uite că nu mai e mult
de fapt nici nu mai ştiu ce aşteptăm
ori ce căutăm în noi înşine
nu recunoaştem nimic
ieri l-am visat pe tata
aveam vreo 6 ani el purta o cămaşă albă
mă urca pe-o bicicletă
şi mă proptise de-o primăvară
să nu cad
azi genunchii mei sunt plini de sânge
inima iernii a fost străpunsă
de noi ăştia care ne-am săturat
de frigul din noi
dar uite că nu mai e mult
de fapt nu vom ajunge niciunde
pentru că nimic nu ne ajunge
p.s.
în acest poem
nici n-am pomenit de tine
dacă n-ai observat
obsesia mea nu s-a schimbat
