sâmbătă, 13 octombrie 2012
enjoy the ride
cine ești de ce nu ești? ochiul nopții se deschide. tăcerea absurdă inundă încăperea. nu mi-e frică să spun unde sunt. nici nu știi. niciodată nu vei știi. aici sunt bufnițe de carton scrisori și plicuri cu facturi toate nedeschise boluri murdare de lapte și cereale. pe peretele uns cu lavabilă fluturi azurii se târăsc spre tavan iar tavanul e singurul cer din care lipsesc norii lipsesc îngerii iar dumnezeu e plecat în sufletele celor care nu cred. dar cei care nu cred n-au nevoie de dumnezeu. lasă-ți ochii să vadă închide-i deschide-i dar lasă-i să vadă. tu nici măcar nu vrei să ne auzi. eu sunt sunt sunt de mai multe ori sunt. sunt conștient de mine de noi de vocile mele care sunt eu. eu nu sunt eu. noi suntem eu. e toamnă aici. dintotdeauna a fost toamnă. dintotdeauna te-am așteptat toamna. în nici o toamnă nu m-ai găsit. ochiul nopții se deschide. tăcerea absurdă inundă încăperea. e becul aprins. inima mea te ține de mână. ieri am fost în vizită la prieteni vechi am depănat amintiri și vieți ce nu mai pot fi trăite. trecutul e relativ doar dacă vrem să ne mințim. pe stradă pluteau ploi reci mizerabile și troleibuze încărcate cu oameni ce nu știu să zâmbească. am stat acolo blocat în minute oarbe. am plecat. am plecat de multe ori dar niciodată n-am ajuns. încă n-am ajuns poate nici nu voi ajunge. ma réalité imaginaire. îmi asigur visele cu citalopram fluoxetina setralina paroxetina și alte culori. cât de goală e camera asta. lasă-ți ochii să vadă închide-i deschide-i dar lasă-i să vadă. ce? nu contează ce contează. playlistul s-a oprit cu morcheeba. enjoy the ride. enjoy the ride. enjoy the ride. asta era piesa ce se auzea în acea după-amiază. tu erai pe balcon întindeai haine eu citeam beckett si mă gândeam la obsesii. arhanghelii știau să fie fericiți. cumva. cumva au dispărut încet încet așa cum dispare totul. dar nimic nu dispare de tot. uneori îi mai aud și-mi spun ce mai faci. acum nu. acum am picioarele amorțite. nu mai plec. cu degetele galbene fumez țigară după țigară până le termin. termin ce mai e de terminat. întind mâna dreaptă pe masa de sticlă mată și ochii mi-i așez pe bluza adunată la umăr. noi trăim doar atunci când suntem trăiți. noi trăim doar atunci când suntem trăiți. e becul aprins. cine ești de ce nu ești?
Publicat de
Gabi
la
10/13/2012 07:00:00 p.m.
1 comentarii
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!
Trimiteți pe X
Distribuiți pe Facebook
Etichete:
Beckett,
enjoy the ride,
existenta,
fumat,
gabriel bota,
morcheeba,
poezie,
tacere,
toamna,
traire
luni, 1 octombrie 2012
Lansare de carte: “nu mă numesc Eu”, autor Gabriel Bota!
Dragilor, împreună cu Editura Eikon şi Book Corner Librarium am plăcerea să vă invit Sâmbătă 06 octombrie 2012 ora 12:00 la lansarea volumului de poezie “nu mă numesc Eu”!
Evenimentul va avea loc în Cluj-Napoca la librăria Book Corner, B-dul Eroilor nr. 15!
Prezintă:
- Aurel Codoban
- Vasile Sebastian Dâncu
- Ştefan Manasia
- Valentin Derevlean
*Cu participarea artistului Mauricio Silerio care a realizat grafica volumului!
