sometimes shit happens

cât stres în noi parcă plutim peste zile şi zilele trec şi se duc naibii şi cu ele ne ducem şi noi automat seara pun totul la îndoială de parcă-mi curge sânge cartesian prin creier şi ajung la concluzia că viaţa noastră dă cu virgulă orice-am face veşnic vom fi nemulţumiţi de noi de alţii întotdeauna de ceilalţi şi aidoma unei destăinuiri de copil cu mânuţe pufoase şi ochi cristalini cu dichis maschez forţa vocilor mele interioare pe care voi le citiţi aici voi cei care citiţi habar n-aveţi cât de mult îmi tremură inima cu care scriu aceste cuvinte în timp ce-mi pun căştile-n urechi printre acorduri funky soul psihedelice mănânc vinete cu maioneză de la bila beau un ceai de prune şi whiskey meditez mă enervez levitez întreb pe cineva pe cine tot pe mine de ce mi-a zâmbit tipa aia bună azi mult prea insistent de ce nu i-am zâmbit şi eu de ce înţeleg tot ce nu vreau să înţeleg de ce te iubesc de ce nu pot să dorm de ce nu pricepi că nu pot să dorm de ce scriu de ce multe multe multe de ce-uri toate frustrările mele inutile prosteşti ţi le las la uşă pentru că nu-i aşa sometimes shit happens


până una alta în fiecare seară la masa mea de scris
mă duc să fiu ce-am fost
şi vin să fiu ce nu pot fi

some voices

sunt mulţi turişti zgomotoşi în această cafenea îmi place să stau la aceeaşi masă de unde privesc cu ochii ficşi ai raţiunii oamenii din jur apoi mă joc cu pachetul de ţigări şi-l rotesc până devine o roată de-aia hipnotică în alb şi negru o uşă prin care ajung în mine e mult prea multă linişte ca şi când nimeni nu s-ar fi născut vreodată ori poate toţi şi-au făcut bagajele şi-au plecat dar nu ca să privim lumea trebuie să ştim să privim ca să ne privim pe noi înşine nu avem nevoie de ochi şi-atunci îmi aduc aminte de mine nu pot să m-ascund şi încet încet fiecare gând devine o voce fiecare voce devine argumentul unei lumi posibile imposibile în care eu sunt noi iar noi suntem portretul lui dorian grey şi aşa reuşim ca eu să fiu atât de minunat în versuri doar în versuri te găsesc vulgară cuminte frumoasă ca mai toate ploile ce cad pe pământ fiindcă ploile sunt cererea mea de iertare fiindcă ploile astea ne spală mâinile aceste mâini cu care ne-am îngropat unul în celălalt aşa se-ntâmplă ca-ntr-o zi oarecare pe neaşteptate să devenim străini în propria noastră viaţă mă trezesc acum în această cafenea la aceeaşi masă privesc cu ochii ficşi ai raţiunii alţi şi alţi turişti zgomotoşi

morning mindfuck

dimineaţa asta
ochii mei văd şlapii covorul pluşat uşa de sticlă deschisă ce dă spre hol 12 paşi până în baie oglinda murdară de pastă de dinţi două mâini ce-mi acoperă faţa lungă osoasă încremenită adormită sub buze nici un cuvânt
dimineaţa asta
ochii noştri o văd pe atena lui phidias vulgară şi-a naibii de bună un fel de playmate cu tălpile-n sânge ce dansează pe musica mundana primul cuvânt ce se termină-n zdă lângă ea flori de maci triunghiulari creaturi hibride o mască de oxigen rămăşiţe dintr-o explozie toate adunate-ntr-un tablou expus printr-un vis decupat nu ne-aducem aminte ce cum am visat undeva cineva a strigat toată noaptea şi-am strigat şi noi dar dumnezeu nu aude vocea raţiunii oamenii se nasc şi mor atât de simplu e tot şi fiecare trebuie să se considere pe sine însuşi ca substanţă iar gândirea ca un accident al existenţei proprii nu nu nu iubim destul şi suntem în stare de mult mult mai multe idei un amalgam de cuvinte nenorocite cu astea

azi îl futem pe ăsta la cap



foto: Mauricio Silerio

pentru că invizibilul există și toți ne naștem nebuni

tu eşti cea care
are ochi bruni glycine ori absint
întotdeauna al naibii de clari
ce ne văd pe noi toți cei care nu suntem aparențe
noi toţi cei care fumez beau mă droghez
şi-ajung mai degrabă la dumnezeu
fiindcă ştim să iubim
noi toți te cuprindem cu o singură mână de sân
şi-ţi ajungem în inimă
şi-ţi șușotim cu aceeași limbă
secretele lumii din mine
noi noi noi
toţi suntem strigătul mut din tabloul lui Munch
şi-ţi spunem că

te iubesc din
noi toți cei care sunt eu


foto: Maria José Amorim

vulnerabilităţi

era culcată pe-o dungă
şi doar cu genele îmi apăsa pielea obrazului

era aproape indiferentă
şi-mi asculta cuvântul cum urlă sub peniţa stiloului

aşa adormise
într-un cânt absurd
pe care-l cântam cu privirea aiurită
la fluierul piciorului
neştiind
că rămân cu ochii deschişi
ochii mei imposibil de frumoşi

ochii mei ce planează
în dimensiuni metafizice ori de câte ori
tu fugi
în visele tale
se-anunţă o vară fierbinte



foto: Adolfo Valente