Nebunie - continuare "Nu ma numesc Eu!"

[...]

Sunt acolo unde am uitat că voi fi. Acea lumină din tavan nu-mi oferă înţelepciune decât o durere de cap pe care de fapt nu o simt. Nu înţeleg de ce nu pot să-mi mişc mâinile. Nu pot să-mi întorc privirea. La un moment dat, am avut impresia că te-am zărit. E ca şi când tu ai fi răsărit în calea umbrei mele...

Sunt normal de nebun. De ceva timp am început să beau mult. Cârciuma în care sunt acum e plină de fum, de oameni care râd. Aici, de obicei, vin dimineaţa să-mi beau cafeaua. Ţin un pahar de tărie în mână şi încerc să-mi imaginez vise pe care să le visez. Vise visate. Îmi place cum mă clatin. Am un balans care îmi echilibrează gândurile. De ceva vreme sunt singur. Îmi aduc aminte de cum te-am întâlnit în dimineaţa aceea în care ne-am spus pe nume... de dimineaţa în care mi-am imaginat dimineaţa noastră... A trecut mult timp de atunci. Tu eşti undeva, într-o altă distanţă probabil... într-o altă totalitate. Eu nu mai sunt reperul iniţial. Fac lucruri iraţionale într-un mod conştient. Totul poate să se ducă dracului. Râd ca un imbecil de nebunia mea patetică. Îmi ofer o înţelepciune autistă, încercând să-mi ţin echilibrul în dezechilibrarea mea. Mi se pare că lucrurile sunt făcute pentru a fi acceptate... aceasta e noua mea iluzie care mi se pare rezonabilă. Nu mă interesează câte limite trec atâta timp cât le las în urmă. Vreau să cuceresc tot ce se poate cuceri. Victimele nu au importanţă. Nu mai gândesc demult în bine sau rău... Totul mi se pare rezonabil. „De ce nu?”. E singura întrebare pe care o admit. Nu vreau să am un destin mediocru. Utilitatea paradoxului o găsesc necesară. De aceea imposibilul mi se pare posibil, de aceea mă admit într-un mod neadmisibil. Mă urăsc fiindcă nu vreau să mă urăsc. Din această cauză şi viitorul mi s-a părut întotdeauna previzibil...

Îmi place să fiu singur dar înconjurat de oameni. Ce sens are singurătatea dacă nu e cineva care să observe că eşti singur? Din locul în care mă aflu, ridic capul cu greutate şi zăresc în faţa mea oglinda din spatele barului unde sunt înşiruite sticlele cu alcool. M-am întrebat întotdeauna de ce există oglinzi în baruri, în spatele locului în care sunt puse sticlele. Probabil ca să dea senzaţia de mult, de nesfârşit. Sticle mai multe cu băutură îţi dau senzaţia de linişte. Ajunge la toţi... Când cineva te priveşte uitându-te într-o oglindă, te vede în exemplar dublu. De data asta multiplul învinge unul... În oglinda din faţa mea văd tot ce se întâmplă în spatele meu. Imaginea e deformată din cauza fumului din bar. Am impresia că imaginea este ieşită dintr-un tablou de Dali. Scaunele se scurg, feţele oamenilor sunt groteşti şi se preling într-un mod vulgar peste paharele pe care le duc la gură. În acest tablou inversat mă zăresc şi pe mine. Ochii mei nu-mi transmit nimic. Timpul parcă nu m-a atins, îmi spun. Sunt parcă la masă cu Nero şi îi întind o brichetă. Mă numesc altfel cu toate că nu-mi aduc aminte să-mi fi schimbat numele. Figura mea exprimă ceva ce nu mă obosesc să înţeleg. E ca şi când Eul meu există pentru că s-a săturat de mine şi acum îşi oferă sieşi un moment de relaxare. Orice autojudecată mi se pare lipsită de sens. Sunt, cumva, mulţumit de mine. Mi-am imaginat o realitate în care nu mai pot fi ajuns. Am fugit să mă ascund de mine în ea... M-am născut după începutul atemporalităţii. De aceea sunt obsedat de numerotări...

- Cine eşti?
- De ce mă întrebi?
- Pentru că mă recunosc în mine!

Poate fii nebun un nebun? Am o idee despre adevăr pe care vreau să o împărtăşesc. Adevărul e simplu. Mult prea simplu. Nu se impune cu toate că avem impresia că îl căutăm. Când îl găsim, nu ne convine. Minciuna are două litere în plus şi cântăreşte prin urmare mai mult... Uite un adevăr incontestabil! Mi-am uitat deliberat întreaga viaţă. Am devenit inexplicabil. Mai nou îmi plac holurile de spital, mă obsedează indivizii cu probleme psihiatrice. Sunt plini de absenţe în lumea lor totală. Ca să-i înţeleg trebuie să fur fărâme din adevărurile lor. Albastrul e uman, pixul e instrument de tortură, scaunul e tron, boabele de fasole sunt zafire. O lume în care nu există numai o singură şansă. Totul este posibil. Imposibilul există pentru că e real. Mă complac în aceste iluzii gentile. Prefer să fiu absent. Absenţa mea mă percepe prezent. Sunt în afară de mine şi mă strig pentru a-mi atrage atenţia că nu exist. Sunt deja o idee de Altfel şi îndrăznesc a lipsi. Sufăr de un distructiv, teoretic, receptiv instinct. Mă vând pe grame de fericire şi sunt imunizat cu ser de nebunie. Îmi găsesc o multitudine de nume pentru că mă pot numi oricum. Trebuie doar să le păstrez în secret. Nu este nevoie ca cineva să-mi spună pe nume, să privească prin ochii mei. Mă găsesc şi singur pentru că ştiu că sunt pierdut. Lumile mele secrete îmi aparţin în totalitate. Creez ce doresc. Şi nu-i chiar aşa de rău...