Vă aşteptăm cu drag!
sâmbătă, 22 septembrie 2012
glossy
ne trec multe prin viață și noi trecem prin viețile multora fără să vrem mai mult sau mai puțin influențăm și suntem influențați de o singură secundă scăpată într-un timp pe care niciodată nu-l conștientizăm și uneori e obositor să înțeleg tot ce pentru alții e de neînțeles ori poate e doar o iluzie nici eu nu mai știu nici eu nu m-am decis dacă mai cred sau nu în adevăruri stupide și greu de controlat până la urmă totul poate fi acceptat însă acceptăm totul de obicei atunci când vrem să iertăm și vrem să iertăm doar atunci când suntem obosiți un fel de cerc logic ilogic în care mintea noastră confuză se învârte la nesfârșit dar e greu să recunoaștem asta și o facem foarte rar atunci când nu avem unde să ne ascundem când nopțile sunt gri și sunt împânzite de ploi cadențate rupte din ochi de sfinți inexistenți când inima ne bate după cadența ploilor în casă cu lumina stinsă visăm la o viață glossy și încercăm să credem mai mult decât oricând în orice lucru stupid până când știm că dacă ne întrebăm ceva răspunsul este întotdeauna da
joi, 6 septembrie 2012
kashmir
scăpată de îngeri cu degete moi
lumina iar cade în valuri veline
aşezată pe felia de pâine
liniştea îneacă fericiri în paharul cu lapte
ezitări dileme şi contradicţii hulpave
sunt presărate cu rozmarin
şi-aruncate-n kashmir
unde girafe unicorni şi bostani aurii
stau pitulaţi fără grijă în vise haşiş
peste praful în solzi de muştar
pe masă sunt clipe
de-o viaţă încrustate-n cuvinte
şi doar scaunul gol de alamă polară
aşteaptă minutul cel leneş în care
iar o să fii
miercuri, 29 august 2012
toamna există tot ce nu există
aş îndrăzni să spun că totul e frumos
că secundele mele sunt bătăile tale de inimă
dar atunci când inima ta bate
frunzele cad
e toamnă iubito
iar toamna există tot ce nu există
eu toamna respir adânc
şi mă împac cu gândul că totul moare
toamna îţi iubesc atât de mult mâinile
pentru că mă dezbraci
de haine de mine
de tâmpeniile zilnice care-mi trec prin cap
şi-apoi facem sex ca doi turbaţi
până târziu în noapte când tu adormi
şi eu pe furiş mă ridic din pat mă pierd
în teorii metafizice stupide am impresia că
văd lumea cum n-o mai vede altcineva
şi scriu până mai pot până mai am ce
până dimineaţa
sunt
cum s-ar zice
fericit
aş îndrăzni
aş îndrăzni să spun că totul e frumos
că secundele mele sunt bătăile tale de inimă
dar atunci când inima ta bate
frunzele cad
foto: Svetlana Korolyova
Publicat de
Gabi
la
8/29/2012 07:56:00 p.m.
1 comentarii
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!
Trimiteți pe X
Distribuiți pe Facebook
Etichete:
fericire,
frumos,
gabriel bota,
metafizica,
poezie,
sex,
toamna
joi, 16 august 2012
fears
pe strada asta parcă-s adunate toate umbrele oamenilor toate părţile lor întunecate secrete mizerabile ascunse adânc în inimă stau şi mă pândesc de peste tot şi-atunci grăbesc pasul simt că sunt urmărit pe această stradă goală închisă-n întuneric doar bălţile de lumină de la felinare sunt vii în rest nu e nimeni cu mine nici măcar eu şi ştiu doar că sunt beat dar raţional închid ochii pe spate şi-n glezne am tăieturi de cuţit amestecate-n frig şi frică pură ca-n filmele lui hitchcock şi alerg vreau să ajung undeva dar undeva-ul meu e niciunde cred pentr-un moment că împart cu jim morrison 4 pacheţele de gelatine îmbibate cu lsd şi degetele-mi sunt şerpi uleioşi reci cu ochi de diamant în care se scaldă o lună ţinută la piept de-un înger cu obrazul ros de nemurire ce urlă de durere pe asfalt mă întind peste propria umbră am alergat destul de cineva de tine de mine nu mai pot face niciun pas mă las oricui poate să mă găsească aici acum nu e nimeni
chiar şi eu am plecat din mine
foto: Kirill Kurbatov
Abonați-vă la:
Postări (Atom)






