici vorbesc o zi întreagă la telefon despre cifre strategii business planuri rahaturi necesare care-mi ocupă jumate din viaţă şi-aştept ceva niciodată n-am ştiut ce de-asta poate şi zilele mi se par la fel şi mi-ar place să trăiesc o zi în care să nu ştiu ce zi e să stau la masa de scris să dau cuiva cuvinte în dar şi să cred că nu se mai poate întâmpla nimic rău să iubesc în neştire să iubesc din neştire iar tu să fii pe-aproape doar pe-aproape ar fi de-ajuns însă azi nu e o astfel de zi e doar una în care scriu acest poem ca pe o pagină de jurnal pe care nu sunt sigur că o voi mai reciti vreodată şi pe care-o închei aşa

a mai trecut o zi pe care-am trăit-o nefiind
dar încă ştiu să respir



foto: Kemal Kamil Akca

accident, ca-n viaţă

acum nu mă doare nimic de parcă n-ar exista durere şi îngerii n-ar avea ce veghea de fapt trei ketonale şi-au făcut treaba destul de bine şi sunt aproape fericit dar ştiu că mai târziu aşa în vreo trei ore când toate-s tăcute şi noaptea-i cuprinsă de iarnă o să mă caţăr pe pereţi de durere şi-atunci nu mi-aş dori altceva decât ca degetul mâinii tale drepte degetul ăla cărnos cu vinişoare indigo firav împrăştiate sub pielea netedă să-mi umble cuminte pe glezna luxată înmuiat în alifii misterioase cu gust de ciocolată... până adorm



foto: Iker Iglesias

când foile-s albe şi noaptea la fel

sunt câteva zile de când n-am mai scris nimic nu mi-a atras atenţia ca şi când aş fi încetat să exist şi am o mie de gânduri ascunse pe care le împart prin cafenelele din oraş cu oameni pe care nu-i voi mai întâlni a doua oară şi-n care mă las pierdut cel puţin aşa îmi place să cred dar ştiu că-mi plac iluziile atât de mult încât uneori orice iluzie mi se pare reală dar cine sunt Eu să pot spune ce e real sau nu habar nu am de ce timpul trece al dracului de greu când ajung acasă seara citesc mai multe cărţi deodată ascult la nesfârşit un album nou de la radiohead merg în bucătărie fumez 2-3 ţigări una după alta e doar 9:00 orele-s toate sub cod roşu de ninsoare şi iar va fi o noapte lungă în care doar liniştea-mi urlă în urechi dar nu şi-n inimă în inimă e altceva cineva dar refuz să mă gândesc la asta pentru că sunt dar nu sunt nu sunt dar sunt totuna mi-e pe masă foile-s tot albe la fel ca noaptea până pe la patru şi doişpe minute când închid ochii şi am impresia că mă încălzesc de la frigul ce-ţi stă în vârful sânilor şi-n mine parc-ar fi deja primăvară

e dimineaţă miroase-a cafea şi-a lapte şi-a lumină proaspătă

unde-ai fost?
aici departe niciunde în tine


foto: Gergana Encheva

ultima dată

aşa
acoperit de iarnă
în spatele unei vieţi
în care-ai fi putut poate
să mă trăieşti
sunt
atât
cum sunt fără ca să întreb
de ce

astăzi
a nins în sufletul tuturor
nimeni
nu a scăpat
doar tu
m-ai găsit
într-un vis aproape uitat

nimic nu s-a schimbat
n-ai fi zis
parc-ar fi iarăşi cum era
pe-atunci
când ne gândeam că niciodată nu
mai poate fi
aşa

acum doar
acum

mâna mea te atinge
pe mână
această piele aceşti pori
îi ştiu pe de rost
firele de păr
firave
încă-ţi stau culcate
de când te-am atins
ultima dată