Fântâna ursului

Bunicul meu a murit singur, sub un bec galben de spital.

A avut doar un copil, pe tata. Când tata avea doi ani, bunicul a început să sape în curtea casei o fântână. Puternic ca un urs, a săpat 8 luni, de dimineață până târziu în noapte, în fiecare zi. 38 de metri, fără oprire, hotărât să găsească izvoarele Apei Vieții. Când a ajuns la 39, solul a început să mustească și, din urletul de bucurie al Bărbatului-Urs, pământul s-a cutremurat surpându-se peste el. Cumva, a reușit să iasă la suprafață, a zâmbit cerului apoi a strâns din pumni și a luat-o de la capăt. Bunica, speriată, a încercat să-l oprească. I-a spus: ”o fac pentru tine și pentru băiatul nostru, nu fi nebună!”. Și n-a mai ieșit din fântână până când din crăpăturile pălmilor lui n-au șiruit stropi reci de apă-curată. Fericit, în noaptea aia, a adormit acolo, lângă groapa-spre-adâncuri și lângă cerul-lui-dumnezeu. Dar, din cerul-lui-dumnezeu, s-a pornit o ploaie cum nu i-a mai fost dat să vadă. Apa-din-cer s-a scurs atât de multă încât a dărâmat încă o dată pereții fântânii peste apa-cea-curată din adâncuri. Bărbatul-Urs nu s-a lăsat, a curățat fântâna, a bătut-o în pietre apoi, cu o țigară în colțul gurii, și-a luat nevasta în brațe și i-a șoptit doar atât: ”Împreună!”

Bărbatul-Urs a iubit o singură femeie, de fapt, sunt mai mult ca sigur că n-a știut că pe lume mai există și altele. Să ai un copil, să sapi o fântână și să iubești o singură femeie. Uite o rețetă pentru fericire.

Se întâmplă, se întâmplă ca în viața asta să existe și oameni care iubesc doar pentru că nu știu să facă altceva.

Ah, era să uit, înainte să moară, ne-a trimis pe toți acasă. Ne-a spus: ”Veniți mâine! Și mâine e primăvară!”

poem cu rotopercutor

oamenii își descoperă destul de rar sufletul
acea invenția ușor uitabilă despre care sincer
nici nu cred că există decât atunci când
cineva altcineva își înfige mâinile adevărului
în ochiul conștiinței tale împietrite
te gâdilă te face să zâmbești îți șoptește
hAI e momentul să te trezești boule
tot ce e mai frumos în viața asta de doi lei
nici nu s-a întâmplat așa că
ridică sunetul în boxele viitorului
10000 de wați neînduplecați până când
fericirea fericirea fericirea
îți strălucește în piele de parcă
azi ai fi copilul lui dumnezeu
singurul în stare să fie sigur de ceea ce vrea
singurul care nu cunoaște singurătatea
singurul care e om atunci descoperă în alt om
acea invenție ușor uitabilă și aproape inexistentă
sufletul

ce zici
nu-i bine să scoți cu forța binele din oameni
?



Artist model: Codruța Teslărașu

Konica Minolta, Femeia-Uitare

Femeia-Uitare s-a născut în locul de unde vine Noaptea. Nu se știe cum sau cine însă cumva, cineva, i-a pus numele de Konica Minolta. Ea nu are corp însă există și se pare totuși că este extraordinar de frumoasă. Se arată doar în conștiința Oamenilor-Timp și doar ochii acestora o pot vedea atunci când visează. Ea este produsul fizic al imaginației Oamenilor-Timp. Femeia-Uitare duce cu ea toate uitările din lumea asta și din cea de Dincolo. Dacă o întrebi ceva nu are cum să-ți răspundă dar îți aduci aminte ce ai uitat doar întâlnidu-o. Ea este cea care le dă speranță oamenilor, pisicilor și luminii. Ea aduce cu ea trecutul și ne ține în prezent. Și Oamenii-Timp o vânează și vor să o distrugă pentru că ei nu sunt interesați de trecut, de uitări sau de amintiri, ci doar de Viitor. Până acum nu au reușit să o captureze însă, nu de mult, a avut loc o întrunire a Consiliului Onorific al Oamenilor-Timp în cadrul căruia s-a luat decizia ca toți agenții activi de pe Pământ să viseze în același timp, astfel încât Konica Minolta să ia formă fizică și astfel să o captureze. Hotărârea Consilului a fost destul de controversată pentru că asta înseamnă că Oamenii-Timp trebuie să oprească rotițele ceasului după care funcționează Pământul, altfel spus, să oprească Timpul, deci și Viitorul. Și, cum ei trăiesc doar în Viitor, asta ar putea fi o operațiune riscantă care i-ar distruge. Întrunirea Consiliului Onorific al Oamenilor-Timp a avut loc în Valles Marineris, un canion de pe planeta Marte, adânc de 10 km și mai lat decât întreaga Europă. A durat aproape o veșnicie.
Konica Minolta mi-a apărut într-un vis pe care nu sunt sigur că l-am visat. Nu am văzut-o, nu am atins-o și nici măcar nu i-am auzit vocea. Am simțit doar că dintr-odată trăiesc și retrăiesc totul într-o singură clipă, Acum și Aici. Cumva, mi-a dat de înțeles că îmi cere ajutorul, că trebuie să o salvez de la ceva, eu habar neavând despre ce este vorba. Mi s-a părut o închipuire, o farsă a propriei mele conștiințe. Dar aveam să-mi dau seama că lucrurile erau destul de serioase.
În acea dimineață m-am trezit buimăcit și cu ochii umflați de parcă aș fi luat bătaie de la o gorilă responsabilă cu paza într-un bar condus de ruși. Am mers la baie, m-am spălat cu apă rece pe față, mi-am măsurat pupilele și m-am atins pe buze ca pe un semn de autoexistență. De câteva luni trăiesc fără să-mi dau seama că o fac. Casa e toată vraiște, toate-s întoarse cu susu-n jos, haine nespălate, cărți împrăștiate, felii de pâine uscate, căni murdare, praful veșniciei întins ca o peliculă groasă de unt. Nu mai prea sunt interesat de nimic. Tot ce-am însemnat s-a dus dracului cum ai zice ”ciocan”. Vreau să uit tot cu toate că paradoxul vieții mele tocmai ăsta e: când vorbeam cu cineva despre memorie, întotdeauna îi spuneam, mai în glumă, mai în serios, că am o problemă foarte gravă cu memoria, și anume, că nu pot uita nimic! Și cel cu care discutam începea să râdă însă, în sinea mea, nu-mi venea să mă amuz deloc. Ba mai mult, știam ce înseamnă să îți aduci aminte de toate deziluziile trăite, de tot ce ai pierdut, de prieteni, iubite, familie, câini și pisici care au murit sau care pur și simplu într-o zi au dispărut, de situațiile penibile în care ai fost pus în copilărie și nu numai, de accidentele pe care le-ai avut, de clipele grele de după fiecare despărțire, de chinurile și depresiile prin care ai trecut, de medicamente și tratamente inutile și câte și mai câte. Și nu era de-ajuns doar că nu le pot uita dar mi le aduc aminte în continuu și mereu sunt atât de vii încât le trăiesc și le retrăiesc la nesfârșit de parcă s-ar întâmpla toate dintr-o dată acum. Sunt o epavă, un amalgam de dureri, de amintiri și de amintiri dureroase.
N-am mâncat, nu mi-e foame. M-am îmbrăcat gros și ies să mă plimb. Psihoterapeutul meu mi-a sugerat să fac plimbări lungi, să admir peisajul, să mă obosesc. Cu toate astea mă plimb nu pentru că țin cont de sfaturile lui ci pentru că nu vreau să fac nimic altceva. Vreau doar să treacă timpul, să se întâmple ceva care să mă facă să uit, să găsesc ceva în viitor de care să mă agăț și care să mă scoată din grota asta întunecată în care mă aflu. La doctorul ăla nici nu mai merg, n-a înțeles nimic din starea mea, doar mi-a luat banii și mi-a dat sugestii care nu-mi folosesc. I-am explicat că nu mă doare nimic altceva decât tot ce am trăit, că nu am altă problemă decât faptul că vreau să scap de memoria mea, de unele părți ale trecutului pe care vreau să mi le refulez într-un cotlon de creier, așa cum fac oamenii normali. Dar nu m-a crezut, mi-a schimbat diagnosticul de la o săptămână la alta, m-a îndopat de medicamente pe care eu ca prostul le-am luat. Cu toate că știam că nu sufăr de vreo boală anume. Până când, într-o zi l-am sunat și i-am spus că nu mai am nevoie de serviciile lui. Sunt perfect normal, am nevoie doar de puțină uitare.
Mi-am pus căștile în urechi și am pornit muzica dintr-un folder de pe Iphone pe care l-am făcut aseară. Radiohead, Butch Walker, Mavis Staples, Mark Knofler și Son Volt. Muzică de plimbat, de uitat, de toamnă. Mi-am strâns fularul la gât fiindcă este frig și-am luat-o către pădurea de la marginea orașului. Mă gândesc că ar trebui să pornesc într-o călătorie lungă, undeva la marginea lumii. În urmă cu 3 ani am fost aproape de ea, la Polul Nord, dar n-am ajuns la destinație din cauza vremii. Ne-am întors și nu am mai revenit. Am fost cu fosta mea soție. Eram căsătoriți de 5 luni. După ce ne-am întors acasă, a doua zi dimineața, a plecat la Magazinul-Cu-De-Toate după iaurt și nu s-a mai întors. După 10 zile, în care am căutat-o peste tot, am primit un sms de pe un număr necunoscut în care mă anunța că vrea să divorțeze. Fugise cu un bărbat cu care se cunoscuse înainte să ne căsătorim. Îmi spunea că găsise dragostea adevărată. Am înțeles, nu am făcut prea mare scandal. Inițial, cuprins de furia momentului, i-aș fi desfigurat pe amândoi, chiar dacă n-am făcut niciodată rău nimănui și nu eram violent din fire. Dar am iertat-o cu toate că știam că doar eu voi rămâne cu o memorie plină de care nu mai puteam să scap. Oricum, a plecat, de atunci s-a și căsătorit cu el și are două fetițe. E atât de fericită încât bărbată-su dă pe acasă o dată pe săptămână, fiind mai mult plecat prin delegații și prin alte paturi. Uneori îmi pare rău de ea, dar n-am ce să-i fac. Nu eu i-am fost dragostea pe care o aștepta și cred că nici ea nu mi-a fost mie. Dorința aceea însă de a ajunge la marginea lumii încă o am. Mă gândesc tot mai des la ea. Îmi place să-mi imaginez că la marginea lumii există un fel de aparat care-ți dă restart. Mai întâi cauți mufa, apoi te conectezi și aștepți puțin până când vei fi altul sau același, dar în fața unui nou început. Tot ce te mai așteaptă este Viitorul.
Pe drum mă tot gândesc la cum ar arăta aparatul ăla și dacă aș ști să-l folosesc. N-ar trebui să fie prea dificil. Până în pădure am de mers vreo 5 km. Mai întâi ajung pe malul râului, apoi trec podul Haribo și urc pe strada În Oglindă până când se termină casele și, la vreo 400 de metri este pădurea de stejar care ține umbră întregului oraș. Pe strada În Oglindă este o cafenea micuță în care stau mai mult muncitorii de la primărie sau cei care lucrează în construcții. Prețurile sunt foarte mici și cafeneau a fost deschisă în locul în care pe vremuri funcționa un abator. De-asta are și un nume ciudat care îi ține la distanță pe turiști, The Butcher’s Caffe. Hotărăsc să mă opresc la o cafea și să mănânc un sandwich cu felii subțiri de piept de porc, proprietarul pregătindu-le el însuși, poate fiindcă nu reușește să se țină departe de pasiunea pe care o avea cândva. În cafenea mai sunt doi bărbați îmbrăcați în salopete așezați la o masă și un domn cu pălărie care fumează și citește un ziar. Privirea domnului cu pălărie este ascunsă, aproape misterioasă.
”O cafea și un sandwich. Vreți și o scrumieră?”, m-a întrebat proprietarul cu mânecile suflecate și cu obrajii îmbujorați.
”Vă rog” îi răspund, și mă așez lângă masa domnului cu pălărie, fiindcă în cafenea nu sunt decât trei mese înghesuite.
Proprietarul îmi aduce cafeaua și o scrumieră. Îmi aprind o țigară și sorb o gură zdravănă de cafea. În timp ce-mi aștept sandwichul mă gândesc la marginea lumii.
”Să știți că nimic nu e atât de departe precum presupuneți dumneavoastră, doar că uneori se ajunge mai greu acolo!”
Este vocea domnului cu pălărie care mi se adresează. Mai întâi mă surprinde și nu știu dacă vorbește cu mine. Dar apoi îl privesc și observ că mă ațintește cu privirea lui misterioasă și aproape tăioasă. Este un domn trecut de 60 de ani, cu pete adânci pe obraji și cu o cicatrice care-i coboară de pe frunte peste ochi până în zona maxilarului. Probabil a suferit un accident teribil sau cine știe în ce încăierare a fost implicat în tinerețe, îmi spun. Este îmbrăcat foarte elegant, cămașă albă peste care poartă un costum negru și un palton în stil vechi cu patru rânduri de nasturi. Îți dă o impresie înspăimântătoare cu toate că vocea lui sună cald și puțin răgușit, ca a unui bătrânel simpatic care fumează de o viață.
”Poftiți?”, îi răspund aproape încremenit și suprins de parcă acest domn cu pălărie mi-ar citi gândurile.
”Iertați-mă, nu vreau să vă deranjez. Păreți ca cineva care vrea să ajungă la marginea lumii și voiam să vă spun că nu e atât de departe doar că este aproape imposibil de ajuns. Și credeți-mă pe cuvânt, eu am fost acolo!”
”Dar de unde știți că vreau să ajung la marginea lumii?” întreb aproape tremurând.
”Se vede în privirea dumneavoastră. Este evident. Nu puteți prosti pe nimeni, mai ales pe mine.”
”Dar nu încerc să prostesc pe nimeni”
”Iertați-mă încă o dată. Sunt doar un bătrânel care vorbește neîntrebat. Oricum, ca să ajungeți la marginea lumii trebuie ca, mai întâi, să nu v-o negați dumneavoastră însuși asta. Apoi, trebuie să vă doriți mult, extrem de mult să treceți peste toate obstacolele despre care, vă atenționez, vor fi foarte multe și care vă vor pune la multe încercări!”
Nu știam cum să reacționez, să-l evit pe acest bătrânel dubios sau să-i intru în joc. Frică nu îmi era doar că, toată situația asta, mi se părea, ca mai aproape tuturor oamenilor normali, cel puțin bizară. Până la urmă, am decis să văd ce are de zis cu toate că în acel moment ceva îmi spunea că mai bine nu-mi mai aștept sandwichul și o iau la fugă.
”Ah, și mai e ceva! Dacă într-adevăr sunteți decis că vreți să ajungeți la marginea lumii, a mai continuat el, mai trebuie să vă precizez ceva: la marginea lumii se află o insulă care se numește Insula Norilor și acolo timpul nu există, de fapt nu există nimic altceva decât Ea... și va mai trebui să visați mult, foarte mult... Apropo, eu mă numesc Domnul Cangrenă!”

