vineri, 10 ianuarie 2014

cangurii mănâncă ridichi




mi-era poftă să dorm și să visez dintr-odată m-am ridicat de la masă și poate am spart ceva dar n-am auzit decât o hărmălaie îngrozitoare din străfundul nopții mai mulți câini negri au străbătut peretele bucătăriei și mă gândeam că te-am lăsat singură dar nu m-am întors am fugit nepăsător în patul somnului să vânez comete sinucigașe sub plapuma în dungi de lăcrămioare unde-au trecut secunde și ani uriași și mie nu-mi păsa mă durea în cot de facturile neplătite până la urmă încrederea e ușor de pierdut și greu de câștigat iar stilul de viață iresponsabil NU dăunează grav sănătății orice s-ar spune trebuie să faci ceea ce visezi ori trăiești degeaba așa că n-are rost să regret voi mai rămâne pentru o vreme aici până voi consuma partea neconsumată din mine încet și sigur mă voi întreba oare cangurii mănâncă ridichi oare oamenii sunt mai fericiți seara sau dimineața și te voi zări așa aievea fără înțeles chiar în acel moment din spațiu și timp se va găsi particula lui dumnezeu într-o pungă de chipsuri de tipa aia înaltă blondă murdară de la nouvelle vague care va urla uimită exaltată și eu voi deschide ochii iar luna va fi captivă în perdelele de la geam ca într-un păienjeniș straniu de real

nu mă trezi din viața ta
o dată pe an visez singur

luni, 6 ianuarie 2014

little piggy



cine e cine ce mai e ce
nu mai întreb n-are rost
inexplicabilul timp se sparge
în timpanul tăcerii
ieri te-am uitat prea ușor
azi te găsesc prea greu
în fața privirii armate de zebre
se îneacă în nămol
little piggy te strig
fuck the whole universe
nu te speria nu respira
la viață oricum ne trezim

la viață
oricum
ne trezim

marți, 31 decembrie 2013

bufnițele-oameni




peste oraș cade un întuneric blând și inexplicabil prin care te poți rătăci ușor asta ți-am scris butonând o poveste într-o fereastră de chat și nici nu știu dacă ai citit probabil erai ocupată cu pierderea sinelui prin bucătărie oricum era o poveste cretină cu noi cu alții cu nimeni cu chipul-lună al papagenei căzută din cer în mijlocul unui vis despre care sunt mai mult ca sigur că nu a fost vis cu bufnițele-oameni și rațele-oameni care s-au dus să caute altundeva iluzii cu anul care a trecut și-n care nu am fost prezent de fapt habar nu am unde am fost poate în alți ani pe care încă nu i-am trăit ori în alții pe care i-am trăit de prea multe ori nu prea știu nu prea sunt sigur că vreau să știu ce mă așteaptă cine vine ori de ce scap până la urmă și gândirea pozitivă e fix o pulă o idee-pieton ce nu se asigură la colțul creierului și peste care trece foarte curând altcineva cu un camion întotdeauna altcineva te oprește din drum să te întrebe cât e ceasul ce-ai mai făcut ce-ai mai pierdut apoi merge mai departe ca și când n-ai fi existat dar nu-i bai indiferența este transparentă anodină și duce la o singurătate acceptabilă fără doar și poate în fiecare clipă vom aștepta o clipă mai bună îngenunchiați în realitatea uzată ca o gumă mestecată prea mult

de mâine voi începe o viață nouă ca toate celelalte începute în fiecare dimineață de până acum



