Nu mai cred demult în aceste întâmplări reale. Care mă înconjoară. Care îmi cer să judec normal. Prefer să mă las în voia cuvintelor... celor care MĂ fac real, celor care MĂ străpung cu un real care nu îmi lasă urme. Niciunde!
De fiecare dată când recitesc o carte îmi dau seama că sunt altfel, că aceleaşi cuvinte îmi dau un sens care acum îmi convine mai mult. Descopăr ceea ce prima sau a doua oară, sau a şaptea oară n-am descoperit. Mă descopăr pe mine în viaţa acelor personaje sau idei. Şi mă simt iubit, urât, blestemat, depresiv... Până când (re)citesc ultima pagină... şi atunci revin la iluzia mea pe care alţii o numesc „viaţă”.
Primăvara e un prilej bun pentru recitirea cărţilor. Oare?!
De data asta, m-am simţit studiat ca un microb de propria mea judecată. Ce să aleg între o lume logică şi o altă lume logică?
Şi oare câte toxine mai pot să vărs din mine?
„urcaţi pe eşafod, călăul vă aşteaptă....!”, cu asta am rămas din ultima carte recitită!
Oricum, aveţi grijă ce cărţi alegeţi să recitiţi... riscul e să vă descoperiţi tot mai mult! Sau prea mult!
Oamenii au străbătut fiecare metru de pe această planetă până când şi-au dat seama că paradisul nu există!
Nu-mi rămâne altceva de făcut decât
să mă prăbuşesc în propria clipă!
1 comentarii:
ma gandeam ca parca e mai bine sa traiesti in ele!
si mai nou, incerc o noua strategie: sa nu fiu atent deloc!
Trimiteți un comentariu