În ordinul Iluminaţilor, Goethe avea un nume secret. Se numea Abaris, care însemna
Hiperboreanul, adică cel care vine de undeva din nord. Creatorul doctorului Faust avea şi el o viaţă secretă în care se credea normal...

Nu mai vreau să evit nici o nebunie. Toată viaţa le-am evitat. Mi-am calculat fiecare pas pe care l-am făcut. Fiecare drum a pornit de la a gândi potenţialitatea, a prevede drumul, urmat de liniştea găsirii preînţelese a Actului în sine. Vreau să-mi ofer surprize, noutăţi, lucruri pe care să nu le înţeleg, de care să mă bucur fără ca să mă întreb ce înseamnă bucuria sau cât durează. Vreau să fiu nebunul dintr-o lume normală şi nu invers. Iar dacă nu există o lume normală, pot să o creez. O să pun palma pe masă şi o să joc acel joc mexican în care încerci să strecori în viteză vârful unui cuţit ascuţit printre degete... O să-mi încurc sinapsele şi o să fac din centri nervoşi un labirint care nu duce nici înspre interior nici înspre exterior. Mă voi pierde în mine pentru că nu are cine să mă găsească. M-am eliberat de toate amintirile. Râd ca un imbecil. Dar asta îmi place.

Goya a început să picteze la pierderea auzului. Probabil că numai aşa a putut să picteze „Saturn devorându-şi fiii”. Nebunia poate fi acceptată dacă nu e auzită...

- Ce e cu paharul ăsta, îl întreb pe chelner!
- Doamna vi l-a oferit, răspunde el gesticulând din sprâncene către partea cealaltă a
tejghelei!
Mă mişc greoi şi reuşesc să-mi întorc privirea către locul indicat de barman. Pentru moment sunt enervat că cineva mi-a întrerupt dialogul pe care îl purtam cu mine privindu-mă în oglinda din faţă. În partea opusă locului de unde mă aflam, cineva mă priveşte insistent. E o tipă brunetă căreia nu-i disting însă foarte bine chipul din cauza fumului din bar. Îmi zâmbeşte. Îmi dau seama că vrea ceva de la mine. M-am săturat de oamenii care vor ceva de la mine. Nu mai am nimic de dat. Iau paharul de tărie în mână şi îi fac un semn de mulţumire întorcându-mă la fel de liniştit la gândurile mele. Însă nu pot să nu fiu curios cum cineva e atras de o faţă care se dedublează pe sine însuşi. Mă gândesc că oamenii sunt atraşi de ciudaţi, probabil pentru că asta le oferă un moment „nebunesc”. Dar, stimată doamnă, o nebunie începe cu o prea mare dorinţă inconştientă. Şi nu cred că eşti pregătită pentru asta...

- Pentru tine ce înseamnă fericire?
- Nimic! Nu mă mai gândesc demult la ea!

Încerc să găsesc argumente în favoarea nebuniei mele normale. Voi putea să înţeleg
nebunia, normal de nebun fiind, îmi spun. Această stare fluidă care mă cuprinde cu iz de psihoză şi demenţă îmi activează pentru-sinele. Ajung la acest punct al conştientizării de sine, adevărul care nu se caută ci doar se găseşte. Sunt în-sine pentru-sine. Am ajuns în ultima etapă a devenirii în care fiinţa coincide cu conştiinţa. Îmi vorbesc în mai multe limbi şi mă automodelez. Situaţia mea limită sunt eu. De aceea îmi şi creez copii. Mă autocopiez pentru a participa mai bine la mine.

În această ficţiune reală, mă multiplic pentru a mă aduna. Sunt nebun în sensul lui Erasmus, adică sunt uman. Raskolnikov nu a fost niciodată nebun. Poate doar excesiv de laş. Eu nu pot fi aşa. De aceea am renunţat conştient la tot. Pe tine te-am lăsat în urmă... nu ştiu unde ai rămas sau dacă te mai gândeşti să mă cauţi...