photo: kim ngan ao

marți, 10 decembrie 2013

sinestezia este o anestezie cu viață



eu mă fac să fiu un mod de a fi eu aleg dar nu mă aleg eu privesc dar nu mă privesc eu sunt cel mai îndepărtat aproape al meu întotdeauna prezent dar niciodată conștient de prezența mea eu sunt toată lumea care a plecat din mine la schi la proteste la patinoar la o cafea la orice eu aștept pe canapea o altă viață în care să mă nasc la fel cred eu cred prea puțin eu știu culorile pe numele lor mic și le strig de exemplu mă albastrule unde dracu fugi seara după ce închid ușa cerului și culorile îmi răspund uneori dar culorile n-au buze ele au mâini și mâinile sunt de mâine ele nici nu există pentru că existența în sine sună a gol și golul e plin ochi de ochiuri de rouă prăjite în lumina încinsă e dimineții și dimineață e în fiecare zi dacă vrei dacă vreau dacă vrei să vreau voi privi pe fereastră pentru că fereastra mă desparte de iarnă fereastra e o despărțire în toată regula iar regula este regulată bine adică e periodică necesară și merită încălcată vreau să zic să respecți și ceea ce nu trebuie respectat să respiri iubirea printr-un plămân universal să nu uiți să o iei razna să nu îți pese că îți pasă fiindcă prin inima ta trece sângele tuturor necunoscuților

când mă iubești
trăiesc fără să-mi număr banii


photo: chillphotographie

vineri, 22 noiembrie 2013

e o prostie să crezi




nu știi ce ai până nu pierzi ce prostie draga mea oricum niciodată nu învățăm lecția pentru că noi nu aparținem nimănui la fel cum nimic nu ne aparține și începem vieți și dimineți și zile și mergem mai departe cu capetele plecate în fața unor călăi imaginari care nu ne iartă pentru că noi înșine acceptăm să fim sclavii unui salariu jalnic de parcă avem creiere din peturi de cola și cel mai ușor e să spunem că nu înțelegem ce se întâmplă că doar de ce dracu să depunem un efort să ieșim din neurastenii și nevroze mai bine căutăm resturi de viață în tomberoanele timpului și mergem și stăm și mergem și stăm și pierdem și credem c-am pierdut ceva și nici nu știm ce până când ajungem să nu ne mai pese de mizeria de pe mâini și sufletul nostru e ca un coridor de spital fără becuri prin care nu se mai poate ajunge nicăieri oricum e o prostie să crezi că oamenii pierd suflete draga mea eu cel puțin nu pierd decât chei dar nici nu știu dacă sunt om sunt doar paralizat în patul conștiinței iar de ridicat nu mă voi ridica fiindcă nu pot umbla peste cadavre tălpile mele sunt prea fine și iubesc patul acela vechi cu saltea denivelată în care ți-am sărutat întâia oară sânii fiindcă pe vremea aia nu vedeam că trece timpul și plantele nu se ofileau însă uite cum noi ne cunoaștem de-o viață și nici acum nu știm ce suntem flori magneți ori cuvinte și încă mai inventăm întrebări dar știu că într-o zi vei râde cu buzele mela draga mea vei fi fericită pentru că fericirea constă în uitare altfel spus dacă vrei să fii fericită încă de azi trebuie să uiți ziua de mâine

de fapt
întotdeauna e prea târziu să regreți că ți-ai permis să trăiești


photographer: Ovidiu Manoilescu
artist: Mauricio Silerio

marți, 5 noiembrie 2013

trevor reznik nu s-a mai trezit şi nici nu mai are de ce




suntem luptători de gherilă
iubim orice iubim oricât
suntem ca sarea care topeşte
gheaţa de pe şosele

uneori însă poezia moare
în viaţa celor care uită
şi nu e uşor să fii idiot
vă spun

ieri n-am luat lapte
îţi mulţumesc că mă iubeşti
nu trebuia să uiţi
mi-ai spus
cafeaua n-are poezie azi

apoi timpul s-a contractat la o zi
şi ziua la un minut şi minutul
la o secundă de care nu-mi pasă
zâmbesc învins ca trevor reznik
şi-adorm cu stomacul plin de iluzii

în jumătatea mea de vis
e lună plină


photo: michel picard