hello again it’s you & me

viața trece cu fiecare farfurie spălată
îndepărtezi grăsimea și-arunci resturile
la gunoi precum amintirile neplăcute
apoi îți așezi speranțele pe raft
una câte una să strălucească în bătaia becului
până data viitoare când vei fi uitat
iar și iar de promisiunea de a fi mai bun

but who gives a shit
timpul curge de la robinet
direct în canalul neantului și-al uitării
mă doare mai tare când sunt tăiat la deget
atunci mă uit în jur caut ceva apoi renunț și știu
sub orice pansament rămâne o urmă
chiar dacă viața trece și oamenii pleacă

dac-ai fi aici
te-aș fuma două pachete pe zi
fără să-mi pese că-mi vei dăuna
grav sănătății cândva



photo credi: mark harless

dream ceremony

noi cred că nu ne-am mai vorbit demult trecem cu viteză prin timp ca peste o trecere de pietoni rozalie și blestemată și chiar îmi doresc să ne accidentăm cândva aproape fatal sau măcar să riscăm să trecem dincolo și dincoace și sus și pretutindeni și-apoi să fugim în samoa precum stevenson ori schwob să gustăm durerea comedia și târziul să ne îmbolnăvim de vreo boală rară și ca printr-un miracol nemeritat să ne facem bine și de fericire așa happy happy să modelăm din apa mărilor balonașe spumoase și mititele pe care să le suflăm către cer iar cerul fin și velin să fie cerul broscuțelor cu piciorușe de flori și sub cer să îți cer să-mi faci un copil poate o fetiță cu sprâncene de fildeș sub care se va strecura privirea iluzorie a tuturor celor care iubesc sau cel puțin lașitatea noastră când o vom privi în ochi și nu vom recunoaște nici în ruptul capului că de fapt noi suntem triști foarte foarte triști fiindcă ne-am grăbit să trecem prin timp ca peste o trecere de pietoni rozalie și blestemată

nu zic nu
dar cine vorbește în limba visului
azi e fericit
și mâine habar n-are că poate fi
iar



photo credit: michael ngo

visătorii de rând

ce prostie noaptea se lipește de geam
te sufoci de liniște și dispari ca o scuză penibilă
undeva într-un vis speri să uiți și să fii uitat
dar visele locuiesc în apropiere
chiar prea în apropiere
stau pitite lipite de perna conștiinței
visele sunt ori iluzorii ori mustesc de adevăr
iar cine zice c-a visat frumos
n-are nimic de-a face cu noi ăștia
muritorii de rând scuze
visătorii de rând

femeie femeie
ce te-aș mai visa fără să-mi aduc aminte
ce bine-aș dormi dacă n-ai fi
doar
o lumină care-mi deschide ochii
dar nu-mi încălzește inima
deloc