Pe Emma Bovary nu aş vrea să o cunosc niciodată. Nu ştiu de ce. Poate că nu aş avea răbdare să mă las cunoscut de ea. Nu mai am răbdare să fiu cunoscut de nimeni. Vreau să fiu pierdut în aceste lumi pe care le vede chipul meu din oglinda barului. Privindu-mi privirea deja încep să mă percep. A vedea înseamnă deja a percepe... E ca şi când priveşti un copac desenat şi începi să auzi vântul care bate frunzele. Dacă eu sunt absent înseamnă că pot fi oricum. Nu-mi lipseşte nimic. Copiile mele îmi sunt de ajuns. Ele dezbat fiecare reprezentare a imaginarului pe care eu îl fac real. Transcend şi mă împart în multiplul care mă adună.

Eu, Eu sunt Eu şi Eu!

Cineva mi-a spus într-o zi că mă vede aşa cum eu nu sunt de acord că sunt. Probabil că întodeauna m-am luptat cu mine şi normal că am pierdut. Poate că sunt ceea ce nu sunt. Vreau, prin urmare, să cad atât de jos până când voi ajunge în capătul hăului. Măcar mai jos de atât nu pot merge. Ce voi face de acolo? Primul lucru va fi să privesc în sus... Nu, nu sufăr de vreo deteriorare a comportamentului fiinţei mele. Voinţa mea e să fiu. Cum?! Nu ştiu. Poate doar normal de nebun.

Uite cum îmi găsesc subterfugii ale înţelesului meu. Caut într-una defecţiuni în memorie. Urăsc să-mi aduc aminte. Urăsc să am dreptate. E mai uşor să fii nebun... sau poate că e atât de greu încât unii niciodată nu-şi permit acest lux.

Îmi dau seama că am început să gândesc cu voce tare şi să-mi cert propriu chip reflectat în oglinda din faţă. Oamenii din jurul meu din bar se uită la mine ca la un smintit. Am băut peste măsură. Ce contează... Da domnilor, ce vă deranjează? Că sunt normal? Că vorbesc cu mine? Că îmi reproşez ceea ce voi nu sunteţi în stare să recunoaşteţi vreodată faţă de dumneavoastră? Întoarceţi-vă la normalitatea voastră! Pe mine lăsaţi-mă cu a mea...

În evul mediu, nebunii erau îmbarcaţi în corăbii şi trimişi departe. Astăzi, corabia nebunilor ar aştepta degeaba în port. Toţi se consideră normali.

Cu corpul balansat şi cu privirea dezechilibrată îi ignor pe toţi şi mă reîntorc la discursul pe care îl purtam cu imaginea din oglinda barului.

- Ce dracu mai aştepţi?
- Aştept să devin Tu!

Îmi dau seama că pentru mine cel care mă priveşte din oglindă, sunt mort. Mi-am furat şi uzurpat propriul loc al autolocuirii. Sunt aici dar mă privesc de dincolo. Îi provoc teamă propriului chip, am o mască autoperceptivă care trece de orice formă care poate fi înţeleasă. Sunt în-faţa feţei mele care mă vede inexistent.

Exist doar în urme de imagini proprii.

Am murit invizibil în faţa propriului chip. Mai pot fi zărit doar în reflectările abstracte din oglinzi. Sunt un fel de nemuritor mort.

Am reuşit să mor într-un mod imposibil.

Sunt ultimul număr din şirul lui Fibonacci. Fiinţa şi nefiinţa îmi vorbesc deodată: buzele-mi sunt de granit, ochi-mi sunt antistele iar în urechi am inelele lui Saturn. Desemnez ceea ce sunt prin Minele care mă inexistă. Care m-a preluat. Astfel îmi permit orice tulburare afectivă. Râd. Eul meu mă întreabă dacă fiinţa mea e justificată. Asta înseamnă că stau pe un loc nelocuibil... râd. Am reuşit să mor într-un mod imposibil... Nebunia este posibilă!

În bar sunt 73 de scaune, 16 mese, 41 de oameni, 14 femei brunete, 9 blonde, 61 de pahare pe mese, 4 sticle de vin, 11 lumini aprinse, 2 becuri arse, 2 afişe-reclamă la Jagermeister, 2 barmani şi o chelneriţă care mi-a oferit o aspirină... îngrijorată! Am multe obsesii de care vreau să scap. Numerotarea e una dintre ele...

Cu mâna dreaptă tremurândă duc la gură paharul şi sorb ultima picătură de tărie. La dracu, cât de singur sunt! Mă ridic de pe scaun şi mă împiedic de el. Nu există cauză şi de efect nu-mi pasă. Râd. Un gând mă duce la ideea de sinucidere. Nu o să o pot face niciodată. De fapt mi se pare o prostie. Dar dacă te sinucizi într-un mod inconştient?! Îmi iau dedublarea cu mine şi pornesc spre ieşire. Ating cu vârful degetelor scaunele din drumul meu şi le număr. Chipul meu din oglinda barului dispare şi el... Nu sunt nebun. Poate doar beat! Ies pe uşă... nu ştiu unde o să ajung...

Mă văd într-un salon de spital, neclintit, cu ochii deschişi şi nemişcaţi. Ating un înger de gelatină şi îi cer să mă protejeze. Tu eşti lângă mine şi îmi spui ceea ce nu voi auzi niciodată...

Tu nu mai vrei să-mi spui pe nume.
Eu, Eu nu mai vreau să fiu numit.
[...]