e luni şi cuvintele stau ascunse în alb

Cu o foarfecă imensă, pe care o ţin cu ambele mâini, decupez din istoria mea nişte zâmbete... asta fac acum în spatele ochilor închişi, decupez părţi din trecut...

E luni... o zi de 4 iulie friguroasă, atipică pentru vară. Plouă rece de câteva zile... nu mă pot plânge, e ca şi cum aş trăi toamna în vară... Ce repede a trecut anul ăsta... mai sunt câteva luni până la sfârşitul lumii...


Mă plictisesc teribil... beau cafea dintr-o cană pe care scrie „reality vs. dream” şi mă gândesc:
în care realitate să fugim
în a mea
sau
în a ta?
unde să ne ascundem,
eu de mine
tu de tine?

Nu am răspuns...
E trecut de amiază... stau încă întins în pat, ascult Portishead şi citesc Sartre. Caut să-mi pun întrebări. Am impresia că deţin foarte multe răspunsuri însă cumva sunt incapabil să întreb ceva...

Refuz, ignor, ascund, caut, aştept, fug... e rezonabil!

Pe foaia de scris, în partea dreaptă, desenez mulţimea lui Mandelbrot.. observ această perfecţiune divizată într-un interior infinit. O veche obsesie de-a mea...

De altfel, cuvintele stau încă ascunse în alb...

Oare ce să fac azi? Uite că am reuşit să-mi pun o întrebare... la naiba, acum nu am răspunsul!

Până una alta, merg să-mi aprind o ţigară...