Efectul secundar

[...]
Din această cameră albă privesc prin fereastra cu tocuri albe o lumină albă. O infinitate de alb. Chiar si cele două urme de la un defibrilator pe care le zăresc pe pieptul meu sunt albe. Mi-am tatuat cu alb readucerea la viaţă. Privirea mea stă blocată în vântul alb de afară. Un vânt cosmic ce împleteşte galaxii plate şi albe. Un vânt ce scutură copacii albi de alb. Un vânt prea alb pentru ochii mei albi... Mai văd tăcere... tăcerea mea urlând. Mă întind. Prind rădăcini şi răsar în proiecţiile propriei mele imaginaţii. Din alb îmi iau puterile de supererou: sunt de un invizibil absurd, cu glasul îndepărtez ceaţa, cu urechile prind şoaptele iar cu ochii... cu ochii văd alb. E clar. Sufăr de alb.

În această sagă a mea blestemată Wagner îmi compune o tragedie clasică în note inversate. Ce uimitor apollinic găsesc în propriul esofag unde Isolda îl ucide pe Tristan şi ia asupra ei vina eternă. În acest Eu totul este inversat, totul devine un efect secundar necesar. Conştiinţa mea nu mai are certitudine cu privire la identitate. Sunt empiric, prin urmare mă pot trata.

Dacă o să vreau să fiu ucis vreodată, vreau să fiu ucis de dorinţa ta de a mă face bine.

Ce simplu e să fii normal. Sunt ancorat de toate realităţile pe care acum în sfârşit le înţeleg. Pentru că acum pot să fiu în toate. Sunt de o prezenţă multiplă şi exemplară. Măcar nu tremur. Sunt lucid şi dedicat lucrurilor lumeşti.

Cuprins de ataraxie satisfac cea mai simplă formă de anarhie: „nici Dumnezeu, nici alt stăpân”.
Trăiesc perfect în realităţi perfecte.

Am luciditatea lui Sisif. Prin urmare am dreptul să fiu multiplu.
